ÎCCJ, decizie (scj.ro #129084)

Contract de vânzare-cumpărare.

Deghizarea parțială a prețului prin simulație. Sancțiunea aplicabilă

Cuprins pe materii : Drept comercial. Obligații

Index alfabetic : acțiune în constatarea nulității

-contract de vânzare-cumpărare

-contract de împrumut

-simulație

C. civ. din 1864, art. 5, art. 966, art. 1175

Construcția juridică realizată prin încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare, în care s-a trecut un preț mai mic decât cel real și unul de împrumut, în care suma împrumutată reprezintă, în realitate, diferența dintre prețul real convenit de părți și prețul aparent, declarat în contractul de vânzare-cumpărare, conține toate elementele unei simulații sub forma deghizării parțiale a elementului preț din conținutul contractului de vânzare-cumpărare.

Natura ilicită a acestei constructii juridice, prin care părțile au urmărit fraudarea legislației fiscale prin eludarea plății impozitului pe transferul proprietății, nu se răsfrânge asupra scopului urmărit de părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deoarece doar modalitatea de plată a prețului are în sine o componentă ilicită, iar nu întreaga operațiune de vânzare-cumpărare, care are la bază principiul libertății contractuale și care nu contravine prevederilor art. 5 C. civ. din 1864.

În această situație, una dintre părțile contractante nu poate obține anularea actelor juridice astfel încheiate pentru cauză ilicită întrucât efectele simulației în raporturile dintre acestea  sunt guvernate de principiul priorității voinței reale a părților, conform prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864, sancțiunea civilă care intervine în cazul simulației prin deghizarea parțială a prețului fiind inopozabilitatea față de terți a situației create prin contractul ce conține elementul secret, iar nu nulitatea absolută.

Secția a II-a civilă, Decizia nr. 80 din 26 ianuarie 2016

Prin cererea înregistrată sub nr. xx08/30/2013 pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție, Secția a II-a civilă, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 182/A/04.12.2014, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Recurentul și-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,  având următorul conținut „hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.”

Recurentul a precizat că hotărârea instanței de apel este dată cu aplicarea greșită a art. 1175, a art. 966, a art. 5 și a art. 1576 C. civ. din 1864.

Cu titlu prealabil, recurentul a arătat că instanța de apel a confirmat soluția primei instanțe, prin preluarea

tale quale

a întregii argumentații și a reținut, în esență, că simulația în sine nu este sancționată cu nulitatea, ca sancțiune de drept civil, sancțiunea fiind inopozabilitatea față de terți a situației juridice create prin actul secret. Din perspectiva instanței de apel, simulația prețului, dovedită în speță, are consecințe de ordin fiscal și penal, iar în planul dreptului civil i se aplică sancțiunea inopozabilității față de terți a actului secret, conform art. 1175 C. civ. din 1864.

Recurentul a precizat că starea de fapt stabilită de prima instanță a fost confirmată de instanța de apel, aceasta statuând că pârâta nu a promovat apel împotriva considerentelor deciziei tribunalului, potrivit art. 461 alin. (2) C. proc. civ. Această prevedere legală pune la dispoziția oricărei părți din proces posibilitatea atacării considerentelor ce cuprind constatări de fapt care prejudiciază partea.

Recurentul motivează că aplicarea legii de către instanța de apel la situația de fapt stabilită este greșită, hotărârea judecătorească fiind dată cu neobservarea exigențelor art. 1175, art. 966, art.5, art. 1576 C. civ. din 1864.

În susținerea motivului invocat, recurentul arată că raționamentul instanței de apel are la bază o confuzie între fraudarea legii (pe care a invocat-o ca particularitate a caracterului ilicit al cauzei) și fraudarea intereselor altor persoane sau, în alți termeni, între acțiunea în simulație și acțiunea în nulitate.

Fraudarea legii poate fi inerentă anumitor mecanisme juridice (cum ar fi simulația în dauna fiscului - incidentă în speță) sau se poate manifesta independent, de sine stătător.

