ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1235/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 324 din 26 ianuarie

2011, Tribunalul Timiș, secția civilă, a admis acțiunea formulată de

reclamantul D.A. împotriva pârâtului Ș.G. și în consecință:

A constatat că prin

contractul autentificat la 14 noiembrie 2008 s-a transferat dreptul de

proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. x Timișoara (pe hârtie C.F.

nr. y) nr. cad. x - teren intravilan în suprafață de 7.496 mp și nr. cad. y -

teren în suprafață de 0030 mp, situat în Timișoara, str. M., jud. Timiș, de la

pârât la reclamant.

A dispus ca prezenta

hotărâre să țină loc de contract de vânzare-cumpărare între părți, cu privire

la imobilul descris mai sus.

A dispus efectuarea

mențiunilor privitoare la transferarea dreptului de proprietate în cartea

funciară a imobilului.

A obligat pe pârât la

38.338 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul a

împrumutat pârâtului suma de 580.000 euro, prin actul de împrumut cu garanție

imobiliară autentificat la 14 noiembrie 2008 de către B.N.P. S.N., cu scadență

la 14 mai 2009.

Pârâtul nu a

restituit suma datorată, deși a purtat numeroase discuții în acest sens cu

reclamantul.

Părțile au inserat în

contractul lor o clauză potrivit căreia suma împrumutată reprezintă prețul

imobilului adus drept garanție, ce va trece în proprietatea împrumutătorului

dacă datoria nu va fi restituită la scadență, împrumutatul obligându-se să

îndeplinească toate formalitățile pentru transferul dreptului de proprietate

sau, pentru ipoteza în care acesta nu-și va îndeplini această obligație,

împrumutătorul fiind îndreptățit să se adreseze instanței de judecată pentru

obținerea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Așa fiind și

constatând că pârâtul împrumutat nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin

contractul încheiat cu reclamantul, văzând și poziția procesuală a acestuia,

instanța a constatat că acțiunea este întemeiată și a admis-o astfel cum a fost

formulată.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel pârâtul.

Prin Decizia civilă

nr. 1082 din 10 noiembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a

anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului, reținând că atâta timp cât acesta nu a

învestit instanța cu o cerere de ajutor public judiciar în condițiile O.U.G.

nr. 51/2008 și nu a achitat taxa judiciară de timbru datorată, sunt incidente

dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, care instituie

sancțiunea anulării cererii pentru neîndeplinirea obligației de plată a taxei

judiciare de timbru până la termenul stabilit.

Împotriva deciziei

curții de apel a declarat recurs pârâtul.

Prin Decizia nr. 7463

din 6 decembrie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursul și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare la aceeași instanță, întrucât aceasta s-a pronunțat, în mod nelegal,

asupra chestiunii timbrajului mai înainte de soluționarea cererii de ajutor

public judiciar, cu care fusese învestită de apelant în condițiile O.U.G. nr.

51/2008.

În rejudecare, Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă, a pronunțat Decizia civilă nr. 50/A din 28

martie 2013, dispunând respingerea, ca neîntemeiat, a apelului pârâtului și

obligarea acestuia la cheltuieli de judecată către reclamant, în sumă de 2.000

RON.

În motivarea

soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit înscrisului

intitulat "Act de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară",

autentificat la 29 aprilie 2010, reclamantul a dat cu titlu de împrumut

pârâtului suma de 580.000 euro, cu obligația asumată de împrumutat de a o

restitui la data de 14 mai 2009.

Pentru garantarea

împrumutului acordat, pârâtul a fost de acord să garanteze restituirea sumei cu

imobilul proprietate personală dobândit prin donație, situat administrativ în

Timișoara, str. M., constând în teren intravilan în suprafață de 7.496 mp și

respectiv 0030 mp [alin. (5) din contract].

Părțile au inserat de

comun acord, în cuprinsul convenției, clauza potrivit căreia în cazul

nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro împrumutată de pârât, această

sumă să reprezinte prețul integral pentru întregul imobil înscris în C.F. nr. y

Timișoara, nr. cad. x, constând din teren intravilan în suprafață de 7.496 mp

și nr. cad. y, teren intravilan în suprafață de 0030 mp, situat în Timișoara,

str. M., împrumutatul nemaiavând astfel vreo pretenție față de împrumutător în

ceea ce privește reactualizarea sumei. Mai mult, pârâtul s-a obligat să

îndeplinească toate formalitățile transferării dreptului de proprietate privind

imobilul constituit drept garanție asupra împrumutătorului, ținând cont de

faptul că prețul a fost achitat integral.

