ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1302/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 3 iulie

2007 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal și completată la data de 26 iulie 2007, reclamantul V.G., a chemat în

judecată Ministerul Economiei și Finanțelor și D.G.F.P. a Județului Olt, solicitând

instanței să dispună obligarea primului pârât la plata primei de concediu pentru

anii 2004-2006, iar pe al doilea pârât la plata primei de concediu aferentă perioadei

decembrie 2001 – ianuarie 2004, sume actualizată cu indicele de inflație de la data

nașterii dreptului și până la data plății efective.

Prin sentința civilă

nr. 2037 din 5 septembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios,

administrativ și fiscal, a admis acțiunea reclamantului și i-a obligat pe pârâți,

în solidar, la plata către reclamant a sumei reprezentând primă de concediu pentru

anii 2002 și 2003, actualizată cu rata inflației la data plății, iar pe pârâtul

Ministerul Economiei și Finanțelor la plata către reclamant a sumei reprezentând

prima de concediu pentru anii 2004-2006, sumă actualizată cu rata inflației.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ și

fiscal, a reținut, în esență, următoarele:

Reclamantul a fost funcționar

public în cadrul D.G.F.P. a Județului Olt în perioada 10 decembrie 2001 – 16 februarie

2004, iar, începând cu data de 16 februarie 2004, este funcționar public în cadrul

Ministerului Economiei și Finanțelor.

Suspendarea pe perioada

2001-2006 a aplicării dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, republicată

(2004), ce conferă funcționarilor publici dreptul la plata primei de concediu, are

ca efect doar amânarea punerii în aplicare a dispozițiilor respective, iar nu pierderea

dreptului.

Suspendarea exercițiului

dreptului nu echivalează cu înlăturarea lui, atâta timp cât dispozițiile respective

nu au fost abrogate până în prezent.

Pentru perioada 2001-2006

nu se poate contestat existența dreptului, întrucât o astfel de interpretare ar

duce la încălcarea principiului garantării realizării drepturilor acordate prin

lege.

Împotriva sentinței civile

pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios, administrativ

și fiscal, au declarat recurs, în termenul legal, pârâții Ministerul Economiei și

Finanțelor și D.G.F.P. a Județului Olt, criticând soluția pronunțată pentru nelegalitate

și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenții-pârâți susțin,

în esență, că dispozițiile referitoare la plata primei de concediu cuvenite funcționarilor

publici, fiind suspendate pe perioada 2001-2006 prin legile anuale ale bugetului

de stat, nu își produc efectele în perioada respectivă, conform art. 56 din Legea

nr. 24/2000, astfel că instanța a acordat un drept nepermis de lege.

Mai susțin recurenții-pârâți

că dreptul la plata primei de concediu nu constituie un drept fundamental prevăzut

de Constituție, iar, potrivit Legii nr. 500/2002, ministerului îi revine sarcina

de a se încadra în cheltuielile bugetare stabilite prin legea bugetului de stat,

astfel că plata primelor de concediu solicitate prin acțiune este nelegală și netemeinică,

întrucât în buget nu au fost și nu sunt prevăzute sume necesare acestor plăți.

Analizând cauza, în raport

cu dispozițiile art. 304 pct. 4 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ. și cu

normele de drept aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele

arătate în continuare.

În esență, problema de

drept vizează legalitatea acordării primei de concediu cuvenite reclamantului, funcționar

public la D.G.F.P. a Județului Olt în perioada 10 decembrie 2001 – 16 februarie

2004 și la Ministerul Economiei și Finanțelor începând cu data de 16 februarie 2004,

perioade în cursul cărora au fost suspendate dispozițiile care consacră acest drept

din Legea nr. 188/1999 [art. 33 alin. (2) în forma inițială a legii; art. 34

alin. (2) în forma republicată a legii în 2004; în prezent art. 35 alin. (2) în

forma republicată a legii în 2007].

Prin Legea nr. 188/1999

a fost instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu,

să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu. Acest drept a fost prevăzut de art. 33 alin. (2) din forma inițială a

legii, de art. 34 alin. (2) din forma republicată în 2004 a legii și, în prezent,

este prevăzut de art. 35 alin. (2) din forma republicată în 2007 a Legii nr. 188/1999.

