ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4309/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 65 din 21 mai 2010, Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 278 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul L.G. împotriva Rezoluției nr. 572/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Rezoluției nr. 265/II/2/2010 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul a fost obligat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, petentul L.G.

a solicitat desființarea Rezoluției nr. 572/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Rezoluției nr. 487/II/2/2010 a procurorului general al aceleiași unități de parchet, motivat de faptul că, deși sunt recunoscute o serie de nereguli pe care le-a invocat, efectul acestora este minimalizat. Petentul a susținut că plângerea împotriva procurorului F.M. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Pătârlagele și a comisarului S.V. de la I.P.J. Buzău viza infracțiunea prevăzută de art. 289 C. pen., constând în aceea că la momentul întocmirii referatului de terminare a urmăririi penale au atestat fapte și împrejurări necorespunzătoare, arătându-se în acest sens că, în mod greșit, referitor la restul rămas neexecutat din pedeapsa anterioară, ce ar constitui primul termen al recidivei, s-a reținut că acesta ar fi de 7 ani și 6 luni, în loc de 544 de zile.

Pe de altă parte, petentul a făcut o analiză a probelor administrate în Dosarul nr. 206/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, pentru care a fost trimis în judecată, precizând totodată că au fost falsificate intenționat de către comisarul de poliție S.V. și subcomisarul de poliție T.F. unele procese-verbale de certificare a înregistrărilor telefonice, în sensul că o convorbire telefonică ce a avut loc la 12 martie 2009 a primit două date de certificare, respectiv 8 mai 2009 și 23 mai 2009. Totodată, a fost reclamat și judecătorul N.T. și grefierul B.D.A. deoarece nu au înregistrat cu mijloace legale ședința de judecată din data de 13 iulie 2009 în care s-a derulat unul dintre termenele acordate în Dosarul nr. 927/277/2009 al Judecătoriei Pătârlagele, în care petentul a avut calitatea de inculpat.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a constatat că petentul aduce în discuție atât probe, cât și înscrisuri ce au fost administrate și, respectiv, întocmite în faza unui proces penal aflat la momentul respectiv în curs de derulare. A fost avută în vedere și împrejurarea că procesele-verbale de certificare a înregistrărilor telefonice incriminate de petent pot fi luate în considerare de către instanțele de judecată la stabilirea vinovăției petentului în măsura în care sunt considerate că întrunesc toate elementele de legalitate pe care acestea le presupun, reținându-se în acest sens că procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești au apreciat că certificarea în două zile diferite a aceleiași convorbiri nu poate atrage răspunderea penală a acelora care au efectuat această certificare.

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că din cuprinsul rechizitoriului nr. 206/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele întocmit de procurorul F.M.G., prin care petentul a fost trimis în judecată, aflat la dosarul nr. 572/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, se observă referirea din partea procurorului la un rest de 544 de zile, așa cum arată și petentul, iar nu la un rest de 7 ani și 6 luni, cum el menționează că s-ar fi inserat dintr-o greșeală intenționată.

În acest sens, instanța a avut în vedere faptul că în mod corect procurorul a arătat că o astfel de ipoteză, chiar dacă ar fi existat, nu ar fi fost de natură să atragă răspunderea penală a procurorului care a întocmit rechizitoriul, cea care stabilește adevărul din punct de vedere al recidivei ce se poate reține în sarcina unui inculpat fiind instanța de judecată, care nu poate fi influențată de o afirmație a procurorului, ci este ținută de actele și lucrările pe care le administrează în cauză. Pe de altă parte, s-a reținut că simpla neînregistrare cu mijloacele tehnice prevăzută de lege a ședinței de judecată, datorită unor defecțiuni ale acestora, nu poate atrage răspunderea penală a judecătorului sau a grefierului de ședință.

Împotriva sentinței penale anterior menționate, în termen legal, a declarat recurs petentul L.G. care a susținut pe această cale că, în cauză, nu s-au efectuat verificări, că actele premergătoare sunt incomplete și că acuzațiile nu au fost analizate în concret de procuror. Înalta Curte, examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul declarat de petent nu este fondat pentru considerentele care urmează. Potrivit art. 228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10 C. proc.

pen., cu excepția celui de la lit. b 1 ). Intervenția oricărui caz dintre cele prevăzute în art. 10 C. proc. pen., rezultând fie din actele prin care a fost sesizat organul de urmărire penală, fie din actele premergătoare efectuate în urma sesizării, pot determina ca în locul începerii urmăririi penale să funcționeze instituția neînceperii urmăririi penale. Ori în cauză, corect s-a constatat că sunt aplicabile dispozițiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., cu privire la intimații F.M.G., S.V. și T.F., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289 și art. 246 C. pen. și, respectiv, Ș.M., N.T. și B.D.A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., întrucât faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor reclamate.

Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă evaluare asupra actelor premergătoare efectuate în cauză, analizând criticile formulate de petent, în raport cu soluția dispusă de procuror. Totodată, Înalta Curte, în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor și lucrărilor existente la dosar, constată că în cauză au fost efectuate în mod complet actele premergătoare și corect menținute, stabilindu-se astfel în mod legal și temeinic că aspectele invocate de petent nu sunt fondate. Se reține în acest sens că în cauză au fost efectuate în mod complet acte premergătoare, procurorul fiind singurul care a apreciat asupra oportunității efectuării verificărilor pe care le-a considerat necesare și suficiente.

În consecință, având în vedere că din actele premergătoare efectuate rezultă că intimații nu au comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acestora, Înalta Curte constată că, pe de o parte, în mod corect s-a dispus de către procuror, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimați pentru infracțiunile pretins a fi comise, iar pe de altă parte, în mod legal și motivat, prima instanță a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul L.G. împotriva Rezoluției nr. 572/P/2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a Rezoluției nr. 265/II/2/2010 a procurorului general al aceleiași unități de parchet.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că sentința atacată este legală și temeinică sub toate aspectele, criticile formulate de recurentul petent fiind nefondate. Pe cale de consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de petent va fi respins ca nefondat. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul L.G. împotriva Sentinței penale nr. 65 din 21 mai 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petent la plata sumei de 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 noiembrie 2010.