ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4865/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4865/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin sentința comercială nr. 3643 din

31.05.2011 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. 24/1285/2011

s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților S.O.I. și S.D.

S-a respins cererea de chemare în

judecată formulată de reclamanta SC W.T. SRL în contradictoriu cu pârâții S.O.I.

și S.D.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin antecontractul de vânzare

cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007, reclamanta SC W.T. SRL, în

calitate de promitentă-cumpărătoare, s-a obligat să cumpere imobilul situat în

Cluj-Napoca, imobil care se construiește în baza autorizației de construire din

18.09.2006 eliberată de Primăria municipiului Cluj-Napoca pe terenul înscris în

CF Cluj, iar pârâții S.O.I. și S.D. s-au obligat, în calitate de

promitenți-vânzători, să vândă acest imobil (f. 25-26). Prețul vânzării a fost

stabilit, conform art. 3 din contract, la suma de 225.000 euro, din care suma

de 112.500 euro trebuia achitată cu titlu de avans până la data de 22 iunie 2007,

iar restul prețului trebuia achitat în termen de 5 zile de la recepția fără

obiecțiuni a bunului.

Conform art. 5.3 din contract,

termenul de execuție a lucrărilor a fost prevăzut a se încheia până în ultima

zi a lunii decembrie 2007, putându-se acorda un termen de grație de 2 luni.

Predarea imobilului trebuia să se realizeze în termen de 15 zile de la recepția

fără obiecțiuni sau de Ia recepția după remedierea defecțiunilor, dar anterior

încasării diferenței de preț.

La data de 16 mai 2008 între pârâții S.O.I.

și S.D., în calitate de vânzători, și SC B.C. SRL, în calitate de cumpărător,

se încheie contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1340/2008 de

notarul public I.R., având ca obiect vânzarea unor terenuri, precum și a construcțiilor

care se aflau în curs de edificare pe aceste terenuri conform autorizației de

construire din 18 septembrie 2006 eliberată de Primăria municipiului

Cluj-Napoca. Atât pârâții, cât și reclamanta au fost de acord asupra faptului

că obiect al acestui contract de vânzare cumpărare l-a format și terenul și

construcția aflată în curs de edificare care a format obiectul antecontractului

de vânzare cumpărare încheiat între părți la data de 15 iunie 2007.

În

lipsa unei intenții clare și neîndoielnice de a nova,

tribunalul a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada stingerii prin novație a

obligațiilor născute în sarcina pârâților prin antecontractul de vânzare

cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007.

Fiind în prezența unei delegații

imperfecte, obligațiile asumate de pârâți prin antecontractul de vânzare

cumpărare încheiat cu reclamanta nu s-au stins, aceștia răspunzând în

continuare de executarea acestor obligații, motiv pentru aceștia au calitate

procesuală în cauză, excepția invocată a fost respinsă.

Instanța de fond a mai reținut că, în

cazul rezoluțiunii judiciare, pe lângă condițiile referitoare la îndeplinirea

de către creditor a propriilor obligații și neexecutarea culpabilă a

obligațiilor din partea celeilalte părți contractante, este necesară și punerea

în întârziere a debitorului obligației neexecutate.

Deoarece nu sunt îndeplinite

condițiile rezoluțiunii contractului, astfel cum acestea rezultă din

prevederile art. 1020 C. civ., instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea

reclamantei de rezoluțiune a antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la

data de 15 iunie 2007.

Apelul declarat de reclamanta SC W.T. SRL

împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 222 din 08 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Cluj,

secția

a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat sentința,

în sensul că a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare a unui

bun viitor, încheiat între părți la 15 iunie 2007. Prin aceeași decizie,

pârâții au fost obligați să restituie suma de 178.178 euro, la cursul BNR din

ziua plății, cu dobânda legală în materie comercială conform art. 3 din O.G.

nr. 9/2000 începând cu 21 decembrie 2010 și până la restituirea integrală a

sumei datorate, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond

și în apel, în cuantum de 20.655,25 lei.