Este de necontestat faptul

că, prin dispoziții legale succesive, prevederile respective din Legea nr. 188/1999

au fost suspendate în perioada 2001 – 2006.

Însă, tot atât de adevărat

este că aceste norme de suspendare care, în prezent nu mai sunt în vigoare, au contravenit

evident dispozițiilor constituționale, întrucât dreptul de remunerare a muncii ca

și dreptul la concediul de odihnă plătit, corelative dreptului la muncă, ca drepturi

fundamentale reglementate în art. 41 din Constituția României nu pot fi restrânse

discriminatoriu și în alte condiții decât cele expres și limitativ prevăzute în

art. 53 din Constituție, respectiv numai dacă se impune pentru apărarea securității

naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, desfășurarea instrucției

penale și prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru,

ori ale unui sinistru deosebit de grav.

Astfel, Înalta Curte constată

că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că suspendarea dispozițiilor

incidente din Legea nr. 188/1999, republicată, nu poate afecta substanța dreptului,

ci doar exercițiul acestuia pe perioada respectivă, în considerarea dispozițiilor

constituționale, a practicii Instanței Supreme și a dispozițiilor Convenției europene

a drepturilor omului, astfel că reclamanta are dreptul la plata primelor de concediu

pe anii 2004 și 2005, actualizate cu indicele de inflație până la dat plății efective.

În acest sens, sunt relevante

considerentele deciziei din 5 februarie 2007, prin care, secțiile unite ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în soluționarea unei probleme de drept similare au

reținut că:

„

În atare situație, suspendarea exercițiului

dreptului la prima de concediu nu echivalează cu însăși înlăturarea lui, cât timp

prin nicio dispoziție legală nu i-a fost înlăturată existența și nici nu s-a constatat

neconstituționalitatea textului de lege ce prevede acest drept.

Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu

devină doar o obligație lipsită de conținut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui

o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat

că nu a existat în perioada pentru care exercițiul lui a fost suspendat, iar nu

înlăturat.

Astfel, s-ar ajunge la situația ca un drept

patrimonial, a cărei existență este recunoscută, să fie vidat de substanța sa și,

practic, să devină lipsit de orice valoare.

De aceea respectarea principiului încrederii

în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul

și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe de reglementare a unor

situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să

se bucure efectiv de acestea pentru perioada în care sunt prevăzute de lege.

”

Soluția Curții de Apel

este legală și temeinică, iar susținerile din recurs sunt neîntemeiate, având în

vedere și următoarele:

Jurisprudența constantă

a Înaltei Curți în această materie, din care amintim cu titlu de exemplu deciziile

din 25 mai 2007 și din 19 iunie 2007, publicate în Jurisprudența secției de contencios,

administrativ și fiscal, pe anul 2007;

Decizia din 5 noiembrie

2007 a secțiilor unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție , prin care a fost

admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că dispozițiile art. 34 alin.

(2) devenit art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcționarilor

publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează

în sensul că prima de concediu, reprezentând o sumă egală cu salariul de bază din

luna anterioară plecării în concediu, se cuvenea acestei categorii de personal;

O.U.G. nr. 146/2007 care

reglementează chiar „modalitatea de plată a primelor acordate cu

ocazia plecării în concediul de odihnă, în baza prevederilor din actele normative

a căror aplicare a fost suspendată prin legile bugetare anuale succesive și actele

normative anuale de salarizare, în perioada 2001-2006”.

În consecință, întemeiat

și legal, Curtea de Apel a obligat pe pârâți la plata către reclamant a primei de

concediu, actualizată cu indicele de inflație la data plății, în raport cu perioadele

în care V.G. a îndeplinit funcții publice în cadrul fiecărei instituții.

Față de cele reținute,

în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza

a doua C. proc. civ., va fi respins ca nefondat

recursul declarat de Ministerul

Economiei și Finanțelor și de D.G.F.P. a Județului Olt

.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Economiei și Finanțelor și de D.G.F.P. a Județului Olt împotriva sentinței

civile nr. 2037 din 5 septembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios, administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2008.