ÎCCJ, decizie (scj.ro #86912)

Contract de împrumut. Stipulație privind transferul unui imobil în situația nerambursării la scadență a sumei împrumutate. Nulitatea absolută a clauzei penale.

Cuprins pe materii :

Drept civil. Contracte. Contract de împrumut.

Index alfabetic :

contract de împrumut

- imobil

- clauză penală

- cauză ilicită

Codul civil de la 1864, art. 5, art. 968, art. 966, art. 1066, art. 1576, art. 1584

Legea nr. 313/1879

Notă :

Legea nr. 313/1879 a fost abrogată de Legea nr. 71/2011 prin art. 230 lit. b), la data de 1.11.2011.

Stipularea în contractul de împrumut a clauzei privind transmiterea către creditor a proprietății unui imobil de către debitor, în cazul neachitării la scadență a sumei împrumutate, nu constituie o „convenție legal făcută” în sensul prevederilor art. 969 C.civ., fiind bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege. O asemenea stipulație are natura juridică a unei clauze penale, interzisă de Legea nr. 313/1879, în vigoare la momentul încheierii contractului, astfel încât nu poate avea nici un efect, fiind nulă absolut.

Pe de altă parte, în raport de definiția dată contractului de împrumut prin art. 1576 și 1584 și de dispozițiile art. 966 și 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea actului juridic, stipulația cuprinsă în contractul de împrumut privind transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, de la împrumutat la împrumutător, în caz de nerestituire la scadență a sumei împrumutate, contravine naturii juridice a acestui contract, întrucât potrivit normei imperative din art. 1088 C.civ., „la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.”

Ca atare,  principiul libertății contractuale ca și cel al forței obligatorii a contractului nu pot justifica validitatea unei astfel de clauze penale în contractul de împrumut, întrucât conform art. 969 C.civ. numai „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, iar potrivit prevederilor art. 5 C.civ., „nu se poate deroga prin convenții … la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.”

Secția I civilă, decizia nr. 1235 din 10 aprilie 2014

Prin sentința civilă nr. 324 din 26.01.2011, Tribunalul Timiș, Secția civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul D.A. împotriva pârâtului Ș.G. și, în consecință, a constatat că prin contractul autentificat sub nr. xxx2 din 14.11.2008 s-a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF nr. 406390 Timișoara (pe hârtie CF 4951) nr. cad. 14356/1/1 - teren intravilan în suprafață de 7496 mp și nr. cad. 14356/1/4 - teren în suprafață de 0030 mp, situat în Timișoara de la pârât la reclamant ; a dispus ca hotărârea să țină loc de contract de vânzare-cumpărare între părți, cu privire la imobilul descris mai sus; a dispus efectuarea mențiunilor privitoare la transferarea dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului ; a obligat pe pârât la 38.338 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Reclamantul a împrumutat pârâtului suma de 580.000 euro, prin actul de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub nr. xxx2 din 14.11.2008 de către B.N.P. S.N., cu scadență la 14 mai 2009. Pârâtul nu a restituit suma datorată, deși a purtat numeroase discuții în acest sens cu reclamantul.

Părțile au inserat în contractul lor o clauză potrivit căreia suma împrumutată reprezintă prețul imobilului adus drept garanție, ce va trece în proprietatea împrumutătorului dacă datoria nu va fi restituită la scadență, împrumutatul obligându-se să îndeplinească toate formalitățile pentru transferul dreptului de proprietate sau, pentru ipoteza în care acesta nu-și va îndeplini această obligație, împrumutătorul fiind îndreptățit să se adreseze instanței de judecată pentru obținerea unei hotărâri judecătorești în acest sens.

Așa fiind și constatând că pârâtul împrumutat nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul încheiat cu reclamantul, văzând și poziția procesuală a acestuia, instanța a constatat că acțiunea este

întemeiată și a admis-o astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul.