În raport de

conținutul concret al convenției încheiate între părți, precum și de

dispozițiile exprese ale art. 969 C. civ., potrivit cu care "convențiile

legal făcute au putere de lege între părțile contractante", susținerile

pârâtului privind nulitatea absolută a clauzei penale inserată în alin. (9) al

convenției sunt neîntemeiate, pârâtul fiind cel care este în culpă pentru

neîndeplinirea obligației asumată, respectiv de restituire a sumei de 580.000

euro, luată cu titlu de împrumut de la reclamant.

De asemenea, nu se

poate susține reaua-credință a împrumutătorului și, respectiv, intenția

acestuia de a obține, de a dobândi în proprietate imobilul în litigiu la un

preț nereal, întrucât, deși termenul scadent de restituire a sumei împrumutate

era 14 mai 2009, el a notificat pârâtul pentru restituirea împrumutului sau

transferul dreptului de proprietate asupra terenului (conform convenției

încheiate de comun acord), la circa 1 an de la termenul scadent, respectiv la

20 aprilie 2010.

Susținerile pârâtului

privind nulitatea clauzei potrivit cu care suma acordată cu titlu de împrumut -

580.000 euro - să reprezinte, în caz de nerestituire la termen, prețul pentru

întregul imobil, motivată pe dispozițiile art. 74 din Legea nr. 58/1998, sunt

nefondate, întrucât împrejurările complete ale acordării împrumutului nu se

circumscriu sub nicio formă dispozițiilor legii penale, pârâtul-împrumutat a

fost în deplină cunoștință de cauză asupra naturii juridice a actului juridic

încheiat și a consecințelor generatoare ale acestuia, el însuși fiind culpabil

de nerestituirea sumei împrumutată, ceea ce a atras în mod imediat

legitimitatea cererii împrumutătorului de operare a transferului dreptului de

proprietate asupra imobilului în litigiu.

Nu în ultimul rând,

pârâtul a fost de acord ca suma împrumutată să reprezinte prețul integral al

imobilului, de asemenea, în ipoteza nerestituirii la scadență a împrumutului,

să facă toate demersurile necesare pentru transferul dreptului de proprietate

și semnarea contractului de vânzare-cumpărare, făcând precizarea expresă că nu

va emite pretenții privind reactualizarea sumei.

De asemenea, apar ca

nefondate și motivele de apel privind inexistența cauzei prin raportare la

diferențele de regim juridic existente între contractul de împrumut și, respectiv,

contractul de vânzare-cumpărare, aspecte care nu au fost invocate de pârât în

apărare în fața instanței de fond, deși acesta a fost legal citat.

Relativ la acest

aspect, din cuprinsul contractului încheiat între părți se poate desprinde fără

dubiu voința juridică reală a părților la momentul încheierii acestuia în

persoana pârâtului împrumutat, aceasta fiind cea de asumare a obligației de

restituire la termenul scadent a sumei de 580.000 euro, încasată cu titlu de

împrumut sau, în caz de neîndeplinire a acestei obligații principale, vânzarea

imobilului pentru un preț negociat și stabilit de comun acord la nivelul

cuantumului împrumutului.

Din această

perspectivă, susținerea pârâtului privind lipsa cauzei este nefondată întrucât,

din cuprinsul convenției încheiate, voința părților este evidentă, subliniată

în detaliu în privința consecințelor viitoare încheierii acesteia, pârâtul

fiind cel care nu și-a respectat niciuna dintre obligațiile asumate: cea de

restituire a împrumutului sau cea de efectuare a demersurilor necesare pentru

încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare. Astfel fiind, pârâtul

împrumutat nu își poate invoca propria culpă, în sensul interpretării parțiale

a actului juridic doar la garantarea împrumutului, omițând asumarea obligației

de transfer a dreptului de proprietare în schimbul prețului achitat integral

prin predarea efectivă a acestuia la momentul încheierii actului juridic.

Concluzionând, Curtea

a reținut că în speța dedusă judecății nu sunt incidente temeiuri de nulitate a

convenției încheiate între părți, cauza inițială a contractului a fost

predarea-primirea sumei de bani pentru o anumită perioadă de timp, cauză care a

primit o altă conotație în virtutea clauzei penale inserate de părți, conform

căreia în caz de nerestituire la termen, împrumutatul consimte la transferul

dreptului de proprietate asupra imobilului în schimbul unui preț care a fost

deja încasat prin primirea împrumutului, fără a mai fi necesară o altă

negociere în sensul stabilirii altui preț al terenului.

