ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4629/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4629/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând

asupra recursurilor civile de față, constată:

Prin acțiunea înregistrată pe

rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la data de 11 iulie 2007, reclamanta

M.M. a chemat în judecată pe pârâții P.V., I.M., P.F. și P.M. solicitând

instanței ca prin sentința ce va pronunța:

- să constate nulitatea

absolută a contractului de împrumut autentificat sub nr. 2206 din 19 iunie 2007

la B.N.P. - M., P. și Asociații pentru cauză ilicită, cu consecința repunerii

părților în situația anterioară;

- obligarea

pârâților la restituirea sumei de 150.000 euro, precum și a taxelor și

onorariului plătit cu ocazia autentificării contractului de împrumut;

- obligarea

pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea

acțiunii, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 942, art. 948, art. 966 C.

civ., reclamanta a arătat că împreună cu N.C. și N.D. a încheiat cu pârâta SC P.I.E.

SRL, antecontractul de vânzare-cumpărare privind terenul în suprafață de 4711

mp înscris în CF Otopeni, situat în extravilanul orașului Otopeni, dobândit

prin reconstituirea dreptului de proprietate, precum și suprafața de 5760 mp,

înscrisă în CF Otopeni, situată tot în extravilanul orașului Otopeni, primind

sumele de 23.674 RON, respectiv 28.975 RON, urmând ca ulterior, la 18 iunie

2007 să se perfecteze contractul în formă autentică.

Mai arată

reclamanta că, în ipoteza în care vânzătorii promitenți nu respectă clauzele,

vor restitui de 4 ori sumele primite cu titlul de avans.

Cu ocazia

solicitării certificatului fiscal de la organele abilitate, reclamanta a aflat

că pârâții au pus interdicție de vânzare a imobilelor, deoarece fusese

înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, de către pârâți, o acțiune ce avea

ca obiect, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate și

dezbaterea succesiunii autorului părților.

În cuprinsul

acțiunii sale, reclamanta a specificat că, în realitate, nu a primit nicio sumă

de bani, susținând că nu avea nevoie de un împrumut în valoare de 445.500 euro,

la data de 19 iunie 2007 de la pârâți, având în vedere că primise o sumă de

bani la semnarea contractului, respectiv 183.483 euro, la data de 18 iunie 2007

și urma să obțină o sumă considerabilă ulterior (695.758 euro), iar pârâții nu

dispuneau de bonitatea corespunzătoare pentru realizarea împrumutului.

Se mai arată

că, înainte de încheierea contractului de împrumut, pârâții au primit suma de

150.000 euro din partea reclamantei (cu titlul de restituire împrumut), astfel

că obligația contractată de restituire a sumei de bani, cu acest titlu este

fondată pe o cauză ilicită, falsă.

Prin sentința

civilă nr. 6019 din 23 noiembrie 2007, Judecătoria Buftea a admis în parte

acțiunea.

A constatat

nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat din 19 iunie 2007 de

B.N.P. - M., P. și Asociații.

A respins

cererea de repunere a părților în situația anterioară, ca neîntemeiată.

A dispus

obligarea pârâților la suma de 12,3 lei, cheltuieli de judecată.

Sentința

Judecătoriei Buftea a fost apelată de pârâții P.V., I.M., P.F. și P.M., fiind

criticată pentru nelegalitate și netemeinicie.

Tribunalul

Buftea, secția a V-a civilă, prin Decizia nr. 651/ A din 23 aprilie 2008 a

admis apelul pârâților declarat împotriva sentinței civile nr. 6019/2007, pe

care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea în tot.

A dispus

obligarea intimatei-reclamante la 3.332 RON, cheltuieli de judecată către

pârâții I.M. și P.V.

Decizia

tribunalului a fost recurată de reclamanta M.M., din cuprinsul contractului de

împrumut a cărui nulitatea absolută s-a solicitat a se constata, rezultând că

valoarea acestuia, de 445.500 euro și calculul sumelor rezultate din precizarea

la cel de-al doilea capăt de cerere depășește 500.000 RON, astfel că, în raport

de motivul de casare prev. de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. rap. la art. 312 alin.