Prin decizia civilă nr. 1082 din 10.11.2011, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a anulat, ca netimbrat, apelul pârâtului, reținând că atâta timp cât acesta nu a învestit instanța cu o cerere de ajutor public judiciar în condițiile OUG nr. 51/2008 și nu a achitat taxa judiciară de timbru datorată, sunt incidente dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, care instituie sancțiunea anulării cererii pentru neîndeplinirea obligației de plată a taxei judiciare de timbru până la termenul stabilit.

Împotriva deciziei curții de apel a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia nr. 7463 din 06.12.2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă a admis recursul și a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, întrucât aceasta s-a pronunțat, în mod nelegal, asupra chestiunii timbrajului mai înainte de soluționarea cererii de ajutor public judiciar, cu care fusese învestită de apelant în condițiile OUG nr. 51/2008.

În rejudecare, Curtea de Apel Timișoara, Secția I civilă a pronunțat decizia civilă nr. 50/A din 28.03.2013, dispunând respingerea, ca neîntemeiat, a apelului pârâtului și obligarea acestuia la cheltuieli de judecată către reclamant, în sumă de 2.000 lei.

În motivarea soluției, curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit înscrisului intitulat „Act de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară”, autentificat sub nr. xxx2 din 14.11.2008, reclamantul a dat cu titlu de împrumut pârâtului suma de 580.000 euro, cu obligația asumată de împrumutat de a o restitui la data de 14.05.2009.

Pentru garantarea împrumutului acordat, pârâtul a fost de acord să garanteze restituirea sumei cu imobilul proprietate personală dobândit prin donație, situat în Timișoara, constând în teren intravilan în suprafață de 7.496 mp și respectiv 0030 mp (alin. 5 din contract).

Părțile au inserat de comun acord, în cuprinsul convenției, clauza potrivit căreia în cazul nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro împrumutată de pârât, această sumă să reprezinte prețul integral pentru întregul imobil înscris în CF nr. 4951 Timișoara, nr. cad. 14356/1/1, constând din teren intravilan în suprafață de 7.496 mp și nr. cad. 14356/1/4, teren intravilan în suprafață de 0030 mp, situat în Timișoara, împrumutatul nemaiavând astfel vreo pretenție față de împrumutător în ceea ce privește reactualizarea sumei. Mai mult, pârâtul s-a obligat să îndeplinească toate formalitățile transferării dreptului de proprietate privind imobilul constituit drept garanție asupra împrumutătorului, ținând cont de faptul că prețul a fost achitat integral.

În raport de conținutul concret al convenției încheiate între părți, precum și de dispozițiile exprese ale art. 969 C.civ., potrivit cu care „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, susținerile pârâtului privind nulitatea absolută a clauzei penale inserată în alin. 9 al convenției sunt neîntemeiate, pârâtul fiind cel care este în culpă pentru neîndeplinirea obligației asumată, respectiv de restituire a sumei de 580.000 euro, luată cu titlu de împrumut de la reclamant.

De asemenea, nu se poate susține reaua-credință a împrumutătorului și, respectiv, intenția acestuia de a obține, de a dobândi în proprietate imobilul în litigiu la un preț nereal, întrucât, deși termenul scadent de restituire a sumei împrumutate era 14.05.2009, el a notificat pârâtul pentru restituirea împrumutului sau transferul dreptului de proprietate asupra terenului (conform convenției încheiate de comun acord), la circa 1 an de la termenul scadent, respectiv la 20.04.2010.