În considerentele deciziei, instanța

de apel a reținut că, anterior înregistrării acțiunii, reclamanta a îndeplinit

formalitățile prevăzute de art.720

1

C. proc. civ. încercând

soluționarea litigiului prin conciliere directă. Notificarea în acest sens a

fost expediată la 9 decembrie 2010 (f.28-30 dos. fond), prilej cu care, pârâții

au solicitat reprogramarea invitației formulate invocând lipsa din țară în

perioada respectivă - f. 35.Totodată, la 14 decembrie 2010 a notificat-o pe

reclamantă cu privire la cesiunea de creanță intervenită cu SC B.C. SRL - f. 37

iar rezultatele concilierii au fost consemnate în procesul verbal din 5

ianuarie 2011-f. 60

Cum prima instanță, învestită cu o

cerere de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între

intimați și apelantă, a considerat că apelanta nu a îndeplinit procedura de

punere în întârziere a intimaților anterior sesizării instanței și tară a

analiza celelalte condiții ale rezoluțiunii, respingând acțiunea acesteia,

instanța a luat în analiză necesitatea parcurgerii procedurii de punere în

întârziere în cazul dedus judecății și asupra formalităților pe care le

presupune îndeplinirea acestei etape pentru a produce efectele prevăzute de

lege.

S-a avut în vedere că punerea în

întârziere constă în manifestarea de voință din partea creditorului prin care

pretinde executarea obligației asumate de către debitor și marchează momentul

de la care creditorul este în drept să pretindă rezoluțiunea contractului sau daune

interese compensatorii pentru neexecutarea obligației, iar atunci când e vorba

de o obligație de a da, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică

la scadență, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge, fiind

nevoie de punerea în întârziere, cu excepția cazului în care debitorul este de

drept în întârziere în temeiul unei dispoziții legale exprese, a unei clauze

contractuale exprese în acest sens sau obligația este afectată de un termen

esențial.

Cu privire la prima chestiune legată

de necesitatea punerii în întârziere a pârâților, Curtea a achiesat la

susținerea instanței de fond potrivit căreia intimații-pârâți nu erau de drept

în întârziere, în temeiul articolului 43 C.com., întrucât aceștia nu sunt

debitori ai unei obligații comerciale lichide și plătibile în bani, ci ai unei

obligații de a da, respectiv de a transmite în viitor dreptul de proprietate

asupra unui teren. De asemenea, s-a reținut că în speța supusă analizei,

părțile litigante nu au stipulat în antecontractul de vânzare cumpărare

încheiat vreo clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul 31 decembrie 2007

prorogat cu 2 luni - art. 5.3.1 din contract, pârâții ar fi de drept în

întârziere, motiv pentru care, simpla ajungere la termenul convenit nu a fost

de natură să îndeplinească cerința referitoare la punerea în întârziere,

reclamanta-apelantă având obligația de a pune pârâții în întârziere pentru a

obține rezoluțiunea antecontractului.

Cât privește forma pe care trebuie să

o îmbrace punerea în întârziere pentru a produce efectele prevăzute de art.

1079 C. civ., Curtea nu a agreat teza formalismului excesiv adoptată de prima

instanță și a statuat că, atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim

acceptat că punerea în întârziere se poate face fie printr-o notificare

adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, fie prin

cererea de chemare în judecată, trimisă debitorului împreună cu citația, prin

care se pretinde fie executarea obligației, fie rezoluțiunea cu plata unor

daune-interese.

În plus, s-a notat că, în materie

comercială, se poate considera că punerea în întârziere a părții care nu și-a

îndeplinit obligația se realizează și prin parcurgerea procedurii de conciliere

directă instituită de art. 720

1

C. proc. civ., dacă se face dovada

că în concret debitorul a primit notificarea creditorului prin care își exprimă

nemulțumirea legată de neexecutarea contractului în termenii conveniți.

