ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4629/2011

Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 11 iulie 2007, reclamanta M.M. a chemat în judecată pe pârâții P.V., I.M., P.F. și P.M. solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța: - să constate nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. 2206 din 19 iunie 2007 la B.N.P. - M., P. și Asociații pentru cauză ilicită, cu consecința repunerii părților în situația anterioară; - obligarea pârâților la restituirea sumei de 150.000 euro, precum și a taxelor și onorariului plătit cu ocazia autentificării contractului de împrumut; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 942, art. 948, art. 966 C. civ., reclamanta a arătat că împreună cu N.C. și N.D. a încheiat cu pârâta SC P.I.E. SRL, antecontractul de vânzare-cumpărare privind terenul în suprafață de 4711 mp înscris în CF Otopeni, situat în extravilanul orașului Otopeni, dobândit prin reconstituirea dreptului de proprietate, precum și suprafața de 5760 mp, înscrisă în CF Otopeni, situată tot în extravilanul orașului Otopeni, primind sumele de 23.674 RON, respectiv 28.975 RON, urmând ca ulterior, la 18 iunie 2007 să se perfecteze contractul în formă autentică. Mai arată reclamanta că, în ipoteza în care vânzătorii promitenți nu respectă clauzele, vor restitui de 4 ori sumele primite cu titlul de avans.

Cu ocazia solicitării certificatului fiscal de la organele abilitate, reclamanta a aflat că pârâții au pus interdicție de vânzare a imobilelor, deoarece fusese înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, de către pârâți, o acțiune ce avea ca obiect, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate și dezbaterea succesiunii autorului părților. În cuprinsul acțiunii sale, reclamanta a specificat că, în realitate, nu a primit nicio sumă de bani, susținând că nu avea nevoie de un împrumut în valoare de 445.500 euro, la data de 19 iunie 2007 de la pârâți, având în vedere că primise o sumă de bani la semnarea contractului, respectiv 183.483 euro, la data de 18 iunie 2007 și urma să obțină o sumă considerabilă ulterior (695.758 euro), iar pârâții nu dispuneau de bonitatea corespunzătoare pentru realizarea împrumutului.

Se mai arată că, înainte de încheierea contractului de împrumut, pârâții au primit suma de 150.000 euro din partea reclamantei (cu titlul de restituire împrumut), astfel că obligația contractată de restituire a sumei de bani, cu acest titlu este fondată pe o cauză ilicită, falsă. Prin sentința civilă nr. 6019 din 23 noiembrie 2007, Judecătoria Buftea a admis în parte acțiunea. A constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat din 19 iunie 2007 de B.N.P. - M., P. și Asociații. A respins cererea de repunere a părților în situația anterioară, ca neîntemeiată. A dispus obligarea pârâților la suma de 12,3 lei, cheltuieli de judecată. Sentința Judecătoriei Buftea a fost apelată de pârâții P.V., I.M., P.F.

și P.M., fiind criticată pentru nelegalitate și netemeinicie. Tribunalul Buftea, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 651/ A din 23 aprilie 2008 a admis apelul pârâților declarat împotriva sentinței civile nr. 6019/2007, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea în tot. A dispus obligarea intimatei-reclamante la 3.332 RON, cheltuieli de judecată către pârâții I.M. și P.V. Decizia tribunalului a fost recurată de reclamanta M.M., din cuprinsul contractului de împrumut a cărui nulitatea absolută s-a solicitat a se constata, rezultând că valoarea acestuia, de 445.500 euro și calculul sumelor rezultate din precizarea la cel de-al doilea capăt de cerere depășește 500.000 RON, astfel că, în raport de motivul de casare prev. de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. rap. la art. 312 alin. (6) din același cod, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1558 din 27 octombrie 2008 pronunțată de Secția a IV-a civilă, a admis excepția de necompetență materială a Tribunalului București în judecarea apelului. A admis recursul declarat de reclamantă, casând hotărârile pronunțate și a dispus trimiterea cauzei spre competentă judecare, în fond, Tribunalului București. În rejudecare, pricina a fost înregistrată pe rolul acestuia, sub nr. 4642/94/2007. Prin sentința civilă nr. 850 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta M.M. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că, în realitate, contractul de împrumut nu este nul, ci este fictiv, în partea referitoare la darea unei sume de bani, cu titlul de împrumut de către pârâți reclamantei, părțile înțelegând să dea eficiență reală, doar obligației de restituire a sumei datorată de reclamantă.