Această din urmă

decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către

pârât.

Recurentul-pârât a

invocat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de

natura pricinii și că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia (art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.), respectiv că hotărârea atacată a

fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.), motive în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

reținut, în mod eronat, aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 969 C.

civ., potrivit cărora "convențiile legal făcute au putere de lege între

părțile contractante", înlăturând și omițând analiza naturii juridice a

convenției intitulată de părți "Act de împrumut sume de bani cu garanție

imobiliară din 14 noiembrie 2008", încheiată în formă autentică, având ca

obiect împrumutul sumei de 580.000 euro, în raport și de condițiile actului

juridic, care sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al

părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită, precum și în raport

de voința internă reală a părților, toate aceste elemente fiind privite prin

prisma apărărilor și excepțiilor invocate de pârât în ce privește incidența

cauzelor ilicite, prohibite de lege, a lipsei cauzei actului juridic și a

lipsei unui element esențial ce caracterizează promisiunea de vânzare-cumpărare

sau antecontractul, acela de preț, element fără de care nu poate exista

contractul de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a

susținut în motivare, în mod eronat, faptul că la circa un an de la scadența

împrumutului, pârâtul împrumutat a fost notificat în legătură cu restituirea

împrumutului sau transferul dreptului de proprietate, coroborată cu

"culpabilitatea" nerestituirii la termen a împrumutului.

Toate aceste

argumente, reținute de instanța de apel în motivarea deciziei pronunțate, sunt

străine de natura pricinii și trebuie înlăturate, deoarece se referă la

chestiuni legate de executarea convenției, iar nu la o analiză a condițiilor

intrinseci ale actului juridic la momentul încheierii sale, act care este

contractul de împrumut autentic din 14 noiembrie 2008.

În fapt, între părți

a fost încheiat actul de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară din 14

noiembrie 2008, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro.

Potrivit contractului

de împrumut, s-a stabilit termenul scadent de restituire a sumei împrumutate ca

fiind data de 14 mai 2009, în numerar, la domiciliul creditorului reclamant sau

prin virarea într-un cont ce va fi indicat ulterior.

În vederea garantării

obligației asumate prin contractul de împrumut s-a instituit o ipotecă pentru

suma de 580.000 euro, asupra imobilului înscris în C.F. nr. y Timișoara, nr.

cad. z, constând în teren intravilan în suprafață de 7.496 mp și nr. cad. a,

constând în teren intravilan în suprafață de 0030 mp, situat în Timișoara, str.

M., în aceeași C.F. fiind înscrisă și o interdicție de înstrăinare și grevare

în favoarea reclamantului.

În ce privește clauza

inserată în cuprinsul contractului de împrumut, conform căreia "în cazul

nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro, această sumă să reprezinte

prețul integral al imobilului .." și cu privire la obligarea pârâtului

debitor la îndeplinirea tuturor formalităților privind transferul dreptului de

proprietate asupra imobilului în cauză, aceasta este lovită de nulitate

absolută, întrucât intră în sfera clauzelor ilicite - prohibite de lege, lipsind

cauza actului juridic.

Potrivit teoriei

dreptului civil, condițiile actului juridic sunt: capacitatea de a contracta,

consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză

licită.

În ceea ce privește

cauza actului juridic, sunt în discuție: elementele cauzei, care sunt scopul

imediat și scopul mediat; condițiile de valabilitate - să existe, să fie reală,

să fie licită și morală; proba cauzei, prevăzută de dispozițiile art. 967 C.

civ.

Privitor la nulitatea

actului juridic civil, cauzele nulității absolute sunt: încălcarea regulilor

privind capacitatea civilă a persoanelor, lipsa totală a consimțământului, când

lipsește cauza ori ea este ilicită sau imorală, frauda legii, încălcarea

ordinii publice, lipsa autorizației administrative, nerespectarea formei cerute

ad validitatem, nevalabilitatea obiectului actului juridic civil.

Potrivit art. 966 C.

civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate

avea niciun efect, iar conform art. 967 C. civ., convenția este valabilă, cu

toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie.

