ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4182/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4182/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 16 din 19 ianuarie 2010,

Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, a admis cererea

formulată de contestatoarea SC B. SA Suceava și a suspendat executarea deciziei

de impunere din 24 noiembrie 2009 emisă de A.N.A.F. - Autoritatea Națională a Vămilor

- Direcția Județeană pentru Accize și Operațiuni Vamale Suceava, până la pronunțarea

instanței de fond.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond a reținut că la societatea reclamantă s-a efectuat o inspecție

fiscală pentru perioada iulie 2008-septembrie 2009, pentru verificarea modului de

calcul, de declarare și de plată al accizei. În urma controlului s-a constatat că

societatea a calculat acciza specifică redusă aplicabilă micilor producători independenți

de bere, care dețin o instalație de fabricație cu o capacitate nominală ce nu depășește

200.000 hl/an.

Reclamanta a susținut

că beneficiază de nivelul redus pentru întreg anul 2008 nu numai pentru perioada

iulie-decembrie 2008 și că la finele anului 2008 a realizat o producție totală anuală

de 191.859 hl bere, având achitată în plus acciză în valoare de 1.035.041 RON; acciză

calculată la statutul de producător cu o capacitate de peste 200.000 hl. Așadar,

pentru anul 2008 a achitat accizele pentru statutul de producător cu peste 200.000

hl, deși a produs doar 191.859 hl, fapt necontestat de pârâtă. Acesta este motivul

pentru care a compensat acciza plătită în plus pentru anul 2008 cu accizele reținute

în decizia de impunere atacată pentru perioada ianuarie-iulie 2009.

În mod contrar, pârâta

a susținut că reclamanta a beneficiat de nivelul redus al accizei începând doar

cu luna iulie 2008, nu pentru întreg anul 2008.

Instanța de fond la pronunțarea

sentinței a avut în vedere dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

potrivit cărora în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente,

după sesizarea, în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau

a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea

instanței de fond.

Art. 2 lit. ș) din Legea

nr. 554/2004 definește paguba iminentă ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil.

Art. 2 lit. t) din conținutul

aceluiași act normativ definește cazurile bine justificate ca fiind împrejurările

legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă

în privința legalității actului administrativ.

Instanța de fond a apreciat

că reclamanta a făcut dovada pagubei iminente cu adresa din 07 ianuarie 2010 emisă

de pârâtă, prin care era înștiințată că s-a luat măsura indisponibilizării sumelor

existente și viitoare provenite din încasările zilnice în conturile deschise la

bănci. Prin poprirea sumelor de bani, poprire care are ca obiect o sumă considerabilă,

substanțială - 1.094.383 RON - în condițiile în care este de notorietate faptul

că în perioada de iarnă consumul de bere este mult diminuat, încasările fiind de

asemenea mult reduse; reclamanta este plasată în imposibilitatea de a achita utilitățile,

de a plăti furnizorii și salariații. În plus, s-ar aduce un prejudiciu și bonității

reclamantei care nu a avut până în prezent incidente bancare și nici datorii fiscale

neachitate.

Relativ la împrejurările

de fapt menționate în cuprinsul art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, instanța

de fond a reținut că prin adresa din 23 noiembrie 2009 A.N.A.F. - Autoritatea Națională

a Vămilor comunică reclamantei că în conformitate cu prevederile art. 3 „Producătorii

de bere care în anul anterior intrării în vigoare a prezentei legi au îndeplinit

condițiile prevăzute la art. 169 alin. (4) din Legea nr. 571/2003, cu modificările

și completările ulterioare, și care au deținut instalații de fabricație cu o capacitate

nominală care depășește 200.000 hl/an, dar au realizat o producție anuală sub cantitatea

de 200.000 hl/an pot solicita în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare

a prezentei legi restituirea diferenței de acciză; specifică plătită și acciza specific

redusă”. Adresa din 22 septembrie 2008 emisă de Ministerul Economiei și Finanțelor

- Direcția legislație în domeniul accizelor către Autoritatea Națională a Vămilor,

menționează de asemenea că „întrucât producția de bere se realizează într-un antrepozit

fiscal, fiind deci în permanență sub supraveghere fiscală și lipsa unei interdicții

prevăzute de lege de revenire la statutul de mic producător a unui producător cu

o capacitate de peste 200.000 hl/an, în situația în care un producător de bere își

diminuează capacitatea de producție de bere sub 200.000 hl/an, acesta poate beneficia

de nivelul redus de acciză.