Fraudarea legii trebuie deosebită de fraudarea intereselor altor persoane, terțe de contract, caz în care nu este incidentă sancțiunea nulității, ci a inopozabilității. Explicația rezidă în faptul că drepturile persoanelor respective nu fac obiectul unor norme imperative, fiind vorba despre protejarea unor interese individuale. Dar dacă scopul încheierii contractului constă în eludarea aplicării unor norme imperative, de natură fiscală sau/și penală, acesta este nul pentru cauză ilicită.

Prin crearea unei situații juridice aparente, contrară sau diferită celei reale poate fi urmărită realizarea unor scopuri ilicite sau imorale, când actul juridic simulat nu mai poate fi ocrotit de lege și, deci, este exclus să producă efecte juridice valabile, chiar între părțile contractante. În cazul în care frauda legii este scopul urmărit prin simulație, sancțiunea firească este nulitatea.

Recurentul relevă faptul că, în speță, scopul deghizării parțiale a prețului este, evident, acela de a frauda legea, adică obligațiile imperative stabilite. Arată că în doctrină s-a subliniat ideea că nulitatea se aplică indiferent de mijloacele de disimulare a prețului, unul dintre aceste mijloace fiind și recunoașterea unui împrumut fictiv în favoarea vânzătorului, cum s-a procedat în speță, caz în care operațiunea în integralitatea ei este făcută în frauda legii (a dispozițiilor legale imperative referitoare la taxele fiscale).

Recurentul susține că instanța de apel analizează în mod singular contractul de vânzare-cumpărare, concluzionând că acest act juridic, în sine, nu a urmărit un scop contrar legii și, prin urmare, nu este lovit de nulitate absolută, deși reține că, în cauză, este incidentă o operațiune unitară care a avut ca elemente un contract de vânzare-cumpărare și un contract de împrumut. Aceeași este concluzia instanței și cu privire la contractul de împrumut, care, deși fictiv, este valabil chiar în lipsa remiterii sumei împrumutate, fără a se reține lipsa cauzei ca motiv de nulitate absolută.

Instanța de apel nu a observat că întreaga operațiune la care au recurs părțile a avut ca scop fraudarea fiscului, aceasta fiind modalitatea impusă de vânzătoare pentru a accepta realizarea operațiunii de vânzare a terenului.

Motivul nulității este reprezentat de utilizarea simulației fără ca sancțiunea să fie prevăzută expres. Întreaga operațiune a simulației este nulă, deoarece scopul ei a fost fraudarea fiscului, în alți termeni fraudarea legii, întrucât simulația nu trebuie să fie instrumentul unei fraude la lege.

Recurentul arată că în aceiași termeni poate fi caracterizat și comportamentul vânzătoarei-intimate, care, dorind să se sustragă de la plata unui impozit de peste 10.000 euro către bugetul de stat, a impus ca actul de vânzare-cumpărare (în care era consemnat un preț derizoriu de 23.660 euro) să fie dublat de un contract de împrumut (care să înglobeze restul de preț până la cel real, de 540.800 euro).

Instanța de apel a nesocotit mecanismul fraudei la lege, care conține două elemente distincte: un element material (obiectiv) și un element intențional (subiectiv). Elementul material constă în procedeul folosit, care prin el însuși nu este contrar legii. Elementul intențional cuprinde esența fraudei: eludarea sau sustragerea de la aplicarea textului de lege determinat.

Recurentul admite că simulația ilicită poate atrage și sancțiuni penale atunci când, prin intermediul său, se ascunde valoarea reală a unui act juridic (prin deghizarea prețului) și că o astfel de conduită poate întruni elementele constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (l) lit. a) din Legea nr. 241/2005. Consideră, totuși, că această împrejurare nu este de natură a înlătura aplicarea sancțiunii civile a nulității absolute, astfel cum tranșant a statuat doctrina în materie, subliniind că, dacă prețul fictiv este rezultatul unei simulații cu caracter ilicit, normele încălcate ocrotesc interesul obștesc, iar nulitatea este absolută.

