ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4390/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului

constată următoarele:

La data de 24 martie 2009, a fost

vândut la licitație publică imobilul situat în Timișoara, str. Romul Ladea,

județul Timiș, înscris în C.F. 29301 Timișoara, nr. cadastral 4200/III,

cumpărător fiind B.D.

La 21 iunie 2011, reclamanta B.D. a

formulat prezenta cerere de chemare în judecată, solicitând să se constate

„identitatea de obiect dintre obiectul contractului de ipotecă notat la

unitatea individuală nr. 6 la poz. 2 din C.F. nr. 18775 TM și obiectul actului

de adjudecare notat la aceeași unitate individuală nr. 3 la poz. nr. 3 din C.F.”.

S-a solicitat, totodată, să fie obligată pârâta B.C.R. SA să depună la dosarul

cauzei raportul de evaluare ce a stat la baza radierii ipotecii din cartea

funciară, în condițiile art. 236 C. proc. civ., având în vedere că banca a refuzat

să-i comunice acest raport.

Prin sentința comercială nr. ll04/ PI/COM

din 7 iulie 2011, pronunțată de Tribunalul Timiș

s-a respins acțiunea formulată de reclamantă ca

inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut următoarele:

Potrivit art. lll C. proc. civ., text

de lege care fundamentează juridic demersul reclamantei, partea care are un

interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței

unui drept.

Obiectul cererii de chemare în

judecată formulată de către reclamantă vizează, însă, constatarea unei stări de

fapt, respectiv că există identitate între obiectul contractului de ipotecă

notat la unitatea individuală nr. 3 la poz. nr. 2 din C.F. nr. 18775 TM și

obiectul actului de adjudecare notat la aceeași unitate individuală nr. 3 la

poz. nr. 3 din cartea funciară și nu constatarea unui drept subiectiv al

acesteia.

Pe de altă parte, a mai reținut

instanța, reclamanta nu este în măsură să dovedească nici interesul formulării

unei astfel de cereri, motivele de fapt ale acțiunii făcând vorbire despre

introducerea acesteia doar în scopul obținerii unui document din evidențele

pârâtei a cărui predare i-a fost reclamantei refuzată și care nu poate fi

socotit interes legitim în declanșarea unui proces.

Ca atare, în considerarea celor de mai

sus și a citatelor prevederi ale art. lll C. proc. civ., cererea formulată de

reclamantă a fost respinsă, ca inadmisibilă.

Cât privește cererea de asigurare de

dovezi, întemeiată pe prevederile art. 236 C. proc. civ., instanța a apreciat

că aceasta se impune a fi respinsă, întrucât a rămas fără interes, dat fiind că

pârâta a depus la dosarul cauzei documentul vizat de către reclamantă, iar

dreptul acesteia de a avea acces la actele dosarului și de a obține copii ale

acestora este unul consacrat procedural, astfel încât finalitatea urmărită prin

formularea cererii, este asigurată.

Prin decizia civilă nr. 8/ A din 16

ianuarie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă,

s-a respins, ca nefondat, apelul

declarat de reclamantă împotriva sentinței mai sus menționate.

În motivarea acestei soluții, instanța

de apel a avut în vedere că:

Potrivit art. 235 C. proc. civ.,

oricine are interes să dobândească recunoașterea unui înscris poate cere

administrarea acestei dovezi, dacă este primejdie ca ea să dispară sau să fie

greu de administrat în viitor și conform art. 236 alin. (2) C. proc. civ.,

partea este obligată să indice faptele ce tind a fi dovedite prin administrarea

probei.

Potrivit art. 172 alin. (l) C. proc.

civ., când partea învederează că partea potrivnică deține un înscris privitor

la pricină, instanța poate ordona înfățișarea lui.

A reținut că întemeindu-se concomitent

pe aceste texte de lege, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei să înfățișeze

un raport de evaluare întocmit de către aceasta din urmă cu privire la un

imobil.

A observat preliminar faptul că un

raport de evaluare a unui imobil reprezintă concluziile unei expertize extrajudiciare

și nu un „înscris” în sensul art. 172 C. proc. civ.

A menționat, pe de altă parte, că atât

în ipoteza reglementată de art. 235 C. proc. civ., cât și în cea vizată de art.

172 C. proc. civ., dispozițiile legale impun părții ce solicită prezentarea

unui înscris în instanță să justifice pertinența și concludenta probei, or, cum

în speță, o atare dovadă nu a fost făcută, a apreciat că în mod greșit prima

instanță a reținut la primirea cererii de chemare în judecată obligația pârâtei

de a depune raportul de evaluare privind imobilul, astfel cum rezultă din

rezoluția președintelui de complet, fiind indiferent faptul că raportul de

evaluare nu ar fi complet, astfel cum a susținut apelanta - reclamantă în

motivarea apelului.

Instanța de apel a reținut, de

asemenea, că chiar dacă s-ar accepta caracterul de „înscris” al raportului,

proba este nepertinentă cauzei, cum de altfel ar fi orice probă ce s-ar propune

în susținerea unei acțiuni în constatarea unei stări de fapt, inadmisibile

conform art. l 11 C. proc. civ., astfel cum în mod corect a reținut prima

instanță, soluția nefiind criticată în apel.

Pentru considerentele mai sus arătate,

în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul

reclamantei, ca nefondat, păstrând în tot sentința apelată și luând act că

apelanta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei curții de apel a

declarat recurs reclamanta B.D.,

întemeindu-se

pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., precum și pe dispozițiile art.