(6) din același cod, Curtea de Apel București, prin decizia nr. 1558 din 27

octombrie 2008 pronunțată de Secția a IV-a civilă, a admis excepția de

necompetență materială a Tribunalului București în judecarea apelului.

A admis

recursul declarat de reclamantă, casând hotărârile pronunțate și a dispus

trimiterea cauzei spre competentă judecare, în fond, Tribunalului București.

În rejudecare,

pricina a fost înregistrată pe rolul acestuia, sub nr. 4642/94/2007.

Prin sentința

civilă nr. 850 din 15 iunie 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a

respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta M.M.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut în esență că, în realitate, contractul de

împrumut nu este nul, ci este fictiv, în partea referitoare la darea unei sume

de bani, cu titlul de împrumut de către pârâți reclamantei, părțile înțelegând

să dea eficiență reală, doar obligației de restituire a sumei datorată de

reclamantă.

Instanța de

rejudecare a apreciat că, succesiunea de acte juridice încheiate în cauză,

reprezintă voința internă a părților, astfel că nu se derogă de la ordinea

publică și bunele moravuri.

Ambele

înscrisuri, declarația de renunțare la judecată și contractul de împrumut au

caracter fictiv și sunt menite să deghizeze convenția reală, prin care părțile

au înțeles să renunțe la judecată, în Dosarul nr. 4043/94/2007, aflat pe rolul

Judecătoriei Buftea - în cererea formulată de pârâții P.V., I.M., P.F., P.M.,

recunoscând titlul de proprietate emis de Comisia Județeană pentru Stabilirea

Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Ilfov și nu mai au nicio pretenție,

referitor la reclamanta M.M. (fila 63 dosar tribunal), pricina având ca obiect

constatarea nulității absolute a titlului reclamantei, în schimbul sultei pe

care aceasta urma să le-o plătească, corespunzătoare drepturilor lor

succesorale.

Instanța de

fond a reținut că nu s-au probat elemente de viciere a consimțământului

reclamantei, sau lipsa acestuia la momentul încheierii contractului, astfel că,

nefiind îndeplinite condițiile art. 1169 C. civ., potrivit căruia sarcina

probei incumbă reclamantei, nu se poate admite acțiunea în constatarea

nulității actului juridic.

Tribunalul a

mai reținut că, deși forma pe care părțile au dat-o acestei operațiuni juridice

a împrumutului, nu este evident cea reală, ci una fictivă, din probele

administrate în cauză, a rezultat existența unor raporturi juridice dintre

părți, cu o formă complexă, în care toate obligațiile și drepturile acestora

sunt interdependente.

În realitate,

operațiunea reprezintă o simulație, părțile înțelegând să deghizeze convenția

încheiată în realitate, actul secret, constând în partajul și tranzacția

extrajudiciară, prin două acte publice încheiate simultan, respectiv:

declarația de renunțare la judecată și contractul de împrumut.

S-a reținut că,

niciunul dintre aceste acte nu are caracter real, astfel cum a rezultat din

probele administrate, contractul de împrumut fiind unul fictiv, deoarece

pârâții nu au împrumutat nicio sumă de bani reclamantei, iar declarația de

renunțare la judecată, nu reprezintă realitatea, deoarece acest act de

dispoziție nu are valoarea unei manifestări libere de voință, dacă a fost

condiționat de executarea unor obligații de către reclamantă.

Ca atare,

instanța de fond a apreciat că este fictiv, »i nu nul, contractul de împrumut,

în partea referitoare la darea unei sume de bani cu titlul de împrumut.

Așa fiind,

sancțiunea pentru operațiunea juridică a simulației în dreptul român nu este

nulitatea, ci inopozabilitatea actului secret, față de terții de bună - credință.