În speța dedusă

judecății, voința reală a părților, scopul imediat, l-a reprezentat încheierea

contractului de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară din 14 noiembrie

2008, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro, fiind instituită și o

garanție imobiliară - ipoteca în legătură cu imobilul în cauză.

De asemenea, prețul

nu a fost negociat și nici stabilit la valoarea de piață a imobilului, ci a

rezultat exact din suma datorată de pârâtul împrumutat creditorului reclamant.

Deci, în ce privește

clauza inserată în cuprinsul contractului de împrumut, conform căreia în cazul

nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro, această sumă să prezinte

prețul integral al imobilului, cauza lipsește deoarece lipsește scopul imediat,

respectiv lipsa intenției de a vinde și lipsa contraprestației (a prețului),

actul fiind încheiat ca și garanție și nu pentru ca vânzătorul să încaseze

prețul și cumpărătorul să dobândească proprietatea împrumutatului.

De altfel,

"prețul" de 580.000 euro stipulat în contractul de împrumut, dar

neîncasat de pârât, este exact datoria din contractul de împrumut.

Prețul este obiectul

obligației cumpărătorului și constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul o

remite vânzătorului în schimbul lucrului.

Prețul trebuie să

îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să fie stabilit în

bani

Este esența

contractului de vânzare-cumpărare, dacă prețul este stabilit într-o altă

prestație, atunci natura contractului se schimbă. Întinderea obligației de

plată trebuie cunoscută în momentul încheierii contractului. Prețul poate

consta într-o sumă de bani unică sau din prestații periodice.

b) să fie determinat

sau determinabil

Prețul este

determinat atunci când părțile stabilesc cuantumul lui în contract și este

determinabil atunci când părțile arată în contract elementele de determinare

ulterioară a prețului.

c) să fie sincer -

atunci când este stabilit de părți cu intenția de a fi plătit.

d) să fie serios.

Pe de altă parte,

contractul de împrumut, promisiunea de vânzare-cumpărare și antecontractul de

vânzare-cumpărare au regimuri juridice diferite, sub aspectul încheierii lor

valabile și al obiectului obligației principale.

În cadrul

contractului de împrumut, obiectul acestuia constă în împrumutarea unei sume de

bani, ce urmează a fi restituită la termenul stipulat în convenție.

Spre deosebire de

acesta, promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare face parte din categoria

contractelor nenumite, promisiunea este nu numai un simplu act de schimb de

valori economice, ci și un act de previziune, de proiecție în viitor, adică în

acest caz, de organizare în avans a unei proiectate vânzări viitoare.

Particularitatea

acesteia constă în faptul că pregătește, prefigurează un alt contract, și anume

acela de vânzare-cumpărare.

Antecontractul de

vânzare-cumpărare este acordul de voință cuprins într-un act juridic bilateral,

prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de

vânzare-cumpărare, la un preț determinat.

Cunoscut sub numele

de avancontract, precontract, contract preliminar, contract prealabil, contract

provizoriu, promisiune de ofertă sau contract preparatoriu, promisiune de

contract, promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, promisiune bilaterală

de vânzare-cumpărare, antecontractul de vânzare-cumpărare nu este reglementat

de vechiul C. civ., aplicabil în speță, spre deosebire de C. civ. francez,

care, în art. 1589 alin. (1), prevede că promisiunea de vânzare valorează

vânzare dacă există consimțământul reciproc al celor două părți asupra lucrului

și asupra prețului.

Principiul libertății

contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului nu pot conduce la

o altă soluție decât cea pronunțată în cauză cu privire la clauza penală,

întrucât numai convențiile "legal făcute" au putere de lege între

părțile contractante (art. 969 C. civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din

același cod, "nu se poate deroga prin convenții (..) la legile care

interesează ordinea publică și bunele moravuri".

Fiind vorba despre o

clauză ilicită - prohibită de lege, instanța de judecată poate constata chiar

și într-un cadru procesual deschis de către reclamant, care însă tinde la

valorificarea unui drept subiectiv ce intră în sfera ilicitului, astfel încât

raportul juridic afectat nu poate fi validat jurisdicțional.

Or, scopul încheierii

contractului de împrumut a fost împrumutarea sumei de bani ce urma să fie

rambursată, iar nu promisiunea de vânzare sau stabilirea unui preț ca urmare a

unei negocieri în raport de prețul de piață al imobilelor, suma de 580.000 euro

fiind în fapt și în drept suma împrumutată, creditorul reclamant având și în

prezent notată ipoteca în cartea funciară și interdicția de înstrăinare și

grevare.