De asemenea s-a constatat că punerea

în întârziere a intimaților a operat în perioada 9 decembrie 2010 -5 ianuarie 2011

cu ocazia comunicării către pârâți a invitațiilor la conciliere, aflate la

filele 28-32 și a întâlnirii efective a părților la 5 ianuarie 2011 - f. 60,

constatându-se că pârâții nu s-au apărat nici un moment în sensul că nu ar fi

primit invitațiile la conciliere prin care li s-a atras atenția asupra

depășirii termenului contractual în care trebuia să execute obligația asumată

prin antecontractul a căror rezoluțiune se solicită.

Mi mult, chiar și în situația în care

etapa concilierii prealabile ar fi lipsită de relevanță juridică sub aspectul

punerii în întârziere a pârâților, instanța de apel a considerat că acest efect

a fost produs cu siguranță cel mai târziu la data de 21 decembrie 2010 prin

introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect rezoluțiunea

antecontractului de vânzare cumpărare.

În privința condițiilor rezoluțiunii

s-a constatat că principala obligație asumată de pârâți ele reclamantă a

constat în transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut

obiectul convenției și că termenul pentru încheierea contractului în formă

autentică a expirat tară ca pârâții să își fi îndeplinit obligația asumată,

neperfectarea contractului în formă autentică datorându-se pârâților care au

recunoscut că nu și-au executat obligația de transmitere a dreptului de

proprietate la termenul convenit, însă pretind că a intervenit o cesiune de

datorie sub forma novației.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut calificarea dată de către instanța de fond delegației intervenite între

părți, ca fiind o delegație imperfectă, achiesând la toate argumentele avute în

vedere de tribunal în acest sens.

Astfel, s-a avut în vedere că din

interogatoriul administrat reprezentantei reclamantei a rezultat că reclamanta

nu a avut cunoștință de faptul că terenul și construcția aferentă au fost

vândute în favoarea SC B.C. SRL, iar discuțiile purtate cu această societate în

legătură cu modul de realizare a construcției au fost determinate de calitatea

de antreprenor al acestei societăți și că aspectele invocate de pârâți în

sensul că reclamanta a pretins de la SC B.C. SRL predarea imobilului, că a

solicitat de la aceeași societate predarea posesiei, montarea unei centrale

termice și a hidroforului nu reprezintă moduri de exprimare clară a intenției

de a nova. Deși s-a invocat faptul că reclamanta a renegociat prețul cu SC B.C.

SRL și că a plătit acestei societăți diferența de preț de 10.000 euro, nu s-a

făcut dovada acestei plăti.

Prin urmare, s-a reținut că pârâții au

calitate procesuală pasivă, putând fi urmăriți de către reclamantă care are

alegerea între mai mulți debitori.

Cu privire la aplicarea art. 720

1

alin. (1) C. proc. civ. instanța a notat că, doar nerespectarea obligației

efectuării procedurii atrage sancțiunea respingerii acțiunii ca inadmisibile,

iar nu nerespectarea termenului de 30 zile prevăzut la alin. (5) al aceluiași

articol care ar putea atrage eventual o nulitate relativă în condițiile

dovedirii unei vătămări ce nu poate fi altfel înlăturată, lipsa posibilității

de pregătire a apărării fiind o afirmație nereală a pârâților în condițiile în

care, în fața instanței de fond, au beneficiat de mai multe termene de

judecată, au depus întâmpinare, au .încheiat un contract de asistență juridică

și au fost reprezentați.

Curtea nu a

primit apărarea intimați lor-pârâți referitoare la exonerarea de răspundere în

ce privește reexecutarea la termen a obligației de a perfecta contractul de

vânzare-cumpărare pe motiv că acest fapt trebuie să îi fie imputat eventual

delegatului SC B.C. SRL, aducând un argument în plus față de cele avute în

vedere de instanța de fond, respectiv faptul că termenul de executare a contractului

a fost stabilit la 31 decembrie 2007 cu posibilitatea de prorogare pentru 2

luni. Cesiunea de creanță a intervenit între pârâți și SC B.C. SRL a intervenit

la 16 mai 2008, după împlinirea termenului de vânzare către reclamanți și fără

consimțământul acestora.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs pârâții S.I. și S.D.M., care au invocat motivele de nelegalitate

reglementate de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au

susținut următoarele:

anterioare au aplicat greșit legea odată cu dezlegarea dată excepției

inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile art. 293 alin. (1) C. proc.

civ. coroborat cu art. 129 alin. (4), (5) și a prevederilor art. 18 din Legea nr.