Susținerile pârâtului privind nulitatea clauzei potrivit cu care suma acordată cu titlu de împrumut - 580.000 euro - să reprezinte, în caz de nerestituire la termen, prețul pentru întregul imobil, motivată pe dispozițiile art. 74 din Legea nr. 58/1998, sunt nefondate, întrucât împrejurările complete ale acordării împrumutului nu se circumscriu sub nicio formă dispozițiilor legii penale, pârâtul-împrumutat a fost în deplină cunoștință de cauză asupra naturii juridice a actului juridic încheiat și a consecințelor generatoare ale acestuia, el însuși fiind culpabil de nerestituirea sumei împrumutată, ceea ce a atras în mod imediat legitimitatea cererii împrumutătorului de operare a transferului dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Nu în ultimul rând, pârâtul a fost de acord ca suma împrumutată să reprezinte prețul integral al imobilului, de asemenea, în ipoteza nerestituirii la scadență a împrumutului, să facă toate demersurile necesare pentru transferul dreptului de proprietate și semnarea contractului de vânzare-cumpărare, făcând precizarea expresă că nu va emite pretenții privind reactualizarea sumei.

De asemenea, apar ca nefondate și motivele de apel privind inexistența cauzei prin raportare la diferențele de regim juridic existente între contractul de împrumut și, respectiv, contractul de vânzare-cumpărare, aspecte care nu au fost invocate de pârât în apărare în fața instanței de fond, deși acesta a fost legal citat.

Relativ la acest aspect, din cuprinsul contractului încheiat între părți se poate desprinde fără dubiu

voința juridică reală a părților la momentul încheierii acestuia în persoana pârâtului împrumutat, aceasta fiind cea de asumare a obligației de restituire la termenul scadent a sumei de 580.000 euro, încasată cu titlu de împrumut sau, în caz de neîndeplinire a acestei obligații principale, vânzarea imobilului pentru un preț negociat și stabilit de comun acord la nivelul cuantumului împrumutului.

Din această perspectivă, susținerea pârâtului privind lipsa cauzei este nefondată întrucât, din cuprinsul convenției încheiate, voința părților este evidentă, subliniată în detaliu în privința consecințelor viitoare încheierii acesteia, pârâtul fiind cel care nu și-a respectat niciuna dintre obligațiile asumate: cea de restituire a împrumutului sau cea de efectuare a demersurilor necesare pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare. Astfel fiind, pârâtul împrumutat nu își poate invoca propria culpă, în sensul interpretării parțiale a actului juridic doar la garantarea împrumutului, omițând asumarea obligației de transfer a dreptului de proprietare în schimbul prețului achitat integral prin predarea efectivă a acestuia la momentul încheierii actului juridic.

Concluzionând, Curtea a reținut că în speța dedusă judecății nu sunt incidente temeiuri de nulitate a convenției încheiate între părți, cauza inițială a contractului a fost predarea-primirea sumei de bani pentru o anumită perioadă de timp, cauză care a primit o altă conotație în virtutea clauzei penale inserate de părți, conform căreia în caz de nerestituire la termen, împrumutatul consimte la transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în schimbul unui preț care a fost deja încasat prin primirea împrumutului, fără a mai fi necesară o altă negociere în sensul stabilirii altui preț al terenului.

Această din urmă decizie a curții de apel a fost atacată cu recurs de către pârât.

Recurentul-pârât a invocat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii și că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, schimbând natura ori înțelesul lămurit si vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 7 și 8 C.pr.civ.), respectiv că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.pr.civ.), motive în dezvoltarea cărora a formulat următoarele critici:

Instanța de apel a reținut, în mod eronat, aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 969 C.civ., potrivit cărora „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, înlăturând și omițând analiza naturii juridice a convenției intitulată de părți „Act de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară nr. xxx2 din 14.11.2008”, încheiată în formă autentică, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro, în raport și de condițiile actului juridic, care sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită, precum și în raport de voința internă reală a părților, toate aceste elemente fiind privite prin prisma apărărilor și excepțiilor invocate de pârât în ce privește incidența cauzelor ilicite, prohibite de lege, a lipsei cauzei actului juridic și a lipsei unui element esențial ce caracterizează promisiunea de vânzare-cumpărare sau antecontractul, acela de preț, element fără de care nu poate exista contractul de vânzare-cumpărare.