Astfel, instanța de fond

a constatat că există o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ,

mai ales în condițiile în care constatările raportului de inspecție fiscală sunt

contrare adreselor menționate.

Împotriva hotărârii instanței

de fond Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași în nume propriu

și pentru Autoritatea Națională a Vămilor și pentru Direcția Județeană pentru Accize

și Operațiuni Vamale Suceava a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Recurenta critică soluția

instanței de fond, susținând următoarele:

Instanța de fond, învestită

cu cererea de suspendare a executării deciziei contestate, a constatat dezacordul

părților în ceea ce privește perioada pentru care societatea a beneficiat de nivelul

redus al accizei.

Astfel, așa cum reține

prima instanță, „reclamanta susține că beneficiază de nivelul redus al accizei pentru

întreg anul 2008, nu numai pentru perioada iulie-decembrie 2008”, motivat de faptul

că la finele anului 2008 a realizat o producție totală anuală de 191.859 hl bere,

acesta fiind și motivul pentru care a compensat (în mod nelegal) cuantumul acciza

plătită în plus pentru anul 2008 cu accizele aferente perioadei ianuarie-iunie 2009,

sume care au fost constatate și impuse prin decizia de impunere contestată.

Recurenta susține că reclamantul

a beneficiat de nivelul redus al accizei începând doar cu luna iulie a anului 2008

și nicidecum pentru întreg anul 2008.

Se mai arată că fără a

se pronunța cu privire la acest diferend, pentru a nu intra în fondul cauzei, Curtea

de Apel Suceava, a considerat că împrejurările legate de starea de fapt și de drept

care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ a cărui suspendare se cere, ar fi acelea că prin adresa din 23

noiembrie 2009 A.N.A.F. - Autoritatea Națională a Vămilor a comunicat reclamantei

prevederile art. 111 din Legea nr. 343/2009, referitoare la posibilitatea acordată

producătorilor de bere care în anul anterior intrării în vigoare a acestei legi,

de a solicita restituirea diferenței dintre acciza specifică plătită și acciza specifică

redusă, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a legii.

Referitor la această apreciere,

recurenta susține că restituirea diferenței dintre acciza specifica plătită pentru

lunile ianuarie-iunie 2008 și acciza specifică redusă, se poate face în conformitate

cu prevederile Legii nr. 343/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea

și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc. și în condițiile O.G. nr. 92/2003

privind C. proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, doar la solicitarea

agentului economic aspect despre care societatea a fost înștiințată.

În acest sens, ca urmare

a solicitării SC B. SA înaintată cu adresa din 27 noiembrie 2009, înregistrată la

D.J.A.O.V. Suceava în 27 noiembrie 2009, (cu mult după data emiterii deciziei de

impunere a cărei suspendare se cere), privind aplicarea prevederilor Legii nr. 343/2009

privind aprobarea O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 571/2003 privind C. fisc., în perioada 14 decembrie 2009-16 decembrie 2009,

la sediul societății a avut loc o verificare în urma căreia s-a încheiat procesul-verbal

din 16 decembrie 2009.

Scopul acestui control

a fost de a verifica dacă SC B. SA a îndeplinit condițiile prevăzute în Legea

nr. 343/2009 privind aprobarea O.U.G. nr. 200/2008 pentru modificarea și completarea

Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., în vederea restituirii diferenței dintre acciza

specifică plătită și acciza specifică redusă. Aceste sume se pot restitui doar la

solicitarea agentului economic și în condițiile O.G. nr. 92/2003 cu privire la C.

proc. fisc., cu modificările și completările ulterioare, pe baza actului de control

prin care vor fi individualizate aceste sume.

Recurenta mai arată că

prin adresa din 23 noiembrie 2009 societatea reclamantă susține că „la această dată

societatea nu are accize virate în plus, iar o eventuală cerere de restituire este

fără obiect - societatea nu are nici restante și nici sume virate în plus cu titlul

de accize (...) sumele plătite în plus în anul 2008 au fost regularizate cu accizele

calculate și datorate pentru anul 2009”.