147/1996. De asemenea, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a

prevederilor art. 195 alin. (1) și art. 720

1

C. proc. civ.

- În ce privește aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 129 alin. (4),

(5) și a prevederilor art. 18 din Legea nr. 147/1996 recurenții susțin că au

formulat o cerere de aderare la apel, în termen, cerere ce a fost inclusă în

întâmpinare și, chiar în situația în care nu au indicat în mod expres

dispozițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., natura juridică a cererii este

indiscutabilă raportat la cuprinsul, motivarea și finalitatea urmărită.

Redând ad literam partea din

întâmpinare prin care consideră că au învestit instanța cu o cerere de aderare

la apel „Vă solicităm ca reanalizând cauza sub acest aspect (al excepției

inadmisibilității) să observați că dezlegarea dată de instanța de fond

excepției invocate este greșită și în consecință să admiteți excepția invocată",

recurenții consideră că în cazul în care instanța avea dubii cu privire la

natura juridică, avea obligația să pună în discuție cererea lor pentru a lămuri

temeiul de drept și abia apoi se putea pronunța asupra admisibilității ei, iar

nu să o înlăture pur și simplu.

De asemenea, apreciază că, anterior,

instanța de apel trebuia să stabilească cuantumul laxei judiciare de timbru

aferente cererii și să le pună în vedere achitarea acesteia.

- Cu privire la aplicarea greșită a

art. 195 alin. (1) C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel avea

obligația de a se pronunța asupra inadmisibilității invocate în contextul art.

293 C. proc. civ., câtă vreme au invocat o excepție de ordine publică ce

trebuia soluționată chiar din oficiu.

Recurenții

reiterează inexistența procedurii concilierii prealabile, raportat la

prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar nu raportat la art. 105 alin.

(2), neînțelegând să invoce doar nesocotirea termenelor de 15 și respectiv 30

de zile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ. , ci și efectuarea

procedurii de conciliere după introducerea cererii de chemare în judecată, până

la primul termen.

- În fine, se consideră că ambele

instanțe au tăcut o aplicare greșită a art. 720

1

C. proc. civ. din

perspectiva faptului că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe

rolul instanței anterior încheierii procesului verbal de conciliere și

respectiv anterior termenului de 30 de zile de la data la care au primit

convocarea la conciliere.

greșită a art. 1079 alin. (1) C. civ., soluția dată pe acest aspect, cuprinzând

motive contradictorii.

- Recurenta consideră că instanța de

apel a făcut confuzie între convocarea la conciliere directă, reglementată de

prevederile art. 720

1

C. proc. civ. și instituția punerii în

întârziere, instituite prin art. 1079 C. civ. Se susține că, pe de o parte, s-a

reținut că apelanta trebuia să urmeze procedura punerii în întârziere pentru a

obține rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte,

s-a reținut evitarea formalismului excesiv în derularea oricăreia dintre cele

două instituții - aspecte cu privire la care se achiesează, însă se apreciază

această necesitate nu poate justifica confuziunea dintre cele două instituții.

- Greșit s-a

reținut că, în principiu, în materie comercială, punerea în întârziere se

realizează și prin parcurgerea procedurii reglementate de art. 720

1

C.

proc. civ., finalitatea urmărită de cele două proceduri fiind diferită,

respectiv - soluționarea amiabilă a unei acțiuni litigioase, iar în cazul

punerii în întârziere - ieșirea din pasivitate a creditorului și pretinderea

executării obligației debitorului.

- În cauză, creditoarea a rămas în

pasivitate, nesolicitându-se efectuarea prestației asumate contractual,

neexistând un refuz al executării prestației.