Instanța de apel a susținut în motivare, în mod eronat, faptul că la circa un an de la scadența împrumutului, pârâtul împrumutat a fost notificat în legătură cu restituirea împrumutului sau transferul dreptului de proprietate, coroborată cu „culpabilitatea” nerestituirii la termen a împrumutului.

Toate aceste argumente, reținute de instanța de apel în motivarea deciziei pronunțate, sunt străine de natura pricinii și trebuie înlăturate, deoarece se referă la chestiuni legate de executarea convenției, iar nu la o analiză a condițiilor intrinseci ale actului juridic la momentul încheierii sale, act care este contractul de împrumut autentic nr. xxx2 din 14.11.2008.

În fapt, între părți a fost încheiat actul de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară nr. xxx2 din 14.11.2008, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro.

Potrivit contractului de împrumut, s-a stabilit termenul scadent de restituire a sumei împrumutate ca fiind data de 14.05.2009, în numerar, la domiciliul creditorului reclamant sau prin virarea într-un cont ce va fi indicat ulterior.

În vederea garantării obligației asumate prin contractul de împrumut s-a instituit o ipotecă pentru suma de 580.000 euro, asupra imobilului înscris în CF 4951 Timișoara, nr. cad. 4356/1/1, constând în teren intravilan în suprafață de 7496 mp și nr. cad. 4356/1/4, constând în teren intravilan în suprafața de 0030 mp, situat în Timișoara, în aceeași CF fiind înscrisă și o interdicție de înstrăinare și grevare în favoarea reclamantului.

În ce privește clauza inserată în cuprinsul contractului de împrumut, conform căreia „în cazul nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro, această sumă să reprezinte prețul integral al imobilului ...” și cu privire la obligarea pârâtului debitor la îndeplinirea tuturor formalităților privind transferul dreptului de proprietate asupra imobilului în cauză, aceasta este lovită de nulitate absolută, întrucât intră în sfera clauzelor ilicite - prohibite de

lege, lipsind cauza actului juridic.

Potrivit teoriei dreptului civil, condițiile actului juridic sunt: capacitatea de a contracta, consimțământul valabil al părții ce se obligă, un obiect determinat, o cauză licită.

În ceea ce privește cauza actului juridic, sunt în discuție: elementele cauzei, care sunt scopul imediat și scopul mediat; condițiile de valabilitate - să existe, să fie reală, să fie licită și morală; proba cauzei, prevăzută de dispozițiile art. 967 C.civ.

Privitor la nulitatea actului juridic civil, cauzele nulității absolute sunt: încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor, lipsa totală a consimțământului, când lipsește cauza ori ea este ilicită sau imorală, frauda legii, încălcarea ordinii publice, lipsa autorizației administrative, nerespectarea formei cerute

ad validitatem,

nevalabilitatea obiectului actului juridic civil.

Potrivit art. 966 C.civ., obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, iar conform art. 967 C.civ., convenția este valabilă, cu toate că, cauza nu este expresă. Cauza este prezumată până la dovada contrarie.

În speța dedusă judecații, voința reală a părților, scopul imediat, l-a reprezentat încheierea contractului de împrumut sume de bani cu  garanție imobiliară nr. xxx2 din 14.11.2008, având ca obiect împrumutul sumei de 580.000 euro, fiind instituită și o garanție imobiliară - ipoteca în legătură cu imobilul în cauză.

De asemenea, prețul nu a fost negociat și nici stabilit la valoarea de piață a imobilului, ci a rezultat exact din suma datorată de pârâtul împrumutat creditorului reclamant.

Deci, în ce privește clauza inserată în cuprinsul contractului de împrumut, conform căreia în cazul nerambursării la termen a sumei de 580.000 euro, această sumă să prezinte prețul integral al imobilului, cauza lipsește deoarece lipsește scopul imediat, respectiv lipsa intenției de a vinde și lipsa contraprestației (a prețului), actul fiind încheiat ca și garanție și nu pentru ca vânzătorul să încaseze prețul și   cumpărătorul să dobândească proprietatea împrumutatului.

