ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2655/2014

Deliberând

asupra cererii de recurs de față, din actele și lucrările dosarului, a

constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1075/PI

din 6 aprilie 2012, Tribunalul Timiș, secția I civilă, a respins cererea de

chemare în judecată formulată de reclamantul C.G. față de pârâții Z.M. și

S.A.M., a respins cererea aceluiași reclamant de obligare a pârâșilor la plata

cheltuielilor de judecată, l-a obligat pe reclamant la plata a 1.500 lei

cheltuieli de judecată față de pârâta S.A.M. dar a respins cererea similară

formulată de pârâtul Z.M.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că la data de 18 decembrie 2008, sub

încheierea de autentificare, a fost încheiat la B.N.P., V.A. un contract de

vânzare - cumpărare imobil și contract de împrumut garant prin ipotecă (filele

7 - 8 din dosarul Judecătoriei Timișoara).

Conform acestui

contract, reclamantul C.G. a vândut pârâtului Z.M. imobilul situat în

Timișoara, pârâta S.A.M., în calitate de creditor ipotecar și beneficiar al

interdicției de înstrăinare declarând că este de acord cu vânzarea și cu

radierea acestora din cartea funciară. Prin același contract, în sensul de

instrumentum, pârâta S.A.M. a dat cu titlu de împrumut fără dobândă pârâtului

Z.M. suma de 84.000 euro până la data de 10 martie 2009, consimțindu-se

garantarea restituirii acestui împrumut prin constituirea în favoarea împrumutătoarei

S.A.M. pentru suma de 84.000 euro a dreptului de ipotecă asupra imobilului

situat în Timișoara str. Școlii nr. 9.

Tribunalul

constată totodată că reclamantul are o atitudine oscilantă, întrucât, la scurt

timp după încheierea contractului, a înregistrat la Judecătoria Timișoara o

acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare - cumpărare pentru neplata

prețului de către Z.M., fără a contesta natura actului încheiat, pentru ca abia

după un an și jumătate de la încheierea contractului să promoveze prezenta

acțiune în constatarea nulității pentru error in negotion.

Date fiind

toate aceste considerente, tribunalul a apreciat că la momentul încheierii

contractului de vânzare - cumpărare reclamantul nu s-a aflat în eroare cu

privire la natura juridică a actului, cererea de chemare în judecată a fost

respinsă.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamantul C.G. solicitând

fie casarea ei cu trimitere spre rejudecare la instanța de fond, fie

rejudecarea ei de către Curte.

După declararea

apelului a survenit decesul reclamantului C.G., locul său în proces fiind

însușit de moștenitorii săi legali, desemnați prin Certificatul de calitate de

moștenitor din 31 octombrie 2012, respectiv: C.N. (soție supraviețuitoare) și

C.l. și C.G.C. (în calitate de fii).

Prin Decizia

civilă nr. 11 din 29 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul reclamantului C.G. prin

moștenitorii săi legali și au fost obligați apelanți să plătească intimatei - pârâte

S.A.M. suma de 1.500 lei cheltuieli de judecată.

Prin aceeași

decizie a fost respinsă cererea intimatului Z.M. de obligarea apelanților la

plata cheltuielilor de judecată.

S-a reținut, în

esență, că în cauză, probele dosarului au demonstrat că atât împrejurările

anterioare cât și cele concomitente încheierii contractului de

vânzare-cumpărare infirmă ipoteza că reclamantul C.G. s-ar fi aflat în eroare

cu privire la contractul autentic semnat cu pârâții la data de 18 decembrie

2008.

Intenția

reclamantului de desesizare de imobil, prin vânzare, rezultă în primul rând din

recunoașterea lui la interogatoriu a acestui fapt (filele 85-86 vol. I dosar

Tribunalul Timiș) când a declarat că s-a adresat în acest scop unei agenții

imobiliare.

În legătură cu

acest înscris deși reclamantul a susținut că nu l-a semnat pentru că este

neștiutor de carte, în afara expertizei amintite (care este o probă

științifică), afirmațiile lui sunt contrazise și de alte înscrisuri pe care el,

în egală măsură, Ie-a semnat și anume: contractul de împrumut cu garanție

imobiliară încheiat în formă autentică la data de 28 mai 2008 (fila 9 dosar

Judecătoria Timișoara) cu pârâta S.A.M. (pe care, alături de semnătură,

reclamantul și-a pus și amprenta), contractul de vânzare-cumpărare din 3 mai

1999 (fila 13 același dosar) încheiat la notar și prin care reclamantul a

cumpărat casa în litigiu (ambele acte fiind anterioare celui în discuție) dar

și procura judiciară dată de reclamant numitului C.l. la data de 1 iulie 2010,

ulterior acestui act și care, toate, demonstrează că reclamantul putea și știa

sa-și semneze actele încheiate cu diverse persoane.

Că reclamantul

a cunoscut adevărata natură a contractului încheiat cu pârâții în cauză (aceea

de contract de vânzare-cumpărare) rezultă și din depoziția martorului său M.V.

(filele 108-109 dosar Tribunalul Timiș - vol. I) care a declarat că l-a însoțit

pe reclamant acasă după încheierea contractului și că după ce martorul i-a

citit conținutul acestuia, spunându-i că e un contract de vânzare-cumpărare,

reclamantul i-a răspuns că are încredere în pârât pentru că este din etnia lui

dar că după câteva zile, văzând că pârâtul nu mai vine cu banii reclamantul i-a

telefonat (aspect pe care l-ar fi perceput personal, fiind chiriașul lui)

pentru a-i aminti de obligațiile sale.