Instanța de rejudecare a apreciat că, succesiunea de acte juridice încheiate în cauză, reprezintă voința internă a părților, astfel că nu se derogă de la ordinea publică și bunele moravuri. Ambele înscrisuri, declarația de renunțare la judecată și contractul de împrumut au caracter fictiv și sunt menite să deghizeze convenția reală, prin care părțile au înțeles să renunțe la judecată, în Dosarul nr. 4043/94/2007, aflat pe rolul Judecătoriei Buftea - în cererea formulată de pârâții P.V., I.M., P.F., P.M., recunoscând titlul de proprietate emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Ilfov și nu mai au nicio pretenție, referitor la reclamanta M.M. (fila 63 dosar tribunal), pricina având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului reclamantei, în schimbul sultei pe care aceasta urma să le-o plătească, corespunzătoare drepturilor lor succesorale.

Instanța de fond a reținut că nu s-au probat elemente de viciere a consimțământului reclamantei, sau lipsa acestuia la momentul încheierii contractului, astfel că, nefiind îndeplinite condițiile art. 1169 C. civ., potrivit căruia sarcina probei incumbă reclamantei, nu se poate admite acțiunea în constatarea nulității actului juridic. Tribunalul a mai reținut că, deși forma pe care părțile au dat-o acestei operațiuni juridice a împrumutului, nu este evident cea reală, ci una fictivă, din probele administrate în cauză, a rezultat existența unor raporturi juridice dintre părți, cu o formă complexă, în care toate obligațiile și drepturile acestora sunt interdependente. În realitate, operațiunea reprezintă o simulație, părțile înțelegând să deghizeze convenția încheiată în realitate, actul secret, constând în partajul și tranzacția extrajudiciară, prin două acte publice încheiate simultan, respectiv: declarația de renunțare la judecată și contractul de împrumut.

S-a reținut că, niciunul dintre aceste acte nu are caracter real, astfel cum a rezultat din probele administrate, contractul de împrumut fiind unul fictiv, deoarece pârâții nu au împrumutat nicio sumă de bani reclamantei, iar declarația de renunțare la judecată, nu reprezintă realitatea, deoarece acest act de dispoziție nu are valoarea unei manifestări libere de voință, dacă a fost condiționat de executarea unor obligații de către reclamantă. Ca atare, instanța de fond a apreciat că este fictiv, »i nu nul, contractul de împrumut, în partea referitoare la darea unei sume de bani cu titlul de împrumut. Așa fiind, sancțiunea pentru operațiunea juridică a simulației în dreptul român nu este nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret, față de terții de bună - credință.

Tribunalul a concluzionat, în raport de probele administrate că, natura juridică a convenției părților era cunoscută reclamantei și acceptată în cunoștință de cauză, astfel că nu s-a dovedit existența unei cauze de nulitate a actului juridic, pe de o parte, iar pe de altă parte, invocând propria turpitudine și susținând afirmații pe care ulterior le-a contrazis, reclamanta a demonstrat inconsecvență, în condițiile în care a solicitat și repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de împrumut, deși ea însăși a susținut că nu a primit nicio sumă de bani de la pârâți, cu acest titlu, astfel că acțiunea nu este întemeiată.

Sentința tribunalului a fost apelată de reclamanta M.M., care a criticat-o pentru nelegalitate, susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea legii, sub aspectul îndeplinirii condițiilor simulației, cât și sub aspectul formulării unei cereri reconvenționale, prin care pârâtul să-și contureze o poziție procesuală, în sensul exprimării unui petit în cuprinsul căruia, să solicite instanței a constata intervenită simulația actului juridic. Apelanta - reclamantă a susținut că sentința tribunalului cuprinde motive contradictorii și străine cauzei, instanța de fond schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, pronunțând o hotărâre nelegală, prin acordarea a mai mult decât s-a cerut, respectiv declararea simulației actului juridic, cu încălcarea principiului disponibilității procesului civil.