- Instanța de apel s-a aflat în eroare

când a dezlegat cauza raportat la întinderea drepturilor reciproce ale

părților, interpretând în mod greșit antecontractul părților.

Astfel recurenta învederează că în

cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare a fost inserat un pact

comisoriu expres de grad III, iar instanța a statuat că după îndeplinirea

acestuia creditoarea are dreptul de a opta între a cere executarea obligației

sau a cere direct punerea în situația anterioară.

Se apreciază că - raportat la clauza

contractuală - singura posibilitate a creditoarei era aceea de a solicita

executarea prestației odată cu împlinirea termenului stabilit în favoarea

debitorilor, iar numai în caz de refuz putea să solicite desființarea

antecontractului.

cauza pe fond, dreptul lor la apărare a fost încălcat, în condițiile în care

s-a reținut că pretențiile nu au fost probate deși s-a respins cererea de

audiere a martorilor propuși, probă ce era concludentă, pertinentă și utilă

cauzei.

În această etapă procesuală,

recurenții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

dat fiind faptul că - la data de 07 iunie 2011 - între SC W.T. SRL, în calitate

de cedent și numitul T.F., în calitate de cesionar a intervenit o cesiune de

creanță, obiectul cesiunii fiind dat de toate drepturile și obligațiile ce

decurg din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007,

având ca obiect imobilul în litigiu.

Sub acest aspect, recurenții consideră

ca raportat la data perfectării actului de cesiune - 07 iunie 2011 - la numai o

săptămână de la pronunțarea sentinței - 31 mai 2011 - și înainte de declararea

apelului de către SC W.T. SRL 28 iulie 2011 reclamanta apelanta nu mai avea

legitimare procesuală activă în declararea căii de atac a apelului, nemaifiind

titulara drepturilor subiective deduse judecății.

Mai mult, aceștia arată că o asemenea

concluzie este dată și de art. 3.1. Capitolul III din actul de cesiune, din

care rezultă că cesionarul a luat cunoștință și a acceptat faptul că asupra

antecontractului există pe rol prezenta cauză.

Se apreciază că atâta timp cât cesionarul

avea cunoștință de existența unui proces în curs și nu a înțeles să atace

hotărârea instanței de fond, cedenta a formulat și a susținut, în mod ilegal și

fraudulos, apelul într-un dosar în care nu mai avea calitate procesuală activă.

La data de 22 noiembrie 2012, intimata

a depus la dosar un exemplar certificat al Anexei nr. 1 la Contractul de

cesiune din 07 iunie 2011, solicitând respingerea excepției invocate de

recurenți, motivat de faptul că prin art. 6 din anexă, părțile au convenit că

cesionarul nu înțelege să se subroge în drepturile procesuale ale cedentei în

prezenta cauză și că nu are niciun drept sau pretenție raportat la aceste

drepturi decât după finalizarea în mod irevocabil a litigiului ce face obiectul

acestui dosar.

Luând în considerare

prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analizarea cu

prioritate a excepției lipsei calității procesuale activ a reclamantei-apelante

SC W.T. SRL (intimata din prezenta cauză), invocată de recurenți ca motiv de

ordine publică, în condițiile art. 306 C. proc. civ.

Examinând contractul de cesiune din 07

iunie 2011 și anexa nr. 1 la acesta, din aceeași dată, intervenite între SC

W.T. SRL, în calitate de cedent, și F.T., în calitate de cesionar, instanța

constată că prin art. 7 din contractul de cesiune, părțile au convenit că

cesionarul are cunoștință și acceptă faptul că asupra antecontractului există

un litigiu înregistrat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj - Dosar nr.

24/1285/2011.

Numai că, prin art. II pct.2.1 din

același contract, părțile fac trimitere la anexa I ce face parte integrantă din

contract, care la art. 6

reglementează

situația drepturilor procesuale în privința dosarului anterior menționat.

