ÎCCJ, decizie (scj.ro #146131)

Acțiune în constatarea simulației. Contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată. Hotărâre care ține loc de act de vânzare-cumpărare pronunțată ulterior încheierii simultane a actului public și a înscrisului secret. Greșita reținere a autorității de lucru judecat

Cuprins pe materii

: Drept civil. Obligații. Actul juridic. Efectele contractului. Simulația

Index alfabetic :

contract de vânzare-cumpărare

contraînscris

act public                                                                         C.civ. din 1864, art. 1175

NCC, art. 1289

Ceea ce stă la baza simulației, în forma fictivității actului public este existența unui act aparent în care voința părților este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistența convenției publice.

Pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, ulterior încheierii simultane atât a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată (actul public) cât și a contraînscrisului (actul secret) care afirmă că vânzarea este fictivă, nu poate înlătura efectele simulației și nici nu se poate opune cu autoritate de lucru judecat în cadrul acțiunii în constatarea simulației. Aceasta întrucât hotărârea judecătorească nu a făcut decât să ia act de convenția publică a părților, de vânzare-cumpărare, însă termenii simulației nu s-au modificat, actul secret („contraînscrisul” în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părți și producător de efecte juridice. Ceea ce s-a consolidat prin pronunțarea respectivei hotărâri a fost doar voința din actul public al părților (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia  față de terți (cei cărora nu le putea fi opusă situația juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înțelegerea secretă, care este singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulației, un act public intervenit ulterior neavând semnificația modificării înțelegerii inițiale, ci a disimulării realității.

Astfel, în mod greșit au fost înlăturate efectele simulației vânzării-cumpărării pe motiv că a intervenit o hotărâre judecătorească în raporturile dintre părți, fără a se analiza în concret, în acord cu mecanismul simulării, dacă actul secret poate fi modificat de un act public care nu face decât să dubleze convenția publică a părților dând formă autentică vânzării-cumpărării și fără a fi verificate aspectele referitoare la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual astfel încât hotărârea pronunțată să nu se opună cu efectul autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părți.

Secția I civilă, decizia nr. 546 din 21 februarie 2018

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 2.10.2014, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să se constate intervenită simulația contractului de vânzare-cumpărare încheiat sub semnătură privată la data de 1.02.1996 între B. și A., privind imobilul situat în municipiul București, compus din teren în suprafață de 450 mp și construcție formată din subsol, etaj I și II, pod mansardă; să se constate intervenită simulația privind presupusul împrumut acordat de către B., de 15.000.000 Rol și revenirea la situația anterioară, în sensul lăsării imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantului.

Prin sentința  nr. 1489 din 2.12.2015, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepția autorității de lucru judecat, excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C. A respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului.

Apelul  declarat de reclamantul A. împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, prin  decizia nr. 76 din 2.02.2017 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, care a susținut nelegalitatea soluției sub următoarele aspecte:

Instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ.).

Aceasta, întrucât în cuprinsul hotărârii nu se regăsesc motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv argumentele pentru care au fost înlăturate criticile formulate prin motivele de apel.

Astfel, nu s-a răspuns susținerilor referitoare la încălcarea, de către prima instanță, a principiilor fundamentale ale desfășurării procesului, prevăzute de art. 6, 7, 12, 20 și 22 C.pr.civ., cu „trimitere directă la art. 22, care impunea obligația instanței să analizeze toate circumstanțele cauzei, inclusiv cerințele echității și bunei-credințe”.

Dimpotrivă, instanța se limitează la a aprecia că cererea de abținere a judecătorului, căruia i-a fost repartizată cauza, nu reprezintă vreo recunoaștere a lipsei de imparțialitate, deși formularea acesteia constituia o dovadă a faptului că magistratul a avut o temere în privința independenței și imparțialității sale determinată de relațiile de vecinătate cu pârâții, neînlăturate prin respingerea cererii, context în care și o eventuală cerere de recuzare era neavenită, reclamantul neavând posibilitatea să facă cercetări în legătură cu relațiile dintre magistrat și intimați.

Prin această abordare a instanței de apel, hotărârea este afectată de viciul nemotivării, ceea ce aduce atingere dreptului la un proces echitabil din perspectiva art. 6 CEDO, inclusiv a jurisprudenței dezvoltate de instanța europeană și de cele naționale sub acest aspect.