Tribunalul a

concluzionat, în raport de probele administrate că, natura juridică a

convenției părților era cunoscută reclamantei și acceptată în cunoștință de

cauză, astfel că nu s-a dovedit existența unei cauze de nulitate a actului

juridic, pe de o parte, iar pe de altă parte, invocând propria turpitudine și

susținând afirmații pe care ulterior le-a contrazis, reclamanta a demonstrat

inconsecvență, în condițiile în care a solicitat și repunerea părților în

situația anterioară încheierii contractului de împrumut, deși ea însăși a

susținut că nu a primit nicio sumă de bani de la pârâți, cu acest titlu, astfel

că acțiunea nu este întemeiată.

Sentința

tribunalului a fost apelată de reclamanta M.M., care a criticat-o pentru

nelegalitate, susținând că aceasta a fost dată cu încălcarea legii, sub

aspectul îndeplinirii condițiilor simulației, cât și sub aspectul formulării

unei cereri reconvenționale, prin care pârâtul să-și contureze o poziție

procesuală, în sensul exprimării unui petit în cuprinsul căruia, să solicite

instanței a constata intervenită simulația actului juridic.

Apelanta - reclamantă

a susținut că sentința tribunalului cuprinde motive contradictorii și străine

cauzei, instanța de fond schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, pronunțând o hotărâre

nelegală, prin acordarea a mai mult decât s-a cerut, respectiv declararea

simulației actului juridic, cu încălcarea principiului disponibilității

procesului civil.

S-a invocat ca

motiv de apel și interpretarea greșită dată de instanța de fond, cererii de

renunțare la judecată a pârâților din dosarul Judecătoriei Buftea,

apelanta-reclamantă susținând că acest act de dispoziție, nu are valoarea unei

tranzacții, iar un contract de împrumut nu poate avea drept cauză și scop

imediat o manifestare de voință, cu privire la stingerea unui litigiu.

Prin decizia nr.

274/ A din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă, a

admis apelul declarat de reclamanta M.M. împotriva sentinței civile nr. 850 din

15 iunie 2009 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, pe care a

schimbat-o, în sensul că a admis acțiunea în parte.

A constatat

nulitatea absolută a contractului de împrumut autentificat din 19 iunie 2007

emis de B.N.P. - M., P. și Asociații.

A respins

cererea privind repunerea părților în situația anterioară.

A dispus

obligarea intimaților-pârâți la plata sumei de 4.100 RON, cheltuieli de

judecată către apelanta - reclamantă M.M..

Pentru a decide

astfel, instanța de control judiciar ordinar a reținut că este eronată

interpretarea dată de instanța de fond, raportului juridic dedus judecății,

fiind admise criticile din apel și înlăturate considerentele instanței de fond,

privind Activitatea actului juridic și reținerea simulației.

Curtea de Apel

a reținut că este eronată interpretarea instanței de fond, care a apreciat că

din complexitatea raporturilor juridice existente între părți, acestea au

înțeles să încheie contractul de împrumut, ca o garanție pentru soluționarea

amiabilă a litigiilor existente pe rolul Judecătoriei Buftea.

Așa fiind, nu

se poate reține nici posibilitatea conversiunii actului juridic, respectiv a

contractului de împrumut, întrucât o eventuală obligație de plată a

reclamantei, nu ar putea fi „cuantificată” la suma de 445.000 euro.

În ceea ce

privește simulația, ceea ce este caracteristic acestei operațiuni juridice este

existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte, unul public,

aparent, simulat și un altul, secret, care reprezintă în realitate, voința

părților.

Or, renunțarea

la judecata procesului aflat pe rolul Judecătoriei Buftea, în care reclamanți

sunt pârâții din acest dosar, constituie doar un act unilateral de voință, care

nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani, cu atât mai mult, cu

cât obiectul litigiului, l-a constituit anularea titlului de proprietate emis

pe numele reclamantei.

Referitor la

cererea având ca obiect repunerea părților în situația anterioară, deși

restabilirea acesteia, reprezintă un efect al constatării nulității absolute,

în cauză, chiar reclamanta a susținut că nu i-a fost remisă nicio sumă de bani

de către pârâți.

În raport de

natura juridică a contractului de împrumut, încheierea valabilă a acestuia nu

se poate realiza fără remiterea lucrului, or, în cauză, toate părțile au

confirmat prin răspunsurile la interogatorii (filele 88-100 dosar fond) că nu a

fost remisă, nicio sumă de bani, raporturile juridice fiind mult mai complexe.