În concluzie, în mod

greșit atât instanța de apel, cât și prima instanță au pronunțat hotărârile

atacate, validând practic o clauză lovită de nulitate absolută dintr-un

contract de împrumut, clauză ilicită și prohibită de lege, toate considerentele

expuse neputând conduce la validarea jurisdicțională a unor clauze prohibite,

interzise de lege, în sensul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de

contract de vânzare-cumpărare.

Totodată, instanța de

apel a apreciat, în mod eronat, faptul că în speță nu poate fi reținută

incidența art. 74 din Legea nr. 58/1998, aspectele referitoare la răspunderea

penală nefiind invocate de către pârât în susținerea apelului sau în primă

instanță.

Instanța de apel nu

s-a pronunțat în legătură cu motivele de apel referitoare la caracterul ilicit

al clauzei penale în contractul de împrumut, pronunțându-se în recurs în

interesul legii și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XI din

24 octombrie 2005, în sensul că "clauza penală prin care se stabilește

obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea

penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe

lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii."

Așa fiind, clauza

penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei

împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda

contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în

raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 din C. civ., contravine

prevederilor legii.

Aceste excepții de

nulitate absolută - cauza ilicită, practic împiedică validarea jurisdicțională

a clauzei din contractul de împrumut solicitată de reclamant, întrucât una din

condițiile de bază ale convenției este să nu încalce normele de ordine publică,

încălcare evidentă în cazul de față, întrucât prevederea invocată îmbracă forma

unei clauze penale în contractul de împrumut, prohibită de lege.

În acest sens, s-a

pronunțat cu privire la caracterul ilicit al acestei clauze și Înalta Curte de

Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 7528 din 11 decembrie 2012,

conform căreia "stipularea în contractul de împrumut a unei clauze vizând

transmiterea proprietății către creditor nu constituie o convenție legal făcută

în sensul prevederilor art. 969 C. civ., fiind bazată pe o cauză ilicită,

întrucât este prohibită de lege. Într-adevăr, o asemenea stipulație este

echivalentă clauzei penale prohibite în contractele de împrumut, astfel încât

nu poate avea niciun efect."

Intimatul-reclamant a

depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, sens în care

a reiterat apărările din fazele procesuale anterioare.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, instanțele

anterioare au reținut, în mod corect, că actul juridic încheiat de părți la

data de 14 noiembrie 2008 și autentificat la această dată sub nr. x, intitulat

"Act de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară", are natura

juridică a unui contract de împrumut și că în cuprinsul acestui act, părțile au

inserat o clauză privind transferul dreptului de proprietate de la împrumutat

la împrumutător asupra imobilului constituit drept garanție pentru restituirea

împrumutului, în caz de nerambursare la termen a sumei împrumutate.

Contrar, însă, celor

reținute de instanța de apel, clauza privind transferul dreptului de

proprietate asupra bunului imobil, având natura juridică a unei clauze penale,

este nulă absolut în contractele de împrumut, criticile formulate în acest sens

de către recurentul-pârât fiind fondate, potrivit celor ce se vor arăta în

continuare.

Astfel, art. 1066 C.

civ. definește clauza penală ca fiind "aceea prin care o persoană, spre a

da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de

neexecutare din parte-i."

În speță, pârâtul

împrumutat, "dând asigurare" că va restitui la scadență suma

împrumutată, "s-a legat" ca, în caz de neexecutare a acestei

obligații, să transfere reclamantului împrumutător dreptul de proprietate

asupra imobilului constituit drept garanție pentru restituirea împrumutului.

Întrucât această

situație se grefează pe dispozițiile art. 1066 C. civ., este neechivocă natura

de clauză penală a stipulației contractuale pe care reclamantul urmărește să o

valorifice prin acțiunea dedusă judecății.

În ce privește validitatea

clauzei penale din contractul părților, aceasta a fost reținută, în mod

nelegal, de către instanța de apel, care a adus drept argumente în acest sens

principiul libertății contractuale și cel al forței obligatorii a contractului,

fără a avea în vedere limitele voinței juridice.

Astfel, părțile pot

conveni, de principiu, orice înțelegeri, însă conform art. 5 C. civ. "nu

se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care

interesează ordinea publică și bunele moravuri". Așadar, limitele voinței

juridice sunt reprezentate de normele imperative, ordinea publică și bunele

moravuri.