Astfel, prin art. 6 din aceasta, de

comun acord, părțile au stabilit ca cesionarul nu înțelege să se subroge în

drepturile procesuale ale cedentului, în Dosarul nr. 24/1285/2011 și că nu are

niciun drept sau pretenție raportat la aceste drepturi decât după finalizarea

în mod definitiv și irevocabil a litigiului ce face obiectul acestui dosar. în

continuare, la art. 7 din anexă, părțile au convenit ca, în măsura în care

procedurile judiciare se vor finaliza prin admiterea în mod definitiv și

irevocabil a cererii de chemare în judecată formulată de cedentă, cu consecința

rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, contractul de cesiune să se

rezoluționeze de plin drept cu consecința repunerii părților în situația

anterioară.

Având în

vedere aceste considerente, precum și faptul că, prin declarație autentificată

(din 22 februarie 2021), recurenții au acceptat cesiunea ce face obiectul

contractului de cesiune din 07 iunie 2011, contract ce face trimitere în mod

clar la Anexa din 07 iunie 2011 ca parte integrantă a acestuia, instanța va

înlătura susținerile recurenților în sensul cărora anexa la contract nu le

poate fi opusă pentru că nu le-a fost notificată.

De asemenea, față de prevederile

anexei la contract, se constată că la data declarării apelului (28 iulie 2011),

SC W.T. SRL avea legitimare procesuală activă, fiind titulara dreptului în

raportul juridic dedus judecății, motiv pentru care excepția lipsei calității

procesuale active a reclamantei - în faza procesuală a apelului - este

nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

În privința celorlalte motive de

nelegalitate a deciziei atacate invocate de recurenți, Înalta Curte constată că

sunt nefondate pentru următoarele considerente:

- O primă critică vizează aplicarea

greșită a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (4)

și (5) C. proc. civ.

Potrivit art. 293 C. proc. civ.,

intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la

apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la

schimbarea hotărârii primei instanțe.

Din economia textului, rezultă că cererea

de aderare la apel trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și în cazul

cererii de apel și să fie expresă, adică să rezulte în clar voința părții.

În cauză, cererea despre care pârâții

pretind că are caracterul unui apel incident nu îndeplinește condițiile cerute

de lege, în contextul în care aceștia nu au indicat în vreun mod că doresc să

adere la apelul reclamanților.

Un prim argument în acest sens îl

constituie conținutul împuternicirii avocațiale a apărătorului intimaților prin

care, în baza contractului de asistență juridică, acesta a fost mandatat să

redacteze și să susțină întâmpinarea din Dosarul nr. 24/1285/2011, în fața

Curții de Apel Cluj. Acesta este și motivul pentru care, în întâmpinare nu s-a

făcut vreo referire la dispozițiile art. 293 C. proc. civ., pentru că

apărătorul și-ar fi depășit limitele împuternicirii.

Pe de altă parte, pârâții nu au

solicitat punerea în discuție, în fața instanței de apel, a naturii juridice a

„întâmpinării" la niciun moment al procesului, nici măcar înainte de

începerea dezbaterilor și nici în cadrul acestora. Mai mult, prin încheierea de

ședință din 1 noiembrie 201, s-a consemnat comunicarea „întâmpinării"

către reprezentanții reclamantei, iar după discutarea admisibilității probelor,

reprezentanții pârâților au declarat că nu mai au alte cereri sau de invocat

excepții, solicitând respingerea apelului reclamantei.

În situația în care intenția pârâților

- apelanți ar fi fost aceea de a apela la instituția apelului incident,

apărătorul acestora - având pregătire calificată - avea posibilitatea legală și

putea să ceară instanței clarificarea naturii juridice a înscrisului intitulat

„întâmpinare

”

.

Nu în ultimul rând, dacă voința

pârâților ar fi fost în sensul aderării la apel, cererea ar fi trebuit timbrată

în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997 ca și cererea de apel,

timbraj ce trebuia satisfăcut anticipat.

În plus, toate apărările invocate prin

întâmpinare au fost analizate punctual în considerentele deciziei atacate.