În speță, a

fost confirmată situația reală, în sensul că nu a existat niciun fel de

remitere a sumei de 445.000 euro, sumă ce apare în contractul de împrumut.

Art. 966 C.

civ. prevede că obligația fără cauză, sau fondată pe o cauză falsă, nelicită nu

poate avea efect. Ca atare, cauza trebuie să existe, să fie reală și licită, și

cum, în raportul juridic dedus judecății s-a făcut dovada de către reclamantă a

inexistenței cauzei, întrucât nu a operat nicio remitere a unei sume de bani,

nu se poate naște obligația reclamantei de a restitui suma stipulată în

contract.

Lipsa scopului

imediat al actului juridic se răsfrânge și asupra scopului mediat, lăsându-l fără

suport juridic, astfel că instanța de apel a apreciat ca fondate criticile din

apel, referitoare la interpretarea greșită dată de instanța de fond, raportului

juridic.

Având în vedere

admiterea apelului, instanța a dispus și obligarea intimaților-pârâți la plata

către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în sumă de 4.100 RON, conform art.

274 C. proc. civ.

Împotriva deciziei

nr. 274/ A din 19 aprilie 2007 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

au declarat recurs, reclamanta M.M. și pârâții P.V., I.M., P.F., P.M.,

criticând-o pentru nelegalitate, prima în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

iar pârâții, pentru motivele încadrate la pct. 8 și 9 ale art. 304 din același

cod.

Recursul

declarat de reclamantă dezvoltă critici privind greșita respingere a capătului

de cerere privind repunerea părților în situația anterioară încheierii

contractului de împrumut și neacordarea cheltuielilor de judecată, pe tot

parcursul procesului.

Recursul

exercitat de pârâți se referă la criticile de nelegalitate, întrucât instanța

de apel a aplicat eronat dispozițiile art. 1175 și art. 966 C. civ.,

interpretând greșit actul juridic dedus judecății, conform art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

Se arată că, în

mod greșit, instanța de control judiciar a constatat nulitatea contractului de

împrumut încheiat între părți, reținând că aceștia nu au remis o sumă de bani,

cu acest titlu și că nulitatea contractului de împrumut s-a constatat pentru

lipsa cauzei, această interpretare fiind extrem de simplificată și superficială,

instanța ignorând operațiunea juridică intervenită între părți.

Recurenții-pârâți

P.V., I.M., P.F., P.M. aduc critici privind încălcarea rolului activ al

instanței de judecată, prevăzut de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care

trebuia să constate existența simulației pe cale incidentală, chiar și în lipsa

unei cereri reconvenționale cu acest obiect și să analizeze complexitatea

raporturilor juridice, reținând că actul aparent este contractul de împrumut,

iar actul secret, tranzacția judiciară, pe care instanța a constatat-o

intervenită, însă nu i-a dat eficiența juridică, care derivă din raporturile

specifice simulației.

Se arată de

către recurenții - pârâți că actul juridic aparent este valabil încheiat,

reprezintă voința părților și are drept cauză, nu cauza aparentă - darea unei

sume de bani, cu titlul de împrumut, ci - o cauză ascunsă, consemnată în actul

secret, anume renunțarea la judecată a pârâților, iar în ipoteza actului

simulat, ceea ce interesează nu este cauza actului public, prin ipoteza

aparentă - ci, cauza actului juridic secret, real și aceasta trebuie să existe

și să fie licită.

La data de 8

februarie 2011, urmare decesului pârâtei P.V. (26 ianuarie 2011), instanța a

dispus introducerea în cauză a moștenitoarei acesteia, M.A., în calitate de

fiică, care și-a dovedit legitimarea procesuală în cauză, conform

certificatului de moștenitor din 4 februarie 2011 emis de B.N.P. - G.I. (fila

93 dosar recurs).

