ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1994/2011

Prin

Sentința comercială nr. 1394 din 31 martie 2010 pronunțată de Tribunalul

Comercial Cluj s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale

a reclamantei F.S.D., s-a admis excepția lipsei de interes a reclamanților

F.D.P. și F.S.D. și în consecință, s-a respins cererea formulată de reclamanți

împotriva pârâtei SC T.D. SRL, având ca obiect constatarea caracterului abuziv

al clauzelor cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare imobiliară

încheiat la data de 10 ianuarie 2008, în art. 3 (4), art. 6 (2) IV, art. 6 (2)

V, art. 6 (3), art. 6 (6) I, art. 6 (6) V, art. 7 (3), art. 7 (5) I și II și

înlăturarea efectelor clauzelor respective față de reclamanți, ca lipsită de

interes. Reclamanții au fost obligați în solidar la plata sumei de 1.000 RON

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut

că între părțile litigiului există o controversă referitoare la stadiul

raporturilor juridice derivate din antecontractul de vânzare-cumpărare

imobiliară încheiat la 10 ianuarie 2008, potrivit căreia, în opinia pârâtei a

operat rezoluțiunea acestuia în temeiul unui pact comisoriu de gradul IV,

conținut de clauza art. 7 (5) I, odată cu comunicarea Notificării nr. 2414 din

6 noiembrie 2009, iar în opinia reclamanților era necesară constatarea

rezoluțiunii de către instanța judecătorească, pârâta neputându-se prevala de clauza

menționată, care are un caracter abuziv, ea neexecutându-și obligațiile

asumate.

S-a reținut că, întrucât reclamanții nu au învestit instanța

cu o cerere de obligare a pârâtei la executarea obligațiilor asumate,

tribunalul nu poate verifica dacă și în ce măsură pârâta le-a îndeplinit și nu

au solicitat nici restituirea sumelor achitate cu titlu de avans, astfel că

cererea de a se constata caracterul pretins abuziv al clauzei cuprinse la art.

7 (5)I este lipsită de interes, nefiind născută și actuală.

De asemenea, pe cale incidentală, prima instanță a reținut

că între părți a intervenit rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare

imobiliară din 10 ianuarie 2008, în temeiul pactului comisoriu de gradul IV

cuprins în art. 7 (5) I, iar toate celelalte clauze cu privire la care

reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv nu își mai pot produce

efectele între părți, reclamanții nemaiputând justifica un interes actual în

admiterea cererii lor.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței

tribunalului a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 174 din 16

noiembrie 2010 a Curții de Apel Cluj.

În considerentele deciziei s-a reținut că din cuprinsul

acțiunii nu reiese faptul că reclamanții au o pretenție concretă în raport cu

pârâta, invocând doar existența unor clauze contractuale ca fiind abuzive,

motiv pentru care nu se poate aprecia existența unui interes născut și actual,

ci doar unul eventual, câtă vreme chiar reclamanții au recunoscut acest lucru,

arătând că, abia după admiterea acțiunii vor decide continuarea sau nu a

raporturilor contractuale cu pârâta.

S-a mai reținut că reclamanții nu pot justifica un interes

față de solicitarea de constatare a caracterului abuziv al unei clauze

contractuale, atâta vreme cât antecontractul este în prezent reziliat.

De asemenea, natura acțiunii este aceea a unei acțiuni în

constatare, o aplicație particulară a celei în constatare a nulității absolute

pentru cauză ilicită și imorală, având ca efecte nevalabilitatea clauzelor, iar

în aceste condiții, conform art. 111 C. proc. civ., acțiunea are caracter

subsidiar, impunând justificarea unui interes, fiind deschisă calea acțiunii în

realizare.

Cu privire la depășirea limitelor învestirii primei instanțe

s-a reținut că intervenirea rezoluțiunii ca urmare a pactului comisoriu de

gradul IV a fost reținută de tribunal ca un simplu mijloc de apărare.

Împotriva deciziei reclamanții au declarat recurs,

solicitând casarea și trimiterea spre rejudecare în fond, instanței competente,

cu cheltuieli de judecată.