De altfel, „prețul” de 580.000 euro stipulat în contractul de împrumut, dar neîncasat de pârât,  este  exact datoria  din  contractul  de împrumut.

Prețul este obiectul obligației cumpărătorului și constă într-o sumă de bani pe care cumpărătorul o remite vânzătorului în schimbul lucrului.

Prețul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:

a) să fie stabilit în bani

Este esența contractului de vânzare-cumpărare, dacă prețul este stabilit într-o altă prestație, atunci natura contractului se schimbă. Întinderea obligației de plată trebuie cunoscută în momentul încheierii contractului. Prețul poate consta într-o sumă de bani unică sau din prestații periodice.

b) să fie determinat sau determinabil

Prețul este determinat atunci când părțile stabilesc cuantumul lui în contract și este determinabil atunci când părțile arată în contract  elementele de determinare ulterioară a prețului.

c) să fie sincer - atunci când este stabilit de părți cu intenția de a fi plătit.

d) să fie serios.

Pe de altă parte, contractul de împrumut, promisiunea de vânzare-cumpărare și antecontractul de vânzare-cumpărare au regimuri juridice diferite, sub aspectul încheierii lor valabile și al obiectului obligației principale.

În cadrul contractului de împrumut, obiectul acestuia constă în împrumutarea unei sume de bani, ce urmează a fi restituită la termenul stipulat în convenție.

Spre deosebire de acesta, promisiunea sinalagmatică de vânzare-cumpărare face parte din categoria contractelor nenumite, promisiunea este nu numai un simplu act de schimb de valori economice, ci și un act de previziune, de proiecție în viitor, adică în acest caz, de organizare în avans a unei proiectate vânzări viitoare. Particularitatea acesteia constă în faptul că pregătește, prefigurează un alt contract, și anume acela de vânzare-cumpărare.

Antecontractul de vânzare-cumpărare este acordul de voință cuprins într-un act juridic bilateral, prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract de vânzare-cumpărare, la un preț determinat. Cunoscut sub numele de avancontract, precontract, contract preliminar, contract prealabil, contract provizoriu, promisiune de ofertă sau contract preparatoriu, promisiune de contract, promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare, promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, antecontractul de vânzare-cumpărare nu este reglementat de vechiul Cod civil, aplicabil în speță, spre deosebire de Codul civil francez, care, în art. 1589 alin. 1, prevede că promisiunea de vânzare valorează vânzare dacă există consimțământul reciproc al celor două părți asupra lucrului și asupra prețului.

Principiul libertății contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului nu pot conduce la o altă

soluție decât cea pronunțată în cauză cu privire la clauza penală, întrucât numai convențiile „legal făcute” au putere de lege între părțile contractante (art. 969 C.civ.), iar potrivit prevederilor art. 5 din același cod, „nu se poate deroga prin convenții (...) la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”.

Fiind vorba despre o clauză ilicită - prohibită de lege, instanța de judecată poate constata chiar și într-un cadru procesual deschis de către reclamant, care însă tinde la valorificarea unui drept subiectiv ce intră în sfera ilicitului, astfel încât raportul juridic afectat nu poate fi validat jurisdicțional. Or, scopul încheierii contractului de împrumut a fost împrumutarea sumei de bani ce urma să fie rambursată, iar nu promisiunea de vânzare sau stabilirea unui preț ca urmare a unei negocieri în raport de prețul de piață al imobilelor, suma de 580.000 euro, fiind în fapt și în drept suma împrumutată, creditorul reclamant având și în prezent notată ipoteca în cartea funciară și interdicția de înstrăinare și grevare.