S-a invocat ca motiv de apel și interpretarea greșită dată de instanța de fond, cererii de renunțare la judecată a pârâților din dosarul Judecătoriei Buftea, apelanta-reclamantă susținând că acest act de dispoziție, nu are valoarea unei tranzacții, iar un contract de împrumut nu poate avea drept cauză și scop imediat o manifestare de voință, cu privire la stingerea unui litigiu. Prin decizia nr. 274/ A din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a admis apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile nr. 850 din 15 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea în parte. A constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat din 19 iunie 2007 emis de B.N.P.

- M., P. și Asociații. A respins cererea privind repunerea părților în situația anterioară. A dispus obligarea intimaților-pârâți la plata sumei de 4.100 RON, cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă M.M.. Pentru a decide astfel, instanța de control judiciar ordinar a reținut că este eronată interpretarea dată de instanța de fond, raportului juridic dedus judecății, fiind admise criticile din apel și înlăturate considerentele instanței de fond, privind Activitatea actului juridic și reținerea simulației. Curtea de Apel a reținut că este eronată interpretarea instanței de fond, care a apreciat că din complexitatea raporturilor juridice existente între părți, acestea au înțeles să încheie contractul de împrumut, ca o garanție pentru soluționarea amiabilă a litigiilor existente pe rolul Judecătoriei Buftea.

Așa fiind, nu se poate reține nici posibilitatea conversiunii actului juridic, respectiv a contractului de împrumut, întrucât o eventuală obligație de plată a reclamantei, nu ar putea fi „cuantificată” la suma de 445.000 euro. În ceea ce privește simulația, ceea ce este caracteristic acestei operațiuni juridice este existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte, unul public, aparent, simulat și un altul, secret, care reprezintă în realitate, voința părților. Or, renunțarea la judecata procesului aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, în care reclamanți sunt pârâții din acest dosar, constituie doar un act unilateral de voință, care nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani, cu atât mai mult, cu cât obiectul litigiului, l-a constituit anularea titlului de proprietate emis pe numele reclamantei.

Referitor la cererea având ca obiect repunerea părților în situația anterioară, deși restabilirea acesteia, reprezintă un efect al constatării nulității absolute, în cauză, chiar reclamanta a susținut că nu i-a fost remisă nicio sumă de bani de către pârâți. În raport de natura juridică a contractului de împrumut, încheierea valabilă a acestuia nu se poate realiza fără remiterea lucrului, or, în cauză, toate părțile au confirmat prin răspunsurile la interogatorii (filele 88-100 dosar fond) că nu a fost remisă, nicio sumă de bani, raporturile juridice fiind mult mai complexe. În speță, a fost confirmată situația reală, în sensul că nu a existat niciun fel de remitere a sumei de 445.000 euro, sumă ce apare în contractul de împrumut.

Art. 966 C. civ. prevede că obligația fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă, nelicită nu poate avea efect. Ca atare, cauza trebuie să existe, să fie reală și licită, și cum, în raportul juridic dedus judecății s-a făcut dovada de către reclamantă a inexistenței cauzei, întrucât nu a operat nicio remitere a unei sume de bani, nu se poate naște obligația reclamantei de a restitui suma stipulată în contract. Lipsa scopului imediat al actului juridic se răsfrânge și asupra scopului mediat, lăsându-l fără suport juridic, astfel că instanța de apel a apreciat ca fondate criticile din apel, referitoare la interpretarea greșită dată de instanța de fond, raportului juridic. Având în vedere admiterea apelului, instanța a dispus și obligarea intimaților-pârâți la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 4.100 RON, conform art. 274 C. proc.