De asemenea,

faptul că reclamantul nu ar fi primit prețul real convenit sau că ar fi primit

doar o parte din el nu reprezintă un argument care să dovedească o altă natură

a contractului decât cea menționată în actul autentic, orice nemulțumire legată

de acest aspect putând fi discutată doar în contextul drepturilor și

obligațiilor legale și convenționale prevăzute pentru părțile unui contract de

vânzare-cumpărare, aspect care nu face însă obiectul cauzei de față.

Pentru toate

aceste considerente de fapt și de drept, Curtea constată că prin respingerea

acțiunii reclamantului pentru constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat cu pârâții, Tribunalul Timiș a pronunțat o soluție

legală și temeinică, motiv pentru care apelul reclamantului C.G. continuat de

moștenitorii săi legali: C.N., C.l. și C.G.C. va fi respins ca nefondat.

Împotriva

deciziei pronunțată în apel, reclamanții C.N. prin mandatar C.I., C.G.C., C.N.

și C.I. au declarat recurs prin care arată că instanța anterioară i-a

soluționat formal apelul deși a solicitat efectuarea unor probe științifice în

speță, tocmai pentru a putea dovedi cele susținute, dar cererile în probațiune

i-au fost respinse, cu motivarea că s-a efectuat o astfel de expertiză într-un dosar

penal, soluționat în faza de Parchet, fără ca persoanele împotriva cărora a

formulat plângere să fie trimise în judecată.

În opinia sa,

s-a pronunțat o soluție prin care s-a respins o acțiune, în care proba

hotărâtoare a fost una extrajudiciară, nedministrată direct în fața instanței.

Sub acest aspect precizează că au reiterat cererea și în fața instanței de

apel, solicitând expertizarea grafologică a unui înscris (altul decât cel

expertizat extrajudiciar), dar, din nou, această cerere Ie-a fost respinsă;

arată că în fața instanței de fond nu au cerut expertiza semnăturii

reclamantului, ci numai a celor scrise olograf de acesta.

Astfel, soluția

s-a pronunțat doar pe probele testimoniale și pe baza interogatoriilor, evident

că la interogatoriu, pârâtul Z. nu a recunoscut că a indus reclamantului

convingerea că semnează.

Astfel, soluția

s-a pronunțat doar pe probele testimoniale și pe baza interogatoriilor, evident

că la interogatoriu, pârâtul Z. nu a recunoscut că a indus reclamantului

convingerea că semnează un contract de împrumut, și, evident, martorul propus

de pârât, Ș.C., practic a refuzat să răspundă la întrebarea esențială,

respectiv câți bani s-au dat, pentru pretinsa „vânzare", și când s-au

plătit acești bani.

Recurenții mai

învederează instanței că, reclamantul era neștiutor de carte, probând acest

lucru atât cu martori, cât și cu alte înscrisuri notariale, unde acesta și-a

pus impresiunea digitală, dar, fără ca să i se permită să efectueze în cauză

nici măcar o probă științifică, acțiunea a fost respinsă pe fond, și, la fel,

apelul a fost respins.

Precizează că

în contractul de împrumut, reclamantul C.G. a „semnat" în dreptul numelui

său prin aplicarea impresiunii papilare, procedură prevăzută în cazul

persoanelor analfabete. Ulterior, în momentul încheierii contractului cu Z.M.,

reclamantul doar semnează. Recurenții critică modul în care s-a încheiat actul

juridic contestat la notarul public.

În consecință,

solicită admiterea recursului, toată convingerea, că nu este posibil ca pentru

aceeași persoană să se aplice, de către notarul public, două proceduri

diferite, respectiv un notar public sa considere persoana ca fiind analfabetă,

și ca urmare să probeze existența consimțământului la întocmirea actului prin

aplicarea impresiunii papilare, și al doilea notar doar să-1 pună să semneze un

act de o extremă importanță pentru parte, respectiv înstrăinarea casei sale.

Înalta Curte

din examinarea criticilor examinând cererea de recurs din perspectiva

criticilor invocate și reține nemotivarea în drept a acesteia în raport de

reglementarea cuprinsă în art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

pentru următoarele considerente:

Recurenții -

reclamanți își circumscriu criticile în mod global și formal motivelor de

identificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., raportându-se la

hotărârea supusă controlului judiciar, din perspectiva situației de fapt

privind modul în care a fost semnat contractul de împrumut și necesitatea

expertizării grafologice a unui înscris (altul decât cel expertizat extrajudiciar).

Așa, recurenta

readuce în discuție aspecte de netemeinicie, referitoare la modalitatea în care

a fost semnat contractul de împrumut și impunerea efectuării expertizei cerute

pentru deslușirea adevărului, având în vedere că reclamantul - decedat în timpul

procesului - era neștiutor de carte.

Cum criticile

formulate nu pot fi încadrate în nici unul dintre motivele de nelegalitate

prevăzute expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., în limita

cărora să se poată exercita controlul judiciar în recurs, situație în care se

va aplica sancțiunea nulității recursului.

În considerarea

celor ce preced, constatând că recurenta nu s-a conformat obligației

reglementate de dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. potrivit cărora cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității,

motivele de recurs și dezvoltarea lor, Înalta Curte, având în vedere și

inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., va constata nulitatea cererii de recurs, conform art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să oblige recurenții

la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 4.000 lei, conform celor două

chitanțe depuse în original la dosarul cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată

nulitatea cererii de recurs formulată de reclamanții C.N. prin mandatar C.I.,

C.G.C., C.N. și C.I. împotriva Deciziei civile nr. 11 din 29 ianuarie 2013

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, în temeiul,art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Obligă

recurenta să plătească intimatului - pârât Z.M. suma de 4.000 lei cheltuieli de

judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 septembrie 2014.