În concluzie, în mod greșit atât instanța de apel, cât și prima instanță au pronunțat hotărârile atacate, validând practic o clauză lovită de nulitate absolută dintr-un contract de împrumut, clauză ilicită și prohibită de lege, toate considerentele expuse neputând conduce la validarea jurisdicțională a unor clauze prohibite, interzise de lege, în sensul pronunțării unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.

Totodată, instanța de apel a apreciat, în mod eronat, faptul că în speță nu poate fi reținută incidența art. 74 din Legea nr.58/1998, aspectele referitoare la răspunderea penală nefiind invocate de către pârât în susținerea apelului sau în primă instanță.

Instanța de apel nu s-a pronunțat în legătură cu motivele de apel referitoare la caracterul ilicit al clauzei penale în contractul de împrumut, pronunțându-se în recurs în interesul legii și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia XI din 24.10.2005, în sensul că „clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, contravine prevederilor legii.” Așa fiind, clauza penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadentă a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și ale art. 968 din C.civ., contravine prevederilor legii.

Aceste excepții de nulitate absolută – cauza ilicită, practic împiedică validarea jurisdicțională a clauzei din contractul de împrumut solicitată de reclamant, întrucât una din condițiile de bază ale convenției este să nu încalce normele de ordine publică, încălcare evidentă în cazul de față, întrucât prevederea invocată îmbracă forma unei clauze penale în contractul de împrumut, prohibită de lege.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

În speță, instanțele anterioare au reținut, în mod corect, că actul juridic încheiat de părți la data de 14.11.2008 și autentificat la această dată sub nr. xxx2, intitulat „Act de împrumut sume de bani cu garanție imobiliară”, are natura juridică a unui contract de împrumut și că în cuprinsul acestui act, părțile au inserat o clauză privind transferul dreptului de proprietate de la împrumutat la împrumutător asupra imobilului constituit drept garanție pentru restituirea împrumutului, în caz de nerambursare la termen a sumei împrumutate.

Contrar, însă, celor reținute de instanța de apel, clauza privind transferul dreptului de proprietate asupra bunului imobil, având natura juridică a unei clauze penale, este nulă absolut în contractele de împrumut, criticile formulate în acest sens de către recurentul-pârât fiind fondate, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.

Astfel, art. 1066 C.civ. definește clauza penală ca fiind „aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i.”

În speță, pârâtul împrumutat, „dând asigurare” că va restitui la scadență suma împrumutată, „s-a legat”

ca, în caz de neexecutare a acestei obligații, să transfere reclamantului împrumutător dreptul de proprietate

asupra imobilului constituit drept garanție pentru restituirea împrumutului.

Întrucât această situație se grefează pe dispozițiile art. 1066 C.civ., este neechivocă natura de clauză penală a stipulației contractuale pe care reclamantul urmărește să o valorifice prin acțiunea dedusă judecății.

În ce privește validitatea clauzei penale din contractul părților, aceasta a fost reținută, în mod nelegal, de către instanța de apel, care a adus drept argumente în acest sens principiul libertății contractuale și cel al forței obligatorii a contractului, fără a avea în vedere limitele voinței juridice.

Astfel, părțile pot conveni, de principiu, orice înțelegeri, însă  conform art. 5 C.civ. „nu se poate deroga prin convenții sau dispoziții particulare, la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri”. Așadar, limitele voinței juridice sunt reprezentate de normele imperative, ordinea publică și bunele moravuri.

Clauza penală fiind o convenție, ea este supusă restricțiilor prevăzute de art. 5 C.civ., ceea ce înseamnă că nu trebuie să contravină normelor imperative, ordinii publice sau bunelor moravuri, în caz contrar fiind lovită de nulitate absolută.

Or, conform dispozițiilor Legii nr. 313/1879, în vigoare la data încheierii contractului în litigiu și deci incidentă în aprecierea validității lui, clauza penală în contractele de împrumut este interzisă. În acest sens, la art. 1 al legii menționate s-a prevăzut că, „

clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi

sau de prestațiuni în natură,

este și va rămâne anulată”,

precum și că „judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 Cod civil sau, în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 Cod civil.” Mai mult, în cuprinsul art. 2 al aceleiași legi, s-a prevăzut că judecătorul poate să anuleze chiar și clauzele penale deghizate și tacite.