civ. Împotriva deciziei nr. 274/ A din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs, reclamanta M.M. și pârâții P.V., I.M., P.F., P.M., criticând-o pentru nelegalitate, prima în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar pârâții, pentru motivele încadrate la pct. 8 și 9 ale art. 304 din același cod. Recursul declarat de reclamantă dezvoltă critici privind greșita respingere a capătului de cerere privind repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului de împrumut și neacordarea cheltuielilor de judecată, pe tot parcursul procesului. Recursul exercitat de pârâți se referă la criticile de nelegalitate, întrucât instanța de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 1175 și art. 966 C. civ., interpretând greșit actul juridic dedus judecății, conform art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. Se arată că, în mod greșit, instanța de control judiciar a constatat nulitatea contractului de împrumut încheiat între părți, reținând că aceștia nu au remis o sumă de bani, cu acest titlu și că nulitatea contractului de împrumut s-a constatat pentru lipsa cauzei, această interpretare fiind extrem de simplificată și superficială, instanța ignorând operațiunea juridică intervenită între părți. Recurenții-pârâți P.V., I.M., P.F., P.M. aduc critici privind încălcarea rolului activ al instanței de judecată, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care trebuia să constate existența simulației pe cale incidentală, chiar și în lipsa unei cereri reconvenționale cu acest obiect și să analizeze complexitatea raporturilor juridice, reținând că actul aparent este contractul de împrumut, iar actul secret, tranzacția judiciară, pe care instanța a constatat-o intervenită, însă nu i-a dat eficiența juridică, care derivă din raporturile specifice simulației.

Se arată de către recurenții - pârâți că actul juridic aparent este valabil încheiat, reprezintă voința părților și are drept cauză, nu cauza aparentă - darea unei sume de bani, cu titlul de împrumut, ci - o cauză ascunsă, consemnată în actul secret, anume renunțarea la judecată a pârâților, iar în ipoteza actului simulat, ceea ce interesează nu este cauza actului public, prin ipoteza aparentă - ci, cauza actului juridic secret, real și aceasta trebuie să existe și să fie licită. La data de 8 februarie 2011, urmare decesului pârâtei P.V. (26 ianuarie 2011), instanța a dispus introducerea în cauză a moștenitoarei acesteia, M.A., în calitate de fiică, care și-a dovedit legitimarea procesuală în cauză, conform certificatului de moștenitor din 4 februarie 2011 emis de B.N.P.

- G.I. (fila 93 dosar recurs). Recursul declarat de reclamanta M.M. este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele ce succed: 1. Potrivit criticilor circumscrise de reclamantă, în conținutul motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta a arătat că instanța a respins în mod greșit cererea de repunere a părților în situația anterioară, față de împrejurarea că, deși nu a primit cu titlul de împrumut o sumă de bani, la o zi după încheierea contractului, a restituit suma de 483.225 RON, echivalentul a 150.000 euro. Criticile recurentei nu pot fi primite, întrucât principiul repunerii părților în situația anterioară, presupune și se realizează prin înapoierea tuturor prestațiilor efectuale în temeiul actului anulat, or, în lipsa acestora, este evident că această situație nu subzistă.

Instanța de apel a reținut corect că nu a existat în realitate niciun fel de remitere a vreunei sume de bani, printr-un contract de împrumut, astfel că, în mod corelativ, nu poate subzista nici obligația reclamantei de restituire a unei sume de bani, care, nici nu a fost dată, acest aspect fiind pe deplin lămurit, prin interogatoriile părților. Ca atare, încheierea contractului de împrumut s-a realizat, nu în scopul remiterii unei sume de bani, de esența acestui contract, ci într-un context determinat de alte operațiuni juridice intervenite între părți, ce conturează o complexitate a raporturilor acestora, pe fondul unor alte litigii, ce au izvorât din dezbaterea succesorală a defunctului I.N., autorul comun al reclamantei și pârâților.

Deși principiul repunerii părților în situația anterioară, constituie un efect al nulității actului juridic, ce operează între părți și nu poate fi cerut decât de acestea, deoarece operațiunea de restituire a ceea ce s-a prestat, decurge cu titlul de obligație contractuală, în ipoteza din prezenta cauză, nu pot fi aplicate aceste reguli. Principiul relativității efectelor contractelor determină ca, de regulă, efectele anulării sau constatării nulității absolute a contractului să se răsfrângă asupra părților în cauză, care și-au asumat obligații și au dobândit drepturi prin actul juridic încheiat, restabilirea situației anterioare fiind consecința logică a nulității, numai atunci când, tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic trebuie restituit, astfel încât părțile să aibă o situație identică cu cea existentă înainte de încheierea contractului, or, în speță, toate părțile au recunoscut că nu s-a plătit în realitate o sumă de bani.

