ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4865/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 3643 din 31.05.2011 pronunțată de Tribunalul Comercial Cluj în Dosarul nr. 24/1285/2011 s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților S.O.I. și S.D. S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC W.T. SRL în contradictoriu cu pârâții S.O.I. și S.D. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: Prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007, reclamanta SC W.T. SRL, în calitate de promitentă-cumpărătoare, s-a obligat să cumpere imobilul situat în Cluj-Napoca, imobil care se construiește în baza autorizației de construire din 18.09.2006 eliberată de Primăria municipiului Cluj-Napoca pe terenul înscris în CF Cluj, iar pârâții S.O.I.

și S.D. s-au obligat, în calitate de promitenți-vânzători, să vândă acest imobil (f. 25-26). Prețul vânzării a fost stabilit, conform art. 3 din contract, la suma de 225.000 euro, din care suma de 112.500 euro trebuia achitată cu titlu de avans până la data de 22 iunie 2007, iar restul prețului trebuia achitat în termen de 5 zile de la recepția fără obiecțiuni a bunului. Conform art. 5.3 din contract, termenul de execuție a lucrărilor a fost prevăzut a se încheia până în ultima zi a lunii decembrie 2007, putându-se acorda un termen de grație de 2 luni. Predarea imobilului trebuia să se realizeze în termen de 15 zile de la recepția fără obiecțiuni sau de Ia recepția după remedierea defecțiunilor, dar anterior încasării diferenței de preț.

La data de 16 mai 2008 între pârâții S.O.I. și S.D., în calitate de vânzători, și SC B.C. SRL, în calitate de cumpărător, se încheie contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 1340/2008 de notarul public I.R., având ca obiect vânzarea unor terenuri, precum și a construcțiilor care se aflau în curs de edificare pe aceste terenuri conform autorizației de construire din 18 septembrie 2006 eliberată de Primăria municipiului Cluj-Napoca.

Atât pârâții, cât și reclamanta au fost de acord asupra faptului că obiect al acestui contract de vânzare cumpărare l-a format și terenul și construcția aflată în curs de edificare care a format obiectul antecontractului de vânzare cumpărare încheiat între părți la data de 15 iunie 2007. În lipsa unei intenții clare și neîndoielnice de a nova, tribunalul a apreciat că în cauză nu s-a făcut dovada stingerii prin novație a obligațiilor născute în sarcina pârâților prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007. Fiind în prezența unei delegații imperfecte, obligațiile asumate de pârâți prin antecontractul de vânzare cumpărare încheiat cu reclamanta nu s-au stins, aceștia răspunzând în continuare de executarea acestor obligații, motiv pentru aceștia au calitate procesuală în cauză, excepția invocată a fost respinsă.

Instanța de fond a mai reținut că, în cazul rezoluțiunii judiciare, pe lângă condițiile referitoare la îndeplinirea de către creditor a propriilor obligații și neexecutarea culpabilă a obligațiilor din partea celeilalte părți contractante, este necesară și punerea în întârziere a debitorului obligației neexecutate. Deoarece nu sunt îndeplinite condițiile rezoluțiunii contractului, astfel cum acestea rezultă din prevederile art. 1020 C. civ., instanța a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de rezoluțiune a antecontractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007. Apelul declarat de reclamanta SC W.T.

SRL împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 222 din 08 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, care a schimbat sentința, în sensul că a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare a unui bun viitor, încheiat între părți la 15 iunie 2007. Prin aceeași decizie, pârâții au fost obligați să restituie suma de 178.178 euro, la cursul BNR din ziua plății, cu dobânda legală în materie comercială conform art. 3 din O.G. nr. 9/2000 începând cu 21 decembrie 2010 și până la restituirea integrală a sumei datorate, precum și la plata cheltuielilor de judecată efectuate la fond și în apel, în cuantum de 20.655,25 lei. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că, anterior înregistrării acțiunii, reclamanta a îndeplinit formalitățile prevăzute de art.720 1 C. proc.

civ. încercând soluționarea litigiului prin conciliere directă. Notificarea în acest sens a fost expediată la 9 decembrie 2010 (f.28-30 dos. fond), prilej cu care, pârâții au solicitat reprogramarea invitației formulate invocând lipsa din țară în perioada respectivă - f. 35.Totodată, la 14 decembrie 2010 a notificat-o pe reclamantă cu privire la cesiunea de creanță intervenită cu SC B.C. SRL - f. 37 iar rezultatele concilierii au fost consemnate în procesul verbal din 5 ianuarie 2011-f.

60 Cum prima instanță, învestită cu o cerere de rezoluțiune a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între intimați și apelantă, a considerat că apelanta nu a îndeplinit procedura de punere în întârziere a intimaților anterior sesizării instanței și tară a analiza celelalte condiții ale rezoluțiunii, respingând acțiunea acesteia, instanța a luat în analiză necesitatea parcurgerii procedurii de punere în întârziere în cazul dedus judecății și asupra formalităților pe care le presupune îndeplinirea acestei etape pentru a produce efectele prevăzute de lege.