A invocat și prevederile art. 5 C. civ. de la 1864 pentru a susține că se impune sancționarea voinței părților unui act juridic de a eluda sau frauda o lege care interesează ordinea publică.

Cu privire la nulitatea absolută a contractului de împrumut, recurentul susține că și în cazul acestui act juridic instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 966 C. civ. de la 1864.

În opinia recurentului, instanța de apel trebuia să constate că actului juridic de împrumut îi lipsește unul din elementele ce intră în structura cauzei, respectiv scopul imediat, deoarece nici una din părți nu a avut în vedere primirea-predarea efectivă a vreunei sume de bani, ceea ce echivalează cu absența unui element esențial al actului juridic. Lipsa scopului imediat se răsfrânge și asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, astfel încât sancțiunea este nulitatea absolută.

Articolul 966 C. civ. din 1864 stabilește că „obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau ilicită nu poate avea nici un efect”.

Pe cale de consecință, este lipsită de cauză obligația sa de a restitui o sumă de bani pe care nu a primit-o. Pentru aceste motive, consideră că este lovit de nulitate absolută contractul de împrumut pentru lipsa cauzei.

Nelegalitatea hotărârii judecătorești recurate a fost susținută și din perspectiva aplicării greșite a art. 1576 C. civ. din 1864, prin neîndeplinirea uneia din condițiile de validitate specifice contractului de împrumut, respectiv tradițiunea, predarea bunului împrumutat.

Instanța de apel trebuia să constate nulitatea absolută cel puțin a contractului de împrumut dedus judecății din perspectiva faptului că nu a fost îndeplinită condiția remiterii efective a sumei împrumutate, condiție de esența contractului de împrumut, care nu se consideră perfectat decât în momentul primirii efective a sumei ce formează obiectul împrumutului, iar, în cauză, suma de 355.000 euro nu i-a fost predată.

Pentru aceste motive a solicitat admiterea recursului.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant A. ca fiind nefondat și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă arată că recurentul-reclamant prezintă în recurs aceeași critică, susținută și în fazele procesuale anterioare, relativă la aplicarea dispozițiilor legale de către instanțele de judecată la situația de fapt descrisă de acesta.

Susține că, în cauză, operațiunea de vânzare-cumpărare nu poate fi sancționată cu nulitatea, deoarece, și în situația în care ar fi dorit deghizarea prețului (precizând că acest aspect este contrar voinței sale), legea prevede că simulația nu poate fi sancționată cu nulitatea.

Intimata-pârâtă, în continuare, a evocat situația de fapt și probele administrate în fazele procesuale anterioare, concluzionând că nu s-a dovedit cauza falsă sau ilicită și nici lipsa cauzei din conținutul celor două contracte încheiate cu recurentul.

De asemenea, precizează că recurentul-reclamant nu poate invoca o valoare de 540.800 euro pentru terenul cumpărat, deoarece imobilele învecinate și achiziționate în mare parte de către recurentul-reclamant, direct sau prin interpuși, au un preț mult mai mic raportat la perioada în care au fost vândute și prețul achitat.

Analizând recursul, în cadrul controlului de legalitate, prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte a reținut următoarele:

Inițial, între părți s-a încheiat la 06.02.2008 un antecontract de vânzare-cumpărare, în temeiul căruia intimata-pârâtă B., în calitate de promitentă-vânzătoare, s-a obligat să vândă recurentului-reclamant, A., în calitate de promitent-cumpărător, imobilul constând în teren arabil în suprafață totală de 3 ha și 3.800 mp, situat în comuna M., județul Timiș.

Potrivit antecontractului de vânzare-cumpărare, prețul total acceptat de ambele părți s-a stabilit la 540.800 euro.