Clauza penală fiind o

convenție, ea este supusă restricțiilor prevăzute de art. 5 C. civ., ceea ce

înseamnă că nu trebuie să contravină normelor imperative, ordinii publice sau

bunelor moravuri, în caz contrar fiind lovită de nulitate absolută.

Or, conform

dispozițiilor Legii nr. 313/1879, în vigoare la data încheierii contractului în

litigiu și deci incidentă în aprecierea validității lui, clauza penală în

contractele de împrumut este interzisă. În acest sens, la art. 1 al legii

menționate s-a prevăzut că, "clauza penală, aflată în contracte de

împrumuturi sau de prestațiuni în natură, este și va rămâne anulată",

precum și că "judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la

plata dobânzii prevăzută în art. 1589 C. civ. sau, în caz de alte obligațiuni,

la daune-interese, conform art. 1084 C. civ." Mai mult, în cuprinsul art.

2 al aceleiași legi, s-a prevăzut că judecătorul poate să anuleze chiar și

clauzele penale deghizate și tacite.

Atâta timp cât

dispozițiile legale care nu permit prevederea clauzei penale în contractele de

împrumut sunt de ordine publică, potrivit art. 5 C. civ., nu se poate deroga de

la aceste dispoziții prin convenții.

Fundamentul juridic

al interdicției instituite prin Legea nr. 313/1879 este cauza ilicită a

convenției de clauză penală grefată pe un contract de împrumut. Prin cauza unui

act juridic se înțelege obiectivul avut în vedere de părți la încheierea

actului juridic, cu alte cuvinte, cauza este ceea ce se urmărește prin

încheierea respectivei convenții. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să

îndeplinească cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea să fie

licită, adică să nu fie prohibită de legi sau să fie contrară bunelor moravuri

sau ordinii publice. Sub acest aspect, trebuie avute în vedere dispozițiile

art. 968 C. civ., potrivit cărora "cauza este nelicită când este prohibită

de legi, când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice". Cât

privește sancțiunea aplicabilă actului juridic având o cauză ilicită, aceasta

este nulitatea absolută, art. 966 C. civ. prevăzând că "obligația fără

cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită, nu poate avea niciun

efect".

Așadar, existând

interdicția expresă prevăzută de Legea nr. 313/1879, clauza penală convenită de

părți în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietății imobilului

de către debitor în cazul nerambursării la termen a sumei împrumutate, este

nulă absolut, având o cauză ilicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și 968 C.

civ. Acest aspect rezultă și din Decizia în interesul legii nr. XI/2005 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, obligatorie în speță, în

privința raționamentului pe care îl conține, chiar dacă se referă la

nevalabilitatea unei clauze penale din contractele de împrumut având alt

conținut decât cea supusă analizei în prezentul litigiu.

Astfel, prin decizia

în interesul legii evocată s-a statuat în sensul că o clauză penală prin care

se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub

sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită

sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu prevederile

art. 5 și 968 C. civ., contravine prevederilor legii. Raționamentul pe care s-a

fundamentat această concluzie a pornit tocmai de la dispozițiile Legii nr.

313/1879, reținându-se de către instanța supremă că, "prin Legea nr.

313/1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit Deciziei

Curții Constituționale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut, la art. 1,

că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în

natură și că "judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la

plata dobânzii prevăzută în art. 1589 C. civ., sau în caz de alte obligațiuni,

la daune-interese, conform art. 1084 C. civ."

Pe de altă parte, în

raport de definiția dată contractului de împrumut prin art. 1576 și 1584 și de

dispozițiile art. 966 și 968 C. civ. cu privire la nevalabilitatea actului

juridic, stipulația cuprinsă în contractul de împrumut privind transferul

dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, de la împrumutat la

împrumutător, în caz de nerestituire la scadență a sumei împrumutate,

contravine naturii juridice a acestui contract, întrucât potrivit normei

imperative din art. 1088 C. civ., "la obligațiile care au ca obiect o sumă

oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda

legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și

societate."

În concluzie, contrar

celor reținute de instanța de apel, stipularea în contractul de împrumut al

părților a clauzei privind transmiterea către creditor a proprietății unui

imobil de către debitor, în cazul neachitării la scadență a sumei împrumutate,

nu constituie o "convenție legal făcută" în sensul prevederilor art.