S-a avut în vedere că punerea în întârziere constă în manifestarea de voință din partea creditorului prin care pretinde executarea obligației asumate de către debitor și marchează momentul de la care creditorul este în drept să pretindă rezoluțiunea contractului sau daune interese compensatorii pentru neexecutarea obligației, iar atunci când e vorba de o obligație de a da, regula este aceea că simpla ajungere la termen, adică la scadență, nu îl pune în întârziere pe cel împotriva căruia curge, fiind nevoie de punerea în întârziere, cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere în temeiul unei dispoziții legale exprese, a unei clauze contractuale exprese în acest sens sau obligația este afectată de un termen esențial.

Cu privire la prima chestiune legată de necesitatea punerii în întârziere a pârâților, Curtea a achiesat la susținerea instanței de fond potrivit căreia intimații-pârâți nu erau de drept în întârziere, în temeiul articolului 43 C.com., întrucât aceștia nu sunt debitori ai unei obligații comerciale lichide și plătibile în bani, ci ai unei obligații de a da, respectiv de a transmite în viitor dreptul de proprietate asupra unui teren.

De asemenea, s-a reținut că în speța supusă analizei, părțile litigante nu au stipulat în antecontractul de vânzare cumpărare încheiat vreo clauză potrivit căreia prin ajungerea la termenul 31 decembrie 2007 prorogat cu 2 luni - art. 5.3.1 din contract, pârâții ar fi de drept în întârziere, motiv pentru care, simpla ajungere la termenul convenit nu a fost de natură să îndeplinească cerința referitoare la punerea în întârziere, reclamanta-apelantă având obligația de a pune pârâții în întârziere pentru a obține rezoluțiunea antecontractului.

Cât privește forma pe care trebuie să o îmbrace punerea în întârziere pentru a produce efectele prevăzute de art. 1079 C. civ., Curtea nu a agreat teza formalismului excesiv adoptată de prima instanță și a statuat că, atât în doctrină cât și în jurisprudență este unanim acceptat că punerea în întârziere se poate face fie printr-o notificare adresată debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, fie prin cererea de chemare în judecată, trimisă debitorului împreună cu citația, prin care se pretinde fie executarea obligației, fie rezoluțiunea cu plata unor daune-interese. În plus, s-a notat că, în materie comercială, se poate considera că punerea în întârziere a părții care nu și-a îndeplinit obligația se realizează și prin parcurgerea procedurii de conciliere directă instituită de art. 720 1 C. proc.

civ., dacă se face dovada că în concret debitorul a primit notificarea creditorului prin care își exprimă nemulțumirea legată de neexecutarea contractului în termenii conveniți. De asemenea s-a constatat că punerea în întârziere a intimaților a operat în perioada 9 decembrie 2010 -5 ianuarie 2011 cu ocazia comunicării către pârâți a invitațiilor la conciliere, aflate la filele 28-32 și a întâlnirii efective a părților la 5 ianuarie 2011 - f. 60, constatându-se că pârâții nu s-au apărat nici un moment în sensul că nu ar fi primit invitațiile la conciliere prin care li s-a atras atenția asupra depășirii termenului contractual în care trebuia să execute obligația asumată prin antecontractul a căror rezoluțiune se solicită.

Mi mult, chiar și în situația în care etapa concilierii prealabile ar fi lipsită de relevanță juridică sub aspectul punerii în întârziere a pârâților, instanța de apel a considerat că acest efect a fost produs cu siguranță cel mai târziu la data de 21 decembrie 2010 prin introducerea cererii de chemare în judecată având ca obiect rezoluțiunea antecontractului de vânzare cumpărare. În privința condițiilor rezoluțiunii s-a constatat că principala obligație asumată de pârâți ele reclamantă a constat în transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul convenției și că termenul pentru încheierea contractului în formă autentică a expirat tară ca pârâții să își fi îndeplinit obligația asumată, neperfectarea contractului în formă autentică datorându-se pârâților care au recunoscut că nu și-au executat obligația de transmitere a dreptului de proprietate la termenul convenit, însă pretind că a intervenit o cesiune de datorie sub forma novației.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut calificarea dată de către instanța de fond delegației intervenite între părți, ca fiind o delegație imperfectă, achiesând la toate argumentele avute în vedere de tribunal în acest sens. Astfel, s-a avut în vedere că din interogatoriul administrat reprezentantei reclamantei a rezultat că reclamanta nu a avut cunoștință de faptul că terenul și construcția aferentă au fost vândute în favoarea SC B.C. SRL, iar discuțiile purtate cu această societate în legătură cu modul de realizare a construcției au fost determinate de calitatea de antreprenor al acestei societăți și că aspectele invocate de pârâți în sensul că reclamanta a pretins de la SC B.C. SRL predarea imobilului, că a solicitat de la aceeași societate predarea posesiei, montarea unei centrale termice și a hidroforului nu reprezintă moduri de exprimare clară a intenției de a nova.