În realitate, instanța a soluționat litigiul reținând că operează autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri, fără a proceda la o analiză a argumentelor și solicitărilor reclamantului, contravenind în felul acesta și jurisprudenței Curții europene (cauza

Albina

, cauza

Lungoci

, cauza

Caracaș

), care a sancționat, din punct de vedere al nesocotirii art. 6 par. 1 CEDO, faptul că „nu a fost analizată de instanțe cea de-a doua acțiune, pe motiv că ar opera autoritatea de lucru judecat”.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și totodată, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C.pr.civ.).

Sub acest aspect, s-a arătat că, într-o motivare contradictorie, instanța de apel apreciază că în ceea ce privește contraînscrisul „acesta este simultan cu contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat între părți”, ceea ce de drept justifică natura simulată a actului, pentru ca apoi să aprecieze, în mod contrar, că respectivul înscris nu mai poate fi luat în considerare întrucât a fost pronunțată ulterior sentința civilă nr. 5745 din 17.05.1996 a Judecătoriei sector 1 având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Aprecierea făcută de instanța de apel, în sensul că prin continuarea procesului de către pârât în dosarul nr. x/1995 al Judecătoriei sector 1 (cel în care s-a pronunțat sentința menționată anterior) au fost înlăturate efectele actului secret, excede cadrului judecății, având în vedere mențiunea expresă din contraînscris, conform căreia „actul de vânzare-cumpărare este fictiv chiar în situația în care se va pronunța o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare”.

Instanța nu a respectat principiul disponibilității, întrucât a fost învestită să constate simulația actului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996, pronunțându-se, în schimb, pe excepția puterii de lucru judecat, urmare a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sector 1.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C.pr.civ.).

Ambele instanțe de fond au nesocotit, prin soluțiile adoptate, voința reală a părților de la momentul încheierii actelor juridice, cea care atesta, fără dubiu, existența simulației sub forma caracterului fictiv al contractului de vânzare-cumpărare privind imobilul din București și al contractului de împrumut, fiind întrunite condițiile art. 1289 și art. 1175 C.civ., rezultate în mod evident din cronologia faptelor și acțiunilor.

Astfel, contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată s-a încheiat la 01.02.1996, la sediul executorului judecătoresc, la aceeași dată încheindu-se și contraînscrisul în conținutul căruia Slăvescu Dumitru recunoaște că vânzarea este fictivă, că nu a plătit niciun preț și că va rămâne astfel, indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic.

Îndeplinirea condițiilor simulației era demonstrată, de asemenea, și de celelalte înscrisuri, respectiv: „dovada” prin care B. recunoaște că A. nu îi datorează nicio sumă de bani și „declarația” conform căreia B. recunoaște că imobilul, care constituie obiectul litigiului cu A. aparține acestuia din urmă, obligându-se să facă toate actele de transfer a dreptului de proprietate asupra bunului în termen de 6 luni de la data la care îi va reveni formal proprietatea.

În ce privește caracterul fictiv al împrumutului, acesta rezultă din chitanțele redactate și semnate tot de către intimat, prin care acesta arată că, la rândul său, a împrumutat suma de 15 milioane lei de la numitul D. (chitanță datată la 01.08.1991) și ulterior, suma de 30 milioane lei (chitanță datată 10.04.1994).

Așadar, s-a arătat că actul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la 01.02.1996, în fața executorului judecătoresc, constituie actul  public de natură a crea o situație juridică aparentă, în timp ce contraînscrisul este actul secret și atestă adevărata manifestare de voință a părților, iar statuarea în sens contrar a instanței de apel nesocotește dispozițiile art. 1175 C.civ. referitoare la simulație.

Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte  constată următoarele:

Critica, referitoare la nesocotirea principiilor desfășurării procesului, are caracter nefondat.

Formulată în mod confuz, susținerea privind incidența art. 488 pct. 5 C.pr.civ., se bazează pe o enumerare a regulilor înscrise în art. 6, 7, 12, 20 și 22 C.pr.civ., vizând procedura echitabilă, legalitatea, buna-credință, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, fără să arate în mod punctual în ce fel modalitatea de desfășurare a judecății ar fi adus atingere acestor principii.