În motivare arată că, interesul major, prezent și actual în

promovarea acțiunii rezultă chiar din faptul că pârâta s-a folosit de o clauză

abuzivă în raport de dispozițiile Legii nr. 193/2000, pentru a pronunța,

unilateral, rezoluțiunea antecontractului, iar refuzul instanțelor de a

constata caracterul abuziv al clauzei le provoacă reclamanților prejudicii,

atât de natură pecuniară, cât și de natură să influențeze posibilitățile legale

de a-și exercita drepturile.

Astfel, câtă vreme nu se constată caracterul abuziv al

clauzei prin care s-a pronunțat rezoluțiunea de plin drept a antecontractului,

aceasta le este opozabilă, lipsindu-i pe reclamanți de posibilitatea

introducerii unei acțiuni având ca obiect fie continuarea raporturilor juridice

cu pârâta, fie rezoluțiunea antecontractului.

Se susține că interesul subzistă în necesitatea stabilirii

cadrului legal de desfășurare a raporturilor contractuale dintre părți, ce

derivă din constatarea inopozabilității față de reclamanți a unei rezoluționări

de plin drept a antecontractului, atâta vreme cât clauza care a făcut posibilă

rezoluțiunea este abuzivă, deci nelegală.

Cât privește caracterul subsidiar al acțiunii în constatare

întemeiată pe art. 111 C. proc. civ., reținut de instanța de apel, recurenții

susțin că temeiul cererii de chemare în judecată îl constituie Legea specială

nr. 193/2000, care se apropie de natura juridică a unei acțiuni patrimoniale în

constituire de drepturi sau chiar în realizare, deoarece este o aplicație

particulară a unei acțiuni prin care se urmărește constatarea nulității

absolute pentru cauză ilicită sau imorală.

De aceea, chiar dacă reclamanții au indicat ca temei de

drept și dispozițiile art. 111 C. proc. civ., față de invocarea și a

dispozițiilor legii speciale, instanța trebuia să soluționeze cererea nu pe

excepție, ci socotindu-se învestită cu o acțiune prin care consumatorul

solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, care îi

produce prejudicii prezente, respectiv clauza de rezoluțiune de plin drept a

antecontractului.

Cele reținute de instanță cu privire la existența unei

acțiuni în realizare, care face inadmisibilă acțiunea în constatare sunt

criticate pe considerentul că acțiunea dedusă judecății este tocmai una în

realizare, fondată pe Legea nr. 193/2000.

Cât privește caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 7

(5) I și II din antecontract, recurenții susțin că este evident, în condițiile

în care rezoluțiunea de plin drept este conferită exclusiv uneia dintre părțile

contractante, respectiv vânzătorului.

Prin întâmpinarea înregistrată la 20 mai 2011 intimata SC

S.I.D. SRL a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu obligarea

recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În apărare susține că interesul recurenților în promovarea

acțiunii este cel mult unul eventual întrucât aceștia nu au formulat vreo

pretenție împotriva pârâtei. De asemenea, chiar în ipoteza declarării abuzive a

clauzelor solicitate, tot nu s-ar produce automat rezilierea contractului,

fiind necesară o nouă acțiune prin care să se constate că antecontractul nu a

încetat în baza manifestării de voință a pârâtei, ci își continuă efectele.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate se vor

reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată reclamanții F.S.D. și

F.D.P. au chemat în judecată pe pârâta SC T.D. SRL, solicitând să se constate

caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în antecontractul de vânzare-cumpărare

imobiliară încheiat la data de 10 ianuarie 2008, în art. 3 (4), art. 6 (2) IV,

art. 6 (2) V, art. 6 (3), art. 6 (6) I, art. 6 (6) V, art. 7 (3), art. 7 (5) I

și II și înlăturarea efectelor clauzelor respective față de reclamanți,

antecontractul având ca obiect un bun viitor, respectiv un apartament situat în

Cluj-Napoca.