Modalitatea de plată convenită de către ambele părți a fost stabilită astfel: 35.000 euro cu titlu de arvună, achitată de promitentul-cumpărător la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare, urmând ca diferența să fie achitată în patru tranșe, după cum urmează: suma de 150.000 euro la data de 07.04.2008, suma de 103.000 euro la data de 30.05.2008 și suma de 148.800 euro la data de 20.12.2008.

În executarea antecontractului de vânzare-cumpărare părțile au încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 614/17.03.2008 la BNP C., însă prețul trecut în contractul de vânzare-cumpărare pentru imobilul descris în antecontractul de vânzare-cumpărare a fost mult mai mic, respectiv 23.660 euro, față de cel stabilit în antecontract, de 540.800 euro.

În contractul de vânzare-cumpărare s-a consemnat că părțile declară pe proprie răspundere că prețul menționat este cel real și că sunt informate asupra consecințelor cu privire la falsul în declarații și la evaziunea fiscală, prevăzute de Legea nr. 241/2005.

Cu toate că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 614/17.03.2008 părțile au declarat că își asumă toate consecințele cu privire la falsul în declarații și evaziunea fiscală în ceea ce privește valoarea reală a prețului, totuși, în contractul de vânzare-cumpărare s-a trecut doar o parte din prețul real convenit, iar restul de preț a fost simulat, sub forma deghizării parțiale, prin contractul de împrumut autentificat sub nr. 615/17.03.2008, încheiat concomitent cu contractul de vânzare-cumpărare. Prin acest contract de împrumut suma împrumutată de către recurentul-reclamant cumpărător reprezintă, de fapt, diferența de preț din contractul de vânzare-cumpărare care trebuie remisă vânzătoarei sub forma restituirii unui împrumut pe care aceasta l-ar fi acordat cumpărătorului.

Prin acest mecanism, ultimele trei tranșe de plată a prețului, în modalitatea stabilită în antecontractul de vânzare-cumpărare, se regăsesc transpuse în contractul de împrumut, sub forma restituirii împrumutului de către cumpărătorul A.

Recurentul-reclamant, prin recursul promovat, a criticat decizia instanței de apel prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 NCPC, susținând că hotărârea atacată este pronunțată cu aplicarea greșită a art. 1175, art. 966, art. 5 și art. 1576 C. civ. din 1864.

Trebuie precizat că, în cauză, contractele încheiate între părți sunt guvernate de prevederile Codului civil din 1864 în vigoare la data încheierii contractelor în litigiu, în considerarea dispozițiilor art. 6 alin. (1) și (3) NCC, regăsite și în art. 3 și 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cât și a dispozițiilor art. 102 alin. (1) din aceeași lege.

Recurentul-reclamant invocă, în esență, faptul că instanța de prim control judiciar nu a observat întreaga operațiune juridică creată de părți pentru a se ascunde prețul real al vânzării în scopul eludării obligațiilor legale de natură fiscală și că a făcut o confuzie între fraudarea legii, decurgând din caracterul ilicit al cauzei contractului de vânzare-cumpărare și fraudarea intereselor altor persoane, terțe de contract.

Susținerile recurentului-reclamant din această perspectivă sunt nefondate.

Deși recurentul-reclamant arată că instanța de apel nu a observat întreaga operațiune juridică la care au recurs părțile pentru fraudarea legii, totuși criticile sale concrete se referă la nulitatea absolută a celor două contracte încheiate, argumentându-se că fiecare contract în parte este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită.

Cauza ilicită invocată de reclamant rezidă în utilizarea simulației prin deghizarea parțială a prețului din contractul de vânzare-cumpărare, în modalitatea descrisă mai sus, pentru evitarea aplicării și plății taxelor fiscale aferente operațiunii de transfer al proprietății.

Elementul ascuns, deghizat este reprezentat doar de partea din preț, nedeclarată din contractul de vânzare-cumpărare pe care recurentul-reclamant l-a încheiat, cunoscând această situație și acceptând prin conduita sa contractuală eludarea taxelor fiscale.