Recursul

declarat de reclamanta M.M. este nefondat și urmează a fi respins, pentru

considerentele ce succed:

criticilor circumscrise de reclamantă, în conținutul motivului de nelegalitate

prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta a arătat că instanța a respins

în mod greșit cererea de repunere a părților în situația anterioară, față de

împrejurarea că, deși nu a primit cu titlul de împrumut o sumă de bani, la o zi

după încheierea contractului, a restituit suma de 483.225 RON, echivalentul a

150.000 euro.

Criticile

recurentei nu pot fi primite, întrucât principiul repunerii părților în

situația anterioară, presupune și se realizează prin înapoierea tuturor

prestațiilor efectuale în temeiul actului anulat, or, în lipsa acestora, este

evident că această situație nu subzistă.

Instanța de

apel a reținut corect că nu a existat în realitate niciun fel de remitere a

vreunei sume de bani, printr-un contract de împrumut, astfel că, în mod

corelativ, nu poate subzista nici obligația reclamantei de restituire a unei

sume de bani, care, nici nu a fost dată, acest aspect fiind pe deplin lămurit,

prin interogatoriile părților.

Ca atare,

încheierea contractului de împrumut s-a realizat, nu în scopul remiterii unei

sume de bani, de esența acestui contract, ci într-un context determinat de alte

operațiuni juridice intervenite între părți, ce conturează o complexitate a

raporturilor acestora, pe fondul unor alte litigii, ce au izvorât din

dezbaterea succesorală a defunctului I.N., autorul comun al reclamantei și

pârâților.

Deși principiul

repunerii părților în situația anterioară, constituie un efect al nulității

actului juridic, ce operează între părți și nu poate fi cerut decât de acestea,

deoarece operațiunea de restituire a ceea ce s-a prestat, decurge cu titlul de

obligație contractuală, în ipoteza din prezenta cauză, nu pot fi aplicate

aceste reguli.

Principiul

relativității efectelor contractelor determină ca, de regulă, efectele anulării

sau constatării nulității absolute a contractului să se răsfrângă asupra

părților în cauză, care și-au asumat obligații și au dobândit drepturi prin

actul juridic încheiat, restabilirea situației anterioare fiind consecința

logică a nulității, numai atunci când, tot ceea ce s-a executat în baza unui

act juridic trebuie restituit, astfel încât părțile să aibă o situație identică

cu cea existentă înainte de încheierea contractului, or, în speță, toate

părțile au recunoscut că nu s-a plătit în realitate o sumă de bani.

Astfel fiind,

repunerea în situația anterioară nu se impune, deoarece, contractul de împrumut

nu are un caracter real, „împrumutul”, fiind doar forma unei înțelegeri, sub

care părțile au înțeles să deghizeze natura complexă a raporturilor juridice

dintre ele.

conținutul criticilor expuse de reclamantă, privind interpretarea greșită și

încălcarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., nici acest motiv de recurs, nu

se identifică sub forma unui motiv de nelegalitate.

Recurenta-reclamantă

susține că toate cheltuielile de judecată au fost de 8.175 RON, dar instanța de

apel nu le-a acordat integral, astfel că solicită admiterea recursului,

modificarea în parte a deciziei și obligarea intimaților la plata cheltuielilor

de judecată.

Potrivit art. 274

alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la

cerere, să plătească cheltuielile de judecată”.

Ca atare,

partea aflată în culpă procesuală,va suporta cheltuielile de judecată efectuate

în cauză,de partea adversă.

Este de

observat că, în considerentele și dispozitivul deciziei pronunțată în apel,

instanța de control judiciar ordinar, a reținut că, intimații sunt obligați la

plata sumei de 4.100 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată către apelanta - reclamantă,

astfel cum rezultă din chitanța privind plata taxei de timbru, de la fila 61

dosar apel.

Astfel, în

cazul în care instanța s-a pronunțat asupra cheltuielilor de judecată, iar în

calea de atac se contestă cuantumul acordat, fiind apreciat ca inferior

dovezilor existente la dosar, este legală măsura dispusă de instanță, care,

admițând calea de atac, se pronunță asupra cuantumului cheltuielilor de

judecată, în baza documentelor justificative existente la dosar, necontestate

pe parcursul judecării cauzei.