Astfel fiind, repunerea în situația anterioară nu se impune, deoarece, contractul de împrumut nu are un caracter real, „împrumutul”, fiind doar forma unei înțelegeri, sub care părțile au înțeles să deghizeze natura complexă a raporturilor juridice dintre ele. 2. Cât privește conținutul criticilor expuse de reclamantă, privind interpretarea greșită și încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., nici acest motiv de recurs, nu se identifică sub forma unui motiv de nelegalitate. Recurenta-reclamantă susține că toate cheltuielile de judecată au fost de 8.175 RON, dar instanța de apel nu le-a acordat integral, astfel că solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Ca atare, partea aflată în culpă procesuală,va suporta cheltuielile de judecată efectuate în cauză,de partea adversă. Este de observat că, în considerentele și dispozitivul deciziei pronunțată în apel, instanța de control judiciar ordinar, a reținut că, intimații sunt obligați la plata sumei de 4.100 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă, astfel cum rezultă din chitanța privind plata taxei de timbru, de la fila 61 dosar apel.

Astfel, în cazul în care instanța s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată, iar în calea de atac se contestă cuantumul acordat, fiind apreciat ca inferior dovezilor existente la dosar, este legală măsura dispusă de instanță, care, admițând calea de atac, se pronunță asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, în baza documentelor justificative existente la dosar, necontestate pe parcursul judecării cauzei. Așa fiind, recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează a fi respins, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. Recursul declarat de pârâți vizează critici privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1175 și 966 C. civ.

și interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății, în sensul că deși instanța de apel a reținut existența mai multor operațiuni juridice, nu a dat relevanță simulației, izolând contractual de împrumut, ca și cum ar fi fost un act de sine stătător, încălcând și principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consfințit de prevederile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. S-a arătat de către pârâți că instanța ar fi trebuit să constate existența simulației pe cale incidentală, neavând relevanță lipsa unui cadrul procesual, prin formularea unei cereri reconvenționale, în cuprinsul căreia, pârâții să solicite expres a se constata intervenită simulația.

Criticile sus redate nu sunt fondate, pentru următoarele considerente: Reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a contractului de împrumut autentificat din 19 aprilie 2007, pentru cauză ilicită (lipsa cauzei), cu consecința repunerii părților în situația anterioară, respectiv obligarea pârâților la restituirea sumei de 150.000 euro, echivalentul a 483.225 RON, a taxelor și onorariului plătit cu ocazia perfectării contractului de împrumut. În rejudecare, instanța de apel a schimbat sentința tribunalului, care a respins acțiunea, și admițând apelul, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut, respingând cererea de repunere a părților în situația anterioară.

În accepțiunea art. 1175 C. civ., actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane. Altfel spus, sancțiunea specifică a simulației este, ca regulă, inopozabilitatea față de terțele persoane a situației juridice create prin contractul secret și, după caz, înlăturarea simulației pe calea acțiunii în constatarea acesteia. Pentru a exista această operațiune juridică este necesară îndeplinirea mai multor condiții și anume, existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte, unul public, aparent, denumit și contractul simulat, prin care se creează o anumită aparență juridică, ce nu corespunde realității și unul secret, denumit contraînscris, care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea anihilează, în tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, simulat.

Momentul încheierii acestora ține de esența simulației, astfel că se cere ca actul secret să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului aparent. Între părți, numai contractul secret produce efecte, în măsura în care, privit în sine, acest contract este valid, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și de formă. Principiul care domină efectele simulației față de terți este acela că, lor nu le poate fi opusă situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților, ci numai situația juridică, exprimată prin contractul public, aparent, deși acesta nu corespunde realității, actul secret neputând fi invocat de părți, în contra terților. Cum corect a reținut instanța de apel, condițiile simulației nu sunt îndeplinite, în cauză neexistând un act secret, contraînscris.

Mai mult, în susținerea acestui raționament, este de observat că renunțarea la judecată, dincolo de natura sa juridică, a unei manifestări unilaterale de voință, neavând valoarea unui contract, cu drepturi și obligații reciproce, actul de dispoziție al renunțării poartă asupra unui drept subiectiv, dreptul la acțiune, astfel că nu poate forma obiect al simulației. Cu aceste considerente, înalta Curte va înlătura criticile privind greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, apreciind că nu se poate interpreta voința părților, în sensul că ele însele au dorit și au convenit să „prețuiască” drepturile lor succesorale, la cuantumul sumei împrumutate.