Atâta timp cât dispozițiile legale care nu permit prevederea clauzei penale în contractele de împrumut sunt de ordine publică, potrivit art. 5 C.civ., nu se poate deroga de la aceste dispoziții prin convenții.

Fundamentul juridic al interdicției instituite prin Legea nr. 313/1879 este cauza ilicită a convenției de clauză penală grefată pe un contract de împrumut. Prin cauza unui act juridic se înțelege obiectivul avut în vedere de părți la încheierea actului juridic, cu alte cuvinte, cauza este ceea ce se urmărește prin încheierea respectivei convenții. Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții, printre care și aceea să fie licită, adică să nu fie prohibită de legi sau să fie contrară bunelor moravuri sau ordinii publice. Sub acest aspect, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 968 C.civ., potrivit cărora „

cauza este nelicită când este prohibită de legi,

când este contrară bunelor moravuri și ordinii publice”. Cât privește sancțiunea aplicabilă actului juridic având o cauză ilicită, aceasta este nulitatea absolută, art. 966 C.civ. prevăzând că

„obligația

fără cauză sau

fondată pe o cauză

falsă, sau

nelicită, nu poate avea nici un efect”.

Așadar, existând interdicția expresă prevăzută de Legea nr. 313/1879, clauza penală convenită de părți în contractul de împrumut, în sensul transmiterii proprietății imobilului de către debitor în cazul nerambursării la termen a sumei împrumutate, este nulă absolut, având o cauză ilicită, în raport cu dispozițiile art. 5 și 968 C.civ.

Acest aspect rezultă și din decizia în interesul legii nr. XI/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, obligatorie în speță, în privința raționamentului pe care îl conține, chiar dacă se referă la nevalabilitatea unei clauze penale din contractele de împrumut având alt conținut decât cea supusă analizei în prezentul litigiu.

Astfel, prin decizia în interesul legii evocată s-a statuat în sensul că o clauză penală prin care se stabilește obligația restituirii la scadență a sumei împrumutate sub sancțiunea penalităților de întârziere, pe lângă dobânda contractuală convenită sau pe lângă dobânda legală, având o cauză nelicită, în raport cu prevederile art. 5 și 968 C.civ., contravine prevederilor legii.

Raționamentul pe care s-a fundamentat această concluzie a pornit tocmai de la dispozițiile Legii nr. 313/1879, reținându-se de către instanța supremă că, „prin Legea nr. 313/1879, ale cărei dispoziții sunt în vigoare și constituționale, potrivit Deciziei Curții Constituționale nr. 524 din 2 decembrie 1997, s-a prevăzut, la art. 1, că este anulată clauza penală din contractele de împrumut sau prestațiuni în natură și că „judecătorul, în caz de împrumut, va putea condamna numai la plata dobânzii prevăzută în art. 1589 Cod civil, sau în caz de alte obligațiuni, la daune-interese, conform art. 1084 Cod civil.”

Pe de altă parte, în raport de definiția dată contractului de împrumut prin art. 1576 și 1584 și de dispozițiile art. 966 și 968 C.civ. cu privire la nevalabilitatea actului juridic, stipulația cuprinsă în contractul de împrumut privind transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil, de la împrumutat la împrumutător, în caz de nerestituire la scadență a sumei împrumutate, contravine naturii juridice a acestui contract, întrucât potrivit normei imperative din art. 1088 C.civ., „la obligațiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate.”