Așa fiind,

recursul declarat de reclamantă este nefondat și urmează a fi respins, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Recursul

declarat de pârâți vizează critici privind greșita aplicare a dispozițiilor art.

1175 și 966 C. civ. și interpretarea eronată a actului juridic dedus judecății,

în sensul că deși instanța de apel a reținut existența mai multor operațiuni

juridice, nu a dat relevanță simulației, izolând contractual de împrumut, ca și

cum ar fi fost un act de sine stătător, încălcând și principiul rolului activ

al judecătorului în aflarea adevărului, consfințit de prevederile art. 129 alin.

(5) C. proc. civ.

S-a arătat de

către pârâți că instanța ar fi trebuit să constate existența simulației pe cale

incidentală, neavând relevanță lipsa unui cadrul procesual, prin formularea

unei cereri reconvenționale, în cuprinsul căreia, pârâții să solicite expres a

se constata intervenită simulația.

Criticile sus

redate nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Reclamanta a

învestit instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a

contractului de împrumut autentificat din 19 aprilie 2007, pentru cauză ilicită

(lipsa cauzei), cu consecința repunerii părților în situația anterioară,

respectiv obligarea pârâților la restituirea sumei de 150.000 euro,

echivalentul a 483.225 RON, a taxelor și onorariului plătit cu ocazia

perfectării contractului de împrumut.

În rejudecare,

instanța de apel a schimbat sentința tribunalului, care a respins acțiunea, și

admițând apelul, a constatat nulitatea absolută a contractului de împrumut,

respingând cererea de repunere a părților în situația anterioară.

În accepțiunea art.

1175 C. civ., actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere

decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act

nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.

Altfel spus,

sancțiunea specifică a simulației este, ca regulă, inopozabilitatea față de

terțele persoane a situației juridice create prin contractul secret și, după

caz, înlăturarea simulației pe calea acțiunii în constatarea acesteia.

Pentru a exista

această operațiune juridică este necesară îndeplinirea mai multor condiții și

anume, existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte, unul

public, aparent, denumit și contractul simulat, prin care se creează o anumită

aparență juridică, ce nu corespunde realității și unul secret, denumit contraînscris,

care corespunde voinței reale a părților și prin care acestea anihilează, în

tot sau în parte, aparența juridică creată prin actul public, simulat.

Momentul

încheierii acestora ține de esența simulației, astfel că se cere ca actul

secret să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea

contractului aparent.

Între părți,

numai contractul secret produce efecte, în măsura în care, privit în sine,

acest contract este valid, sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și de

formă.

Principiul care

domină efectele simulației față de terți este acela că, lor nu le poate fi

opusă situația juridică consacrată prin contraînscrisul secret al părților, ci

numai situația juridică, exprimată prin contractul public, aparent, deși acesta

nu corespunde realității, actul secret neputând fi invocat de părți, în contra

terților.

Cum corect a

reținut instanța de apel, condițiile simulației nu sunt îndeplinite, în cauză

neexistând un act secret, contraînscris.

Mai mult, în

susținerea acestui raționament, este de observat că renunțarea la judecată,

dincolo de natura sa juridică, a unei manifestări unilaterale de voință,

neavând valoarea unui contract, cu drepturi și obligații reciproce, actul de

dispoziție al renunțării poartă asupra unui drept subiectiv, dreptul la

acțiune, astfel că nu poate forma obiect al simulației.

Cu aceste

considerente, înalta Curte va înlătura criticile privind greșita interpretare a

actului juridic dedus judecății, apreciind că nu se poate interpreta voința

părților, în sensul că ele însele au dorit și au convenit să „prețuiască”

drepturile lor succesorale, la cuantumul sumei împrumutate.

Nu se poate

reține, sub aspectul îndeplinirii condițiilor simulației, renunțarea la

judecată, ca exprimând voința secretă a părților, iar contractul de împrumut,

ca act public, care nu este lovit de nulitate, pentru lipsa cauzei, ci este

fictiv, în ceea ce privește darea unei sume de bani cu acest titlu, în sensul

obligării reclamantei și condiționării acesteia, la restituire.