Concluzionând, instanța de apel nu a

avut dubii cu privire la natura juridică a cererii depuse de pârâți și a

procedat la luarea în considerare a acesteia cu respectarea principiului

disponibilității părții, neconturându-se o aplicare greșită a dispozițiilor

art. 293 C. proc. civ. și nici a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C.

proc. civ., instanța manifestându-și rolul activ în limitele legii.

- Nici criticile întemeiate pe

aplicarea greșită a art. 109 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 720

1

C. proc. civ. nu pot fi primite, fiind nefondate.

Astfel, faptul că procesul verbal de

conciliere a fost întocmit la două zile după înregistrarea cererii de chemare

în judecată la instanță nu este de natură a invalida procedura concilierii ce

s-a derulat între părți anterior procesului, în condițiile în care reclamanta

i-a convocat pe pârâți pentru conciliere la 16 decembrie 2010 - dată la care

pârâții nu au onorat invitația, motiv pentru care s-a stabilit o nou dată

pentru 28 decembrie 2010, când nu s-a putut încheia procesul verbal, acesta

fiind finalizat la data de 5 ianuarie 2011.

Ambele

instanțe au constatat în mod corect că reclamanta a parcurs procedura

prealabilă a concilierii directe, cu respectarea condițiilor obligatorii impuse

de art. 720

1

C. proc. civ.

Relativ la termenele, condițiile,

locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, conținutul

concret al înscrisurilor, instanța reamintește că acestea nu sunt obligatorii.,

astfel că nerespectarea lor nu poate atrage o eventuală nulitate a concilierii.

Din această

perspectivă, dispozițiile art. 109 C. proc. civ. nu-și găsesc aplicabilitatea

în cauză atâta vreme cât procedura prealabilă a fost efectuată și, oricum,

sancțiunea reglementată de acest articol - în situația în care s-ar fi

constatat lipsa procedurii prealabile-nu este cea indicată de recurenți.

În realitate, recurenții vor să inducă

ideea că întocmirea înscrisului, constând în procesul verbal de conciliere, la

două zile după înregistrarea cererii de chemare în judecată ar fi de natură a

atrage nevalabilitatea procedurii prealabile în sine, apreciere ce nu poate fi

primită, nefiind fundamentată juridic.

Distincția între cele două instituții

reglementate de art. 109 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ. este esențială.

Astfel, în timp ce art. 109 C. proc. civ. capătă incidență în situația

neîndeplinirii procedurii prealabile (în situațiile în care efectuarea acesteia

este prevăzută în mod expres), dispozițiile art. 105 alin. (2) devin incidente

numai în cazul în care pârâtul va dovedi o vătămare ce nu poate fi înlăturată

decât prin anularea actului de procedură.

Or, în cauză nu se pune problema

lipsei procedurii prealabile, pentru considerentele expuse anterior, ci a unei

eventuale nulități a acesteia, situație în care pârâții nu au dovedit o

vătămare prin aceea că procesul verbal de conciliere a fost întocmit la două

zile după sesizarea instanței.

- Critica prin care se susține

interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii și

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, raportat la argumentele

aduse în dezvoltare nu poate constitui un veritabil motiv de nelegalitate.

Singurul argument adus în susținerea

motivului de recurs întemeiat în opinia lor pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C.

proc. civ. se referă la o pretinsă confuzie a instanțelor între instituția

punerii în întârziere reglementată de art. 1079 C. civ. și cea avută în vedere

de legiuitor prin prevederile art. 720

1

C. proc. civ., aceea a

procedurii prealabile a concilierii, susținându-se totodată o motivare

contradictorie a instanței de apel.

Este evident că aceste critici, precum

și cele referitoare la aplicarea pactului cornisoriu de grad III pot fi

circumscrise într-o eventuală aplicare greșită a legii (art. 304 pct. 9) și,

nicidecum, motivelor de nelegalitate prevăzute de punctele 7 și 8 ale art. 304 C.

proc. civ.