În realitate, obiecția părții, care a putut fi identificată în legătură cu regulile fundamentale menționate anterior, a vizat felul în care a fost soluționat litigiul, dându-se eficiență efectelor autorității de lucru judecat ale  unei hotărâri judecătorești, fără a se mai analiza, cum pretinde recurentul, circumstanțele cauzei.

De aici, concluzia a fost aceea a nesocotirii procedurii echitabile, a legalității și bunei-credințe, inclusiv a principiului rolului activ al judecătorului, cu referire inclusiv la jurisprudența instanței europene identificată de parte.

În fapt, toate aceste aspecte concretizează nemulțumirea părții în legătură cu modalitatea de rezolvare a raportului juridic litigios, fără a releva însă, încălcări ale principiilor desfășurării procesului civil, apte să fie încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.pr.civ.

În privința consecințelor formulării cererii de abținere de către judecătorul cauzei la instanța de fond, acestea nu constau, cum eronat pretinde recurentul, într-o prezumție de lipsă de imparțialitate, care  nu a fost înlăturată prin respingerea cererii.

Contrar susținerii recurentului, instanța de apel reține corect că judecătorul aflat în situația formulării unei cereri de abținere nu recunoaște, în mod implicit, că ar fi lipsit de imparțialitate, ci doar că ar putea fi incidente în ce-l privește, cazuri de incompatibilitate din cele enumerate de art. 42 C.pr.civ.

Tocmai de aceea, nu este suficientă, pentru a se retrage de la judecată, simpla formulare a cererii de abținere, ci este necesar ca ea să fie judecată de un alt complet (art. 50, 51 C.pr.civ.) care poate aprecia în sens contrar.

Cum în cauză soluția pronunțată a fost de respingere a cererii de abținere, completul căruia i-a fost repartizată cauza a rămas legal învestit.

Instanța de apel a reținut corect că, în situația în care ar fi avut propria îndoială legată de obiectivitatea judecătorului, reclamantul putea să recurgă la instituția recuzării și să fundamenteze cererea pe propriile argumente.

Criticile referitoare la motivarea hotărârii din apel au caracter fondat, în primul rând, în partea referitoare la contrarietatea considerentelor.

Astfel, după ce definește, în mod corect, simulația ca reprezentând operațiunea juridică bazată pe existența concomitentă a unor înscrisuri cu conținut juridic diferit (public și secret), analizând succesiunea actelor încheiate de părți, instanța de apel constată îndeplinită această simultaneitate, care consemnează totodată realități juridice diferite, în privința contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996 și a contraînscrisului din aceeași dată, care afirmă că vânzarea este fictivă și va rămâne astfel indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare.

Cu toate acestea, în pofida statuării referitoare la valoarea de „contraînscris” a actului olograf din 01.02.1996, care demonstrează fictivitatea vânzării-cumpărării consemnate în chitanța sub semnătură privată din aceeași dată, instanța de apel înlătură efectele propriei constatări referitoare la simulație, sub motiv că ulterior celor două înscrisuri menționate s-a pronunțat o hotărâre judecătorească (sentința nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1) prin care s-a valorificat contractul de vânzare-cumpărare, ceea ce însemnă că voința părților a fost consolidată în acest sens.

Opunând, în continuare, efectul autorității de lucru judecat al sentinței menționate, instanța de apel a arătat că părțile nu mai pot pretinde o altă realitate juridică decât cea rezultată din hotărârea respectivă.

Raționamentul instanței este eronat, bazându-se pe o contradicție intrinsecă, ce neagă însuși mecanismul simulației, ca operațiune juridică ce denaturează realitatea raporturilor dintre părți.

Astfel, ceea ce stă la baza simulației, în forma fictivității actului public, (cum s-a invocat în speță) este existența unui act aparent în care voința părților este disimulată în totalitate, dublat de actul secret, încheiat anterior sau simultan celui public, în care este consemnată inexistența, în realitate, a convenției publice.

Această operațiune juridică este distinctă de situația în care părțile încheie mai întâi un act public și ulterior, perfectează un contract secret, prin care modifică sau anihilează efectele primului. De data aceasta,

ambele contracte corespund voinței reale a părților, așa cum a existat ea la momentul încheierii fiecăruia, iar actul secret, în realitate, îl modifică pe cel public.