Nefondate sunt

și criticile referitoare la constatarea că interpretarea instanței de judecată

este corectă, numai în ceea ce privește starea de fapt, aceasta ignorând faptul

că actul juridic încheiat între părți este deghizat parțial, în sensul că

obligația reclamantei de plată a sumei de bani are altă sursă juridică, decât

cea a împrumutului.

Nu sunt de

primit nici susținerile recurenților-pârâți potrivit cărora, în realitate,

cauza actului juridic public există, dar aceasta este una aparentă, nu reală,

scopul contractului de împrumut fiind chiar acela de a crea o aparență.

Nici critica

privind lipsa de rol activ a instanței nu este fondată, în înțelesul pe care

legea de procedură îl atribuie în conținutul prevederilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., acestei sintagme.

Dimpotrivă,

instanța de judecată a avut în vedere și susținerile pârâților, invocate în

apel, calificarea juridică a acțiunii, determinând și obligând instanța a se

pronunța în limita obiectului dedus judecății, pe fundamentul legal al

întemeierii acțiunii.

Astfel, nu se

poate susține cu temei, că instanța nu a dat posibilitatea pârâților de a-și

formula apărări, pe parcursul soluționării cauzei și nu a avut în vedere

lămurirea tuturor aspectelor legate de natura raportului juridic intervenit

între părți, răspunzând argumentat de ce contractul de împrumut a fost

constatat nul și de ce nu s-a acordat relevanță juridică, altor raporturi

stabilite între părți, în alte cauze, cu privire la drepturile succesorale,

într-o pricină, în funcție de care s-a analizat și simulația.

Renunțarea la

judecată, în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Buftea a fost corect

interpretată de instanță, în analiza neîndeplinirii condițiilor pentru

existența simulației, când s-a reținut și motivat că, fiind un act unilateral

de voință, care nu poartă asupra dreptului la remiterea unei sume de bani,

raportul juridic grefat în cauză nu este cel indicat de pârâți.

În speță,

instanța a respectat principiul disponibilității procesului civil, în limitele

stabilite de reclamantă, în cadrul fixat de aceasta, apreciind că lipsește

cauza contractului de împrumut, interpretând în spiritul dispozițiilor art. 966

C. civ., cauza de nulitate, în temeiul căreia reclamanta și-a motivat în drept,

cererea de chemare în judecată.

Astfel, a

reținut că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă, sau nelicită nu

poate avea niciun efect, între părți încheindu-se la data de 19 iunie 2007

contractul de împrumut autentificat sub nr. 2206, în conținut acestuia

reținându-se că reclamanta a primit o sumă de bani, care, în realitate nu a

fost remisă, astfel cum a rezultat din complexitatea raportului juridic dedus

judecății.

Rolul activ

exercitat de instanță, în deslușirea corectă a raportului dintre părți, este

evident manifestat, în condițiile analizei apărărilor pârâților exprimate pe

cale incidentală, dar, în cadrul fixat de reclamantă și în limitele obiectului

dedus judecății, așa încât, nu pot fi apreciate ca întemeiate criticile

pârâților, în sensul că apărările acestora au fost ignorate.

Cercetând și

analizând natura juridică a contractului de împrumut, în raport de petitele

acțiunii cu care a fost învestită, instanța a răspuns motivat acestora, în

conformitate cu regulile evocate mai sus, așa încât nu se poate reține că

acesta a fost calificat, de așa manieră, încât să-i fie alterată în mod

substanțial natura juridică.

Sub acest

aspect, nu este incident nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

acest text de lege reglementând situația în care judecătorii procedează la

interpretarea unui act juridic dedus judecății, schimbând natura ori înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic, ceea ce nu se regăsește în speță.

Față de

considerentele mai sus redate, Înalta Curte va respinge și recursul pârâților,

ca nefondat, tăcând aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanta M.M. și de pârâții P.M., I.M., P.F.

și P.V. (calitatea procesuala a acesteia din urma fiind continuată de succesoarea

M.A.) împotriva deciziei nr. 274/ A din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 31 mai 2011.