În consecință, recurenta

precizează că faptul că decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală din 18 noiembrie 2009”, emisă în baza raportului

de inspecție fiscală din 18 noiembrie 2009, a cărei suspendare se cere, este întocmită

în mod legal, iar apariția ulterioară a Legii nr. 343/2009 privind aprobarea O.U.G.

nr. 200/2008 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind C. fisc.,

nu este în măsură să influențeze legalitatea actelor administrative întocmite anterior.

Recurenta mai susține

că prima instanța a apreciat în mod greșit faptul că „actele și lucrările dosarului,

precum și dispozițiile art. 3 din Legea nr. 343/2009 joacă în favoarea reclamantei,

existând o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ”.

Mai mult, deși societatea

reclamanta invocă în cererea de suspendare existența condiției privind „prevenirea

unei pagube iminente”, aceasta nu a dovedit în niciun fel faptul că prin executarea

actului administrativ contestat ar fi iminentă producerea unui prejudiciu, prin

periclitarea raporturilor sale contractuale, imposibilitatea realizări obiectului

de activitate, neexistând probe în acest sens depuse la dosarul cauzei.

Instanța de fond a luat

act doar de adresa din 07 ianuarie 2010, prin care reclamanta este înștiințată de

către D.G.F.P. Suceava că s-a luat măsura indisponibilizării sumelor existente și

viitoare provenite din încasările zilnice în conturile deschise la bănci.

Recurenta consideră că

și în ipoteza în care s-ar da eficiență acestei aprecieri, în sensul că condiția

prevenirii unei pagube iminente ar fi îndeplinită, motivat de faptul că în cadrul

procedurii de executare s-a luat măsura blocării conturilor bancare în vederea recuperării

creanței, (cu toate că nu a fost făcută dovada existenței unui prejudiciu material

viitor și previzibil prin periclitarea raporturilor contractuale ale societății

sau imposibilitatea realizării obiectului de activitate, neexistând nicio probă

în acest sens), îndeplinirea acestei condiții nu este suficientă pentru admisibilitatea

cererii de suspendare a executării actului administrativ fiscal.

Ca urmare, având în vedere

că din probele administrate nu rezultă indicii care să justifice existența unei

puternice îndoieli asupra prezumției de legalitate a deciziei de impunere contestată

care este executorie din oficiu, instanța de judecata nu poate să ia în considerare

numai simpla invocare a existenței unor motive temeinice atâta timp cât acestea

nu au fost dovedite.

Astfel, susține recurenta,

nu s-a făcut dovada îndeplinirii în mod cumulativ a celor două condiții prevăzute

în mod expres și imperativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004, pentru admisibilitatea

cererii de suspendare a executorii actului administrativ contestat.

Examinând cauza în raport

cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv

cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile

art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea

instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul

cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii

de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului

„bine justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ

să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în

cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe

care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar

și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond

conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai

o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Raportat la probele administrate,

Înalta Curte apreciază că instanța de fond, motivat și argumentat a apreciat că,

în cauză, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate,

fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conținutului

și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază,

în acord cu instanța de fond că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei

în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, deoarece, așa cum constant

s-a reținut și în jurisprudența acestei curți, prin cuantumul sumei impuse, în caz

de executare, s-ar perturba grav activitatea unei societăți comerciale.

Alături de argumentele

expuse mai sus, se are în vedere și recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989

a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția jurisdicțională

provizorie în materie administrativă.

Așa cum s-a arătat de

altfel și în Recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului

Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile

și interesele persoanelor particulare.

Aceeași recomandare reamintește

principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștrii care cheamă autoritatea

jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească, atunci când executarea

unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor

cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluția suspendării actului

administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de protecție

provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicțională,

fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităților administrative

prin care se impun particularilor o serie de obligații.

Suspendarea pronunțată

de instanță nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ,

ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu executa

actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Ținând seama de considerentele

de ordin legal și de situația de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de

Miniștrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorității fiscale și de

circumstanțele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ

este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecințe grave în patrimoniul

reclamantei.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2

alin. (1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se

dispune suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat, în temeiul

art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale Iași în nume propriu și

în numele și pentru Autoritatea Națională a Vămilor și pentru Direcția Județeană

pentru Accize și Operațiuni Vamale Suceava, împotriva sentinței civile nr. 16 din

19 ianuarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi

7

octombrie 2010.