Or, în speță, instanța de apel a considerat încetate efectele simulației pentru că a fost pronunțată o hotărâre judecătorească ce nu a făcut decât să ia act de convenția publică a părților, de vânzare-cumpărare.

În felul acesta, termenii simulației nu s-au modificat însă, întrucât actul secret („contraînscrisul” din 01.02.1996 în care se arată că vânzarea este fictivă) a rămas nemodificat în raporturile dintre părți și producător de efecte juridice.

Contrar propriei statuări în legătură cu valoarea de „contraînscris” a actului olograf, instanța de apel consideră că voința juridică și raporturile dintre părți s-au schimbat urmare a pronunțării sentinței nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, întrucât „a fost consolidată voința acestora, în sensul vânzării-cumpărării, fără să fi fost invocat vreun impediment în  el proces”.

De fapt, ceea ce s-a consolidat prin pronunțarea respectivei hotărâri a fost doar voința din actul public al părților (contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 01.02.1996), dându-se astfel o mai mare opozabilitate acestuia față de terți (cei cărora nu le putea fi opusă situația juridică rezultată din actul secret), fără să fie afectată în vreun fel înțelegerea secretă.

Faptul că nu a existat, cum  reține instanța de apel, niciun impediment la pronunțarea acelei hotărâi (în sensul că reclamantul din prezentul proces nu s-a opus, din poziția de pârât în acel dosar, admiterii acțiunii) nu poate avea semnificația reținută în considerentele deciziei atacate, a modificării voinței părților față de cea consemnată în înțelegerea secretă a părților.

În realitate, singura producătoare de efecte juridice în cadrul simulației este convenția secretă, un act public intervenit ulterior neavând semnificația modificării înțelegerii inițiale, ci a disimulării realității.

Or, potrivit contraînscrisului, vânzarea era fictivă și rămânea astfel, conform celor inserate în conținutul său, indiferent de pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic (ceea ce înseamnă că părțile anticipau la acel moment și finalizarea judecății în dosarul nr. x/1996 al Judecătoriei sector 1).

Invocarea „impedimentului” la pronunțarea hotărârii care să țină loc de act de vânzare-cumpărare ar fi însemnat ca partea să se prevaleze de actul secret, adică să devoaleze însăși operațiunea simulației.

Așadar, reținând că un act public al părților poate modifica actul secret, instanța de apel folosește un argument greșit, care contrazice însăși simulația, a cărei incidență o constatase, prin referirea la contraînscrisul simultan cu convenția de vânzare din 01.02.1996.

De asemenea, este greșit raționamentul potrivit căruia, fiind pronunțată, la solicitarea părților, o hotărâre ce constată convenția lor de vânzare-cumpărare, înseamnă că lor li se opune autoritatea de lucru judecat a acesteia, nemaiputând pretinde o altă realitate a raporturilor lor juridice și nici reevaluarea acestora.

Pe de o parte

, pentru a fi înzestrată cu autoritate de lucru judecat, o hotărâre

judecătorească trebuie să aibă ca fundament verificări jurisdicționale proprii ale instanței, bazate pe analiza probelor administrate și pe dezbaterile contradictorii ale părților în cadrul procesului.

Or, sentința menționată nu a făcut decât constate existența unei convenții a părților și să dea forma de act autentic acesteia (prin pronunțarea hotărârii care să țină loc de act autentic), fiind o situație similară aceleia în care finalizarea procesului se face pe baza unei tranzacții (și când reluarea litigiului nu este împiedicată de

exceptio rei iudicatae

, ci de

exceptio litis per transactionem

finitae

, adică de efectul convenției consemnate în hotărârea judecătorească).

Pe de altă parte

, o hotărâre exprimă adevărul și realitatea raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur), în măsura în care ele sunt deduse și relevate judecății, fiind cunoscut că există și procese simulate, care nu pun capăt unor veritabile conflicte sau litigii între părți.

Așadar, este posibil ca anterior sesizării instanței părțile să convină asupra adevăratelor raporturi juridice dintre ele (acordul simulatoriu), astfel încât hotărârea ce finalizează litigiul (actul public) să pună capăt în realitate, unei convenții simulate a acestora.

Or, aceste aspecte trebuia să facă obiect de analiză pentru instanța de apel, având în vedere și faptul că intimatul  nu a negat și nu a defăimat ca fals, niciun moment, înscrisul în care recunoaște caracterul fictiv al vânzării-cumpărării.