969 C. civ., fiind bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege.

După cum s-a arătat deja, o asemenea stipulație are natura juridică a unei clauze

penale, prohibită în contractele de împrumut, așa încât nu poate avea niciun

efect.

Principiul libertății

contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului nu pot justifica

validitatea clauzei penale în contractul de împrumut, întrucât conform art. 969

C. civ. numai "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile

contractante", iar potrivit prevederilor art. 5 C. civ., "nu se poate

deroga prin convenții .. la legile care interesează ordinea publică și bunele

moravuri."

Pe cale de consecință,

confirmând soluția primei instanțe de admitere a acțiunii reclamantului și

constatare a transferului dreptului de proprietate în baza clauzei penale din

contractul de împrumut al părților, pe care a considerat-o valabilă, instanța

de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor legale analizate anterior, ceea ce face operant cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Așa fiind, în baza

art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul pârâtului și va modifica decizia recurată, în sensul

că va admite apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe, pe

care o va schimba în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca

neîntemeiată.

Cu privire la cererea

recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt de reținut

următoarele:

Conform art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În speță, condițiile

acestui text sunt îndeplinite, întrucât prin admiterea recursului pârâtului, cu

consecința reformării soluțiilor din etapele procesuale anterioare,

intimatul-reclamant a căzut în pretenții față de recurentul-pârât, care astfel

este îndreptățit la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces.

Astfel, s-a dovedit

că în faza apelului, cheltuielile de judecată suportate de pârât au constat în

taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Din totalul taxelor judiciare

datorate în apel, respectiv 14.219 RON (14.214 ROM taxă de timbru și 5 RON

timbru judiciar), pârâtul a suportat numai 8.579 RON, din care 5 RON timbru

judiciar și 8.574 RON taxă de timbru, redusă de la 14.214 RON, urmare a

admiterii cererii de reexaminare împotriva încheierii de respingere a cererii

de acordare a ajutorului public judiciar formulată în baza O.U.G. nr. 51/2008,

conform încheierii din camera de consiliu din data de 25 martie 2013.

De asemenea, s-a

dovedit că în faza recursului, cheltuielile de judecată suportate de pârât au

constat în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Din totalul taxelor

judiciare datorate în recurs, respectiv 14.219 RON (14.214 RON taxă de timbru

și 5 RON timbru judiciar), pârâtul a suportat numai 10.259 RON, din care 5 RON timbru

judiciar și 10.254 RON taxă de timbru, redusă de la 14.214 RON, în urma

admiterii cererii de ajutor public judiciar formulată în baza O.U.G. nr.

51/2008, conform încheierii din camera de consiliu din data de 13 februarie

2014.

Rezultă că,

cheltuielile de judecată suportate efectiv în proces de către pârât totalizează

În consecință, făcând

aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța îl va obliga

pe intimatul-reclamant, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 18.838

RON către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și

recurs.

În ceea ce privește

cheltuielile pentru care pârâtul a beneficiat de reducere prin încuviințarea

ajutorului public judiciar în apel și recurs, devin incidente dispozițiile art.

18 din O.U.G. nr. 51/2008, potrivit cărora, "Cheltuielile pentru care

partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului

public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut

în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către

stat a acestor sume".

Față de soluțiile

date în cererile de ajutor public judiciar formulate de pârât în apel și

recurs, redate mai sus, rezultă că, în apel, pârâtul a beneficiat de o reducere

de taxă de timbru de 5.640 RON (14.214 - 8.574), iar în recurs de 3.960 RON

(14.214 - 10.254), deci în total de o reducere de taxă de timbru de 9.600 RON.

În consecință, făcând

aplicarea art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, instanța îl va obliga pe

intimatul-reclamant, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 9.600 RON

către stat, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de

timbru pentru care partea adversă a beneficiat de reducere prin încuviințarea ajutorului

public judiciar în apel și recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Ș.G. împotriva Deciziei civile nr. 50/A din 28 martie 2013

a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Modifică în tot decizia

recurată, în sensul că admite apelul declarat de pârâtul Ș.G. împotriva

Sentinței civile nr. 324 din 26 ianuarie 2011 a Tribunalului Timiș.

Schimbă în tot

sentința apelată, în sensul că respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Obligă pe

intimatul-reclamant D.A. la plata către stat a sumei de 9.600 RON, cu titlu de

cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și la plata către

recurentul-pârât Ș.G. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.838 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 aprilie 2014.

Procesat de GGC - AS