În motivare s-a arătat că niciuna dintre clauze nu a fost

negociată cu ei, în calitate de cumpărători, iar acestea crează un dezechilibru

între drepturile și obligațiile părților, sancțiunea fiind înlăturarea lor,

prin acțiunea promovată în baza art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.

S-a mai arătat că aceste clauze nu prevăd dreptul

cumpărătorului de a rezoluționa antecontractul, ci doar dreptul vânzătorului în

acest sens, prin simpla notificare, astfel că art. 7 (5) I contravine pct. j)

și s) din anexa la lege, care face parte integrantă din aceasta și redă, cu

titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.

Potrivit legii sunt considerate clauze abuzive acele

prevederi contractuale care:

j) restrâng sau anulează dreptul consumatorului de a denunța

sau de a rezilia unilateral contractul, în cazurile în care:

- comerciantul a modificat unilateral clauzele menționate la

lit. e);

- comerciantul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale;

- comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze

referitoare la plata unei sume fixe în cazul denunțării unilaterale;

s) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod

unilateral, fără să prevadă același drept și pentru consumator.

Potrivit art. 6 din lege, clauzele abuzive cuprinse în

contract și constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate

prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va

derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea

acestora mai poate continua.

Conform art. 14, consumatorii prejudiciați prin contracte

încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa

organelor judecătorești în conformitate cu prevederile Codului civil și ale

Codului de procedură civilă.

Astfel, prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în

contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul

Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres

competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor

din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a

Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio

Murciano Quintero (C - 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest

act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul

abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu

formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune

existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care

și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea

pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu

poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată.

Prin urmare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de

consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului

acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act

normativ consistă în poziția de inferioritate economica, juridică și tehnică a

consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifestă atât

în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de

informare.

Legea interzice includerea în contracte a clauzelor abuzive

și chiar stabilește o listă de clauze considerate ab initio abuzive. În cazul

în care, totuși, astfel de clauze sunt înscrise în contract, clauzele

respective sunt considerate fără efect față de consumator, pe lângă faptul că

ele pot fi declarate nule de instanță, la sesizarea autorităților în domeniul

protecției consumatorului sau chiar a consumatorilor, acționând individual sau

în asociații.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele

abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, clauzele abuzive sunt

fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de

părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se

impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 și art. 13 - 14 din aceeași lege permit

judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după

ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele

contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă

rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune,

contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea

sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

Art. 7 din lege stipulează că, în măsura în care contractul

nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate

abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului, putând

solicita, după caz, și daune-interese.

Aceste considerente vor fi avute în vedere la aprecierea

asupra existenței interesului reclamanților în promovarea prezentei acțiuni,

care este unul personal, născut, actual și legitim, contrar celor reținute de

instanțele de fond.

Hotărârea primei instanțe, validată în apel, a reținut

greșit lipsa interesului, pronunțând soluția pe baza unei excepții de procedură

și statuând pe cale incidentală asupra unei probleme de fond, aceea privind

intervenirea rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare în temeiul pactului

comisoriu de gradul IV, cuprins tocmai în art. 7 (5) I al cărui caracter abuziv

s-a solicitat a fi constatat.

Reclamanții și-au întemeiat acțiunea pe dispozițiile legii

speciale, fiind corectă aprecierea recurenților conform căreia caracterul

acesteia nu este în constatare, ci în constituire de drepturi, o aplicație

particulară a acțiunii prin care se urmărește constatarea nulității absolute

pentru clauză ilicită sau imorală.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (3) și (5),

raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se va admite recursul reclamanților,

cu consecința casării deciziei pronunțate în apel și a sentinței tribunalului

și trimiterii cauzei spre rejudecare Tribunalului Comercial Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții F.D.P. și F.S.D.

împotriva Deciziei civile nr. 174/2010 din 16 noiembrie 2010 pronunțată de

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, și

în consecință:

Casează Decizia și Sentința nr. 1394 din 31 martie 2010 a

Tribunalului Comercial Cluj și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță

Tribunalului Comercial Cluj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2011.