Nu se poate reține, sub aspectul îndeplinirii condițiilor simulației, renunțarea la judecată, ca exprimând voința secretă a părților, iar contractul de împrumut, ca act public, care nu este lovit de nulitate, pentru lipsa cauzei, ci este fictiv, în ceea ce privește darea unei sume de bani cu acest titlu, în sensul obligării reclamantei și condiționării acesteia, la restituire. Nefondate sunt și criticile referitoare la constatarea că interpretarea instanței de judecată este corectă, numai în ceea ce privește starea de fapt, aceasta ignorând faptul că actul juridic încheiat între părți este deghizat parțial, în sensul că obligația reclamantei de plată a sumei de bani are altă sursă juridică, decât cea a împrumutului.

Nu sunt de primit nici susținerile recurenților-pârâți potrivit cărora, în realitate, cauza actului juridic public există, dar aceasta este una aparentă, nu reală, scopul contractului de împrumut fiind chiar acela de a crea o aparență. Nici critica privind lipsa de rol activ a instanței nu este fondată, în înțelesul pe care legea de procedură îl atribuie în conținutul prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., acestei sintagme. Dimpotrivă, instanța de judecată a avut în vedere și susținerile pârâților, invocate în apel, calificarea juridică a acțiunii, determinând și obligând instanța a se pronunța în limita obiectului dedus judecății, pe fundamentul legal al întemeierii acțiunii.

Astfel, nu se poate susține cu temei, că instanța nu a dat posibilitatea pârâților de a-și formula apărări, pe parcursul soluționării cauzei și nu a avut în vedere lămurirea tuturor aspectelor legate de natura raportului juridic intervenit între părți, răspunzând argumentat de ce contractul de împrumut a fost constatat nul și de ce nu s-a acordat relevanță juridică, altor raporturi stabilite între părți, în alte cauze, cu privire la drepturile succesorale, într-o pricină, în funcție de care s-a analizat și simulația. Renunțarea la judecată, în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea a fost corect interpretată de instanță, în analiza neîndeplinirii condițiilor pentru existența simulației, când s-a reținut și motivat că, fiind un act unilateral de voință, care nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani, raportul juridic grefat în cauză nu este cel indicat de pârâți.

În speță, instanța a respectat principiul disponibilității procesului civil, în limitele stabilite de reclamantă, în cadrul fixat de aceasta, apreciind că lipsește cauza contractului de împrumut, interpretând în spiritul dispozițiilor art. 966 C. civ., cauza de nulitate, în temeiul căreia reclamanta și-a motivat în drept, cererea de chemare în judecată. Astfel, a reținut că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu poate avea niciun efect, între părți încheindu-se la data de 19 iunie 2007 contractul de împrumut autentificat sub nr. 2206, în conținut acestuia reținându-se că reclamanta a primit o sumă de bani, care, în realitate nu a fost remisă, astfel cum a rezultat din complexitatea raportului juridic dedus judecății.

Rolul activ exercitat de instanță, în deslușirea corectă a raportului dintre părți, este evident manifestat, în condițiile analizei apărărilor pârâților exprimate pe cale incidentală, dar, în cadrul fixat de reclamantă și în limitele obiectului dedus judecății, așa încât, nu pot fi apreciate ca întemeiate criticile pârâților, în sensul că apărările acestora au fost ignorate. Cercetând și analizând natura juridică a contractului de împrumut, în raport de petitele acțiunii cu care a fost învestită, instanța a răspuns motivat acestora, în conformitate cu regulile evocate mai sus, așa încât nu se poate reține că acesta a fost calificat, de așa manieră, încât să-i fie alterată în mod substanțial natura juridică.

Sub acest aspect, nu este incident nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acest text de lege reglementând situația în care judecătorii procedează la interpretarea unui act juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, ceea ce nu se regăsește în speță. Față de considerentele mai sus redate, Înalta Curte va respinge și recursul pârâților, ca nefondat, tăcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.M. și de pârâții P.M., I.M., P.F. și P.V. (calitatea procesuala a acesteia din urma fiind continuată de succesoarea M.A.) împotriva deciziei nr. 274/ A din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2011.