304 pct. 5 C. proc. civ. și art. 312 alin. (3), (4) și (6

1

) C. proc.

civ. și solicitând cercetarea fondului sub toate aspectele și rejudecarea

pricinii pe fondul acesteia, iar raportat la dispozițiile legale învederate și

la criticile formulate și dezvoltate, în speță, solicită în principal,

admiterea recursului și modificarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii

cererii reclamantei, iar în cazul respingerii acestei cereri principale, în

subsidiar, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu

trimiterea cauzei instanței competente spre o corectă judecată.

De asemenea, solicită să se dea

eficiență și dispozițiilor alin. (2) și (3) al art. 306 C. proc. civ., cât și

dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.

Invocând dispozițiile art. 304 pct. 8

și pct. 9 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat

legal asupra unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi administrate,

înlăturându-le/ignorându-le, fără a motiva credibil/temeinic hotărârea dată,

dovezile fiind covârșitoare pentru dezlegarea pricinii.

Recurenta susține, în continuare, că

instanța de apel nu și-a exercitat rolul activ potrivit dispozițiilor art. 129 alin.

(4) și (5) C. proc. civ. și a încălcat și formele de procedură prevăzute de

lege, neobservând, totodată, că prezenta cauză trebuia judecată numai cu

recurs, fără apel (art. 238 C. proc. civ.), competentă în primă instanță fiind

Judecătoria Timișoara (art. 236 C. proc. civ.).

Invocă și frauda la lege, respectiv

nesocotirea ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul

și spiritul lor.

Recursul nu este fondat.

Din examinarea susținerilor formulate

de reclamantă în recurs, în raport de actele dosarului, de dispozițiile legale

incidente în speță, precum și de hotărârile pronunțate în cauză, se constată

următoarele:

Critica întemeiată de recurentă pe

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel

nu s-a pronunțat legal asupra unor mijloace de apărare și asupra unor dovezi

administrate, înlăturându-le sau ignorându-le, tară a motiva credibil și

temeinic hotărârea dată, în ciuda existenței unor dovezi covârșitoare, care ar

fi trebuit să conducă la o corectă dezlegare a pricinii, nu este fondată.

Se observă astfel, contrar

susținerilor exprimate de recurentă, sub acest aspect, ca ambele instanțe care

s-au pronunțat în cauză au reținut corect situația de fapt și au făcut o

judicioasă aplicare a dispozițiilor legale aplicabile speței, apreciind legal

și întemeiat că, deși reclamanta a formulat o acțiune în constatare,

fundamentată în drept pe dispozițiile art.

111

C. proc. civ., obiectul cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă

vizează constatarea unei stări de fapt și nu constatarea unui drept subiectiv

al acesteia, împrejurare în care acțiunea reclamantei nu poate fi considerată

decât ca fiind inadmisibilă.

Tot corect, s-a apreciat că cererea de

asigurare de dovezi, întemeiată de recurenta - reclamantă pe dispozițiile art. 236

C. proc. civ., a rămas fără interes, având în vedere că pârâta a depus la

dosarul cauzei documentul vizat de către reclamantă, iar pe de altă parte,

curtea de apel a reținut judicios că raportul de evaluare a imobilului, la

înfățișarea căruia reclamanta a solicitat obligarea pârâtei de către instanță

nu reprezintă „un înscris" în sensul dispozițiilor

art. 172 C. proc. civ. și nu îndeplinește cerințele art. 236 alin. (2)

C. proc. civ., pentru că chiar dacă i s-ar accepta

caracterul de

înscris, o astfel de probă nu poate fi pertinentă în

cauză, cum nu ar

putea fi nicio altă probă

prin care s-ar tinde la constatarea unei stări de

fapt, în cadrul unei

acțiuni în constatare, inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 111 C. proc.

civ.

Recurenta invocă și dispozițiile art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

, susținând că instanța

de apel a încălcat formele de procedură

prevăzute de lege, dar nu

menționează în mod corect ce anume neregularități de ordin procedural îi impută

instanței de apel și

consideră că instanța

nu și-a exercitat rolul activ în soluționarea cauzei

deduse judecății,

potrivit dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.

, or, această critică se dovedește a fi pur

formală, ca de altfel și critica privind frauda la lege, atâta vreme cât

prezenta cauză a

primit o dezlegare

corectă și legală, la adăpost de orice critică.

Recurenta invocă și alte dispoziții

legale, inexistente [(art. 312

1

C. proc. civ.)] sau inaplicabile în

cauză [(art. 304

1

C. proc. civ.)], întrucât prezenta cauză, având ca

obiect o

acțiune în constatare s-a judecat

corect prin parcurgerea a trei grade de

jurisdicție și, drept urmare,

hotărârea primei instanțe nu era supusă numai recursului, așa cum eronat afirmă

recurenta.

Invocă, de

asemenea și dispozițiile art. 306 și 314 C. proc. civ.

, într-un mod inadecvat, nemotivat și

inaplicabil în speță ce nu poate fi luat în considerare.

În consecință, reținându-se că

recurenta reclamantă nu a formulat niciun motiv de recurs întemeiat, care în

condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. l - 9 C. proc. civ.,

să

conducă la modificarea ori casarea

deciziei curții de apel, aceasta va fi

menținută ca fiind legală și se va

respinge recursul declarat de reclamanta B.D., ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanta B.D. împotriva deciziei civile nr. 8/A din 16 ianuarie 2012 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția a 11-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 7 noiembrie

2012.