De asemenea, tot în legătură cu realitatea raporturilor juridice procesuale cărora le-a pus capăt sentința civilă nr. 5745/1996 a Judecătoriei sector 1, instanța de apel trebuia să analizeze importanța și efectele declarației olografe date de pârât prin care acesta recunoaște că „imobilul situat în București aparține de fapt, familiei A.”.

Deși această declarație este nedatată, ea face referire la dosarul de executare silită nr. x/1995 și la sentința civilă nr. 5745 din 17.05.1996 – ceea ce o situează din punct de vedere temporal, ulterior acestei judecăți, când proprietarul, recunoscut ca atare prin hotărârea care să țină loc de act autentic, afirmă, încă o dată, că proprietatea imobilului aparține altcuiva).

În consecință, potrivit celor expuse, se va constata caracterul întemeiat al criticilor formulate, atât în privința caracterului contradictoriu al considerentelor, cât și al nemotivării soluției pe aspectele de fond ale simulației invocate, căreia instanța îi opune în mod greșit autoritatea de lucru judecat a unei  hotărâri, susținând că nu se mai poate pretinde o reevaluare a raporturilor juridice dintre părți decât cu încălcarea efectelor respectivei hotărâri.

În privința contrarietății considerentelor, s-a constatat că instanța de apel identifică elementele simulației vânzării-cumpărării, pentru ca ulterior să înlăture efectele acesteia doar pe motiv că a intervenit o hotărâre judecătorească în raporturile dintre părți, fără să analizeze în concret, în acord cu exigențele și mecanismul simulării, dacă un act secret poate fi modificat de un act public (hotărârea judecătorească) ce nu face decât să dubleze convenția publică a părților (dând formă autentică vânzării-cumpărării).

Totodată, opunând autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 5745/1996, instanța de apel oprește analiza și raționamentul juridic cu privire la simulație,  susținând că nicio reevaluare nu mai este posibilă, fără să verifice susținerile părții cu privire la disimularea acestor raporturi, care poate fi extinsă și pe plan procesual, ignorând elemente probatorii care configurau o anumită poziție a intimatului-pârât (chiar și după finalizarea judecății prin hotărârea ale cărei efecte, de autoritate de lucru judecat, le reține instanța).

Ca atare, devine incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.pr.civ., care, coroborat cu art. 497 C.pr.civ., vor impune soluția de casare cu trimitere.

La reluarea judecății, instanța de apel va avea în vedere aspectele de drept dezlegate prin prezenta decizie în legătură cu soluția dată cererii privind simulația vânzării-cumpărării, referitoare la imposibilitatea modificării actului secret printr-un act public ulterior în cadrul operațiunii simulației și la posibilitatea simulării inclusiv a raporturilor juridice de drept procesual, astfel încât hotărârea pronunțată să nu pună capăt unui veritabil litigiu și deci, să nu se opună cu efectul autorității de lucru judecat într-un proces ulterior în care se tinde tocmai la demonstrarea simulării raporturilor juridice dintre părți.

În privința simulației împrumutului, instanța de apel a reținut că nu s-au depus dovezi care să valoreze contraînscrisuri, față de datele menționate ca fiind cele ale intervenirii acestui contrat (1 august 1991 și respectiv, 10 aprilie 1994).

Prin motivele de recurs, reclamantul nu a combătut aceste constatări ale instanței, ci doar a făcut referire la chitanțele „care sunt semnate și redactate de către intimat”, unde acesta arată că, la rândul lui, a împrumutat sumele de 15 milioane lei și respectiv, 30 milioane lei”, arătând că din acestea ar rezulta caracterul fictiv al operațiunii.

Or, nu s-a arătat în raport cu ce act secret ar rezulta caracterul aparent (și fictiv) al acestor chitanțe, act secret care să fi fost nesocotit de către instanță și ca atare, operațiunea simulării să fi rămas neidentificată în mod greșit, așa încât criticile pe acest aspect  au fost găsite  nefondate.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de către recurentul-reclamant, ele urmează să fie avute în vedere de  instanța de rejudecare și să fie evaluate în funcție de soluția finală care se va da litigiului, când se va analiza situația de parte căzută în pretenții și culpa procesuală, ca temei al obligării la plata acestora.