În concluzie, contrar celor reținute de instanța de apel, stipularea în contractul de împrumut al părților a

clauzei privind transmiterea către creditor a proprietății unui imobil de către debitor, în cazul neachitării la scadență a sumei împrumutate, nu constituie o „convenție legal făcută” în sensul prevederilor art. 969 C.civ., fiind bazată pe o cauză ilicită, întrucât este prohibită de lege. După cum s-a arătat deja, o asemenea stipulație are natura juridică a unei clauze penale, prohibită în contractele de împrumut, așa încât nu poate avea nici un efect.

Principiul libertății contractuale, ca și cel al forței obligatorii a contractului nu pot justifica validitatea

clauzei penale în contractul de împrumut, întrucât conform art. 969 C.civ. numai „convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante”, iar potrivit prevederilor art. 5 C.civ., „nu se poate deroga prin convenții … la legile care interesează ordinea publică și bunele moravuri.”

Pe cale de consecință, confirmând soluția primei instanțe de admitere a acțiunii reclamantului și constatare a transferului dreptului de proprietate în baza clauzei penale din contractul de împrumut al părților, pe care a considerat-o valabilă, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale analizate anterior, ceea ce face operant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) și (3) raportat la art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte a admis recursul pârâtului și a modificat decizia recurată,  în sensul că a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței primei instanțe, pe care a schimbat-o în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea recurentului-pârât de acordare a cheltuielilor de judecată, sunt de reținut următoarele:

Conform art. 274 alin. (1) C.pr.civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

În speță, condițiile acestui text sunt îndeplinite, întrucât prin admiterea recursului pârâtului, cu consecința reformării soluțiilor din etapele procesuale anterioare, intimatul-reclamant a căzut în pretenții față de recurentul-pârât, care astfel este îndreptățit la recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în proces.

Astfel, s-a dovedit că în faza apelului, cheltuielile de judecată suportate de pârât au constat în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Din totalul taxelor judiciare datorate în apel, respectiv 14.219 lei, pârâtul a suportat numai 8.579 lei, din care 5 lei timbru judiciar și 8.574 lei taxă de timbru, redusă de la 14.214 lei, urmare a admiterii cererii de reexaminare împotriva încheierii de respingere a cererii de acordare a ajutorului public judiciar formulată în baza OUG nr. 51/2008, conform încheierii din camera de consiliu din data de 25.03.2013.

De asemenea, s-a dovedit că în faza recursului, cheltuielile de judecată suportate de pârât au constat în taxă judiciară de timbru și timbru judiciar. Din totalul taxelor judiciare datorate în recurs, respectiv 14.219 lei, pârâtul a suportat numai 10.259 lei, din care 5 lei timbru judiciar și 10.254 lei taxă de timbru, redusă de la 14.214 lei, în urma admiterii cererii de ajutor public judiciar formulată în baza OUG nr. 51/2008, conform încheierii din camera de consiliu din data de 13.02.2014.

Rezultă că, cheltuielile de judecată suportate efectiv în proces de către pârât totalizează 18. 838 lei.

În consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C.pr.civ., instanța l-a obligat pe intimatul-reclamant, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de18. 838 lei către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și recurs.

În ceea ce privește cheltuielile pentru care pârâtul a beneficiat de reducere prin încuviințarea ajutorului public judiciar în apel și recurs, devin incidente dispozițiile art. 18 din OUG nr. 51/2008, potrivit cărora, „Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume”.

Față de soluțiile date în cererile de ajutor public judiciar formulate de pârât în apel și recurs, redate mai sus, rezultă că, în apel, pârâtul a beneficiat de o reducere de taxă de timbru de 5.640 lei, iar în recurs de 3.960 lei, deci în total de o reducere de taxă de timbru de 9.600 lei.

În consecință, făcând aplicarea art. 18 din OUG nr. 51/2008, instanța l-a obligat pe intimatul-reclamant, ca parte căzută în pretenții, la plata sumei de 9.600 lei către stat, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru pentru care partea adversă a beneficiat de reducere prin încuviințarea ajutorului public judiciar în apel și recurs.