În această logică, Înalta Curte

constată că dispozițiile art. 1079 C. civ. au fost aplicate în litera și

spiritul reglementării, instanța de apel nefăcând vreo confuzie între cele două

instituții prin reținerea faptului că recurenții au fost notificați cu privire

la neexecutarea obligațiilor asumate prin convenție atât prin actul de

convocare la conciliere, cât și prin cererea de chemare în judecată.

Pornind de la prevederile art. 1079 C.

civ., notificarea adresată de creditor debitorului, prin executor judecătoresc,

valorează punere în întârziere, dacă prin acest act i s-a adus la cunoștință

debitorului neexecutarea obligației, nefiind necesar - pentru efectul punerii

în întârziere - ca prin notificare să i se pună în vedere debitorului să

execute obligația. De asemenea, prin această reglementare legiuitorul a înțeles

să dea eficiență notificării efectuate prin intermedierea instanței (a

executorilor judecătorești) din considerente bazate pe reglementările în vigoare

Ia momentul adoptării actului normativ.

Asta înseamnă că și cererea de chemare

în judecată va produce aceleași efecte ca și o notificare întrucât acțiunea

înregistrată la instanță și transmisă debitorului împreună cu citația, prin

care se pretinde executarea obligației ori rezoluțiunea cu daune interese

constituie cea mai energică punere în întârziere a debitorului, prin ea

manifestându-se intenția clară a creditorului de a obține fie executarea

obligației, fie rezoluțiunea convenției.

Pentru aceleași rațiuni, raportat la

rolul punerii în întârziere, în mod corect s-a reținut că, în materie

comercială, aceleași efecte le poate avea și procedura prealabilă a concilierii

directe, dacă o astfel de procedură s-a derulat, iar în cauză - așa cum s-a

menționat anterior - aceasta a fost efectuată.

- O altă critică vizează faptul că

instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a dezlegat pricina, raportat

la întinderea drepturilor reciproce ale părților, interpretând în mod greșit

antecontractul ce stă la baza acestora, critică ce aparent s-ar circumscrie

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Examinând însă

argumentele aduse în susținerea acestei critici și care se referă la modul în

care instanța de apel a dat eficientă pactului comisoriu de grad III se

constată că sunt incidente dispozițiile c e privesc aplicarea greșită a legii,

devenind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, recurenții se află în eroare

cu privire la efectele pactului comisoriu de grad III atunci când consideră că

singura posibilitate pe care ar fi avut-o la îndemână reclamanta ar fi fost

aceea de a solicita executarea obligației, iar numai în caz de refuz să

solicite desființarea contractului.

Potrivit art. 1021 C. civ., singurul

în drept a aprecia și a opta dacă este cazul să se aplice rezoluțiunea sau

executarea obligației este creditorul care și-a executat întocmai propriile

obligații, raționamentul instanței de apel fiind corect și sub acest aspect, în

condițiile în care neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă

autentică s-a datorat culpei pârâților, care au recunoscut că nu și-au executat

obligația la termenul convenit.

În ce privește apărarea acestora

constând în intervenirea unei cesiuni de creanță sub forma novației, ambele

instanțe au calificat corect această operațiune ca având natura unei delegații

imperfecte situație în care obligațiile asumate de pârâți prin antecontractul

de vânzare-cumpărare nu s-au stins, aceștia fiind ținuți în continuare pe

executarea obligațiilor.

- În fine, prin ultima critică,

recurenții invocă încălcarea dreptului la apărare prin aceea că le-a fost

respinsă administrarea probei testimoniale.

În condițiile în care instanța de apel

a pus în discuție admisibilitatea probelor propuse de fiecare dintre părți,

fiind atributul acesteia de a aprecia asupra pertinenței, concludentei și

utilității acestora în soluționarea cauzei nu se poate reține o încălcare a

dreptului la apărare, critica recurenților fiind nefondată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte

va respinge recursul ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei calității

procesuale pasive a reclamantei SC W.T. SRL Cluj Napoca.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de pârâții S.D.M. și S.O.I. împotriva sentinței civile nr. 222/2011 din 8

noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

6 decembrie 2012.