Pe planul dreptului civil, efectele simulației în raporturile dintre părțile contractante sunt guvernate de principiul priorității voinței reale a părților, așa cum rezultă din interpretarea logico-gramaticală a prevederilor art. 1175 C. civ. din 1864. Prin urmare, sancțiunea care intervine nu este nulitatea absolută, ci doar inopozabilitatea față de terți a situației create prin contractul ce conține elementul secret.

Procedeul la care au recurs părțile pentru plata prețului este nelegal din perspectiva modului convenit pentru achitarea prețului, acela de a eluda plata impozitului pe transferul proprietății, dar legislația civilă nu îl sancționează, în mod contrar susținerilor recurentului-reclamant.

Recurentul-reclamant, prin motivele invocate, relative la cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare și a contractului de împrumut, nu ține seama de întreaga operațiune juridică creată prin aceste două contracte aflate într-o strânsă legătură.

Construcția juridică realizată prin încheierea concomitentă a două contracte, unul de vânzare-cumpărare, în care s-a trecut un preț mai mic decât cel real și unul de împrumut, în care suma împrumutată reprezintă, în realitate, diferența dintre prețul real convenit de părți și prețul aparent, declarat în contractul de vânzare-cumpărare, conține toate elementele unei simulații sub forma deghizării parțiale a elementului preț din conținutul contractului de vânzare-cumpărare.

Cauza contractului de vânzare-cumpărare este reprezentată de obiectivul urmărit de părți la încheierea sa, și anume, destinația concretă ce urmează a se da bunului cumpărat, respectiv sumei ce reprezintă prețul plătit (

causa remota

). Scopul imediat (

causa proxima

) este reprezentat prin scopul obligației asumată de către fiecare parte contractantă. Întreaga construcție juridică creată de părți prin încheierea celor două contracte interdependente (aspect recunoscut explicit de către recurentul-reclamant și confirmat de probatoriul administrat) are la bază fraudarea legislației fiscale, dar acest scop ilicit nu se răsfrânge asupra scopului urmărit de părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Aceasta deoarece doar modalitatea de plată a prețului are în sine un scop ilicit, nu întreaga operațiune de vânzare-cumpărare, care are la bază principiul libertății contractuale și care nu contravine prevederilor art. 5 C. civ. din 1864.

Nici contractului de împrumut nu i se poate aplica sancțiunea nulității pentru cauză ilicită și lipsa cauzei sau pentru că nu a fost predată suma împrumutată, câtă vreme acesta se află în strânsă legătură cu prețul din contractul de vânzare-cumpărare și reprezintă, practic, prețul convenit prin acest contract și, în fapt, cauza contractului de împrumut.

Recurentul-reclamant rămâne captiv în operațiunea juridică realizată în deplină cunoștință de cauză pentru că, pe tărâmul dreptului civil, simulația prin deghizarea parțială a prețului nu este sancționată cu nulitatea. Sancțiunea juridică a nulității, în această situație, nu ar restabili legalitatea afectată prin neplata taxelor generată de operațiunea transferului dreptului de proprietate, deoarece desființarea celor două contracte ar lipsi de consecințe pe plan fiscal și, eventual, penal frauda dezvăluită de către recurentul-reclamant.

Nulitatea celor două contracte ar aduce părțile în situația în care s-ar fi aflat dacă acestea nu s-ar fi încheiat în temeiul principiului retroactivității efectelor nulității, ceea ce ar duce la dispariția situației premisă creată prin încheierea celor două contracte, fără a mai fi posibilă aplicarea sancțiunilor specifice încălcării invocate.

Față de considerentele ce preced, Înalta Curte a respins recursul ca nefondat în temeiul art. 496 alin. (1) NCPC.

Ca parte căzută în pretenții, recurentul-reclamant a fost obligat în temeiul art. 453 alin. (1) NCPC la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă constând în onorariul de avocat.