Deși s-a invocat faptul că reclamanta a renegociat prețul cu SC B.C. SRL și că a plătit acestei societăți diferența de preț de 10.000 euro, nu s-a făcut dovada acestei plăti. Prin urmare, s-a reținut că pârâții au calitate procesuală pasivă, putând fi urmăriți de către reclamantă care are alegerea între mai mulți debitori. Cu privire la aplicarea art. 720 1 alin. (1) C. proc. civ.

instanța a notat că, doar nerespectarea obligației efectuării procedurii atrage sancțiunea respingerii acțiunii ca inadmisibile, iar nu nerespectarea termenului de 30 zile prevăzut la alin. (5) al aceluiași articol care ar putea atrage eventual o nulitate relativă în condițiile dovedirii unei vătămări ce nu poate fi altfel înlăturată, lipsa posibilității de pregătire a apărării fiind o afirmație nereală a pârâților în condițiile în care, în fața instanței de fond, au beneficiat de mai multe termene de judecată, au depus întâmpinare, au .încheiat un contract de asistență juridică și au fost reprezentați. Curtea nu a primit apărarea intimați lor-pârâți referitoare la exonerarea de răspundere în ce privește reexecutarea la termen a obligației de a perfecta contractul de vânzare-cumpărare pe motiv că acest fapt trebuie să îi fie imputat eventual delegatului SC B.C.

SRL, aducând un argument în plus față de cele avute în vedere de instanța de fond, respectiv faptul că termenul de executare a contractului a fost stabilit la 31 decembrie 2007 cu posibilitatea de prorogare pentru 2 luni. Cesiunea de creanță a intervenit între pârâți și SC B.C. SRL a intervenit la 16 mai 2008, după împlinirea termenului de vânzare către reclamanți și fără consimțământul acestora. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții S.I. și S.D.M., care au invocat motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ., în dezvoltarea cărora au susținut următoarele: 1. Instanțele anterioare au aplicat greșit legea odată cu dezlegarea dată excepției inadmisibilității acțiunii, raportat la prevederile art. 293 alin. (1) C. proc.

civ. coroborat cu art. 129 alin. (4), (5) și a prevederilor art. 18 din Legea nr. 147/1996. De asemenea, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 195 alin. (1) și art. 720 1 C. proc. civ. - În ce privește aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 129 alin. (4), (5) și a prevederilor art. 18 din Legea nr. 147/1996 recurenții susțin că au formulat o cerere de aderare la apel, în termen, cerere ce a fost inclusă în întâmpinare și, chiar în situația în care nu au indicat în mod expres dispozițiile art. 293 alin. (1) C. proc. civ., natura juridică a cererii este indiscutabilă raportat la cuprinsul, motivarea și finalitatea urmărită.

Redând ad literam partea din întâmpinare prin care consideră că au învestit instanța cu o cerere de aderare la apel „Vă solicităm ca reanalizând cauza sub acest aspect (al excepției inadmisibilității) să observați că dezlegarea dată de instanța de fond excepției invocate este greșită și în consecință să admiteți excepția invocată", recurenții consideră că în cazul în care instanța avea dubii cu privire la natura juridică, avea obligația să pună în discuție cererea lor pentru a lămuri temeiul de drept și abia apoi se putea pronunța asupra admisibilității ei, iar nu să o înlăture pur și simplu. De asemenea, apreciază că, anterior, instanța de apel trebuia să stabilească cuantumul laxei judiciare de timbru aferente cererii și să le pună în vedere achitarea acesteia.

- Cu privire la aplicarea greșită a art. 195 alin. (1) C. proc. civ., recurenții susțin că instanța de apel avea obligația de a se pronunța asupra inadmisibilității invocate în contextul art. 293 C. proc. civ., câtă vreme au invocat o excepție de ordine publică ce trebuia soluționată chiar din oficiu. Recurenții reiterează inexistența procedurii concilierii prealabile, raportat la prevederile art. 109 alin. (2) C. proc. civ., iar nu raportat la art. 105 alin. (2), neînțelegând să invoce doar nesocotirea termenelor de 15 și respectiv 30 de zile prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ. , ci și efectuarea procedurii de conciliere după introducerea cererii de chemare în judecată, până la primul termen.

- În fine, se consideră că ambele instanțe au tăcut o aplicare greșită a art. 720 1 C. proc. civ. din perspectiva faptului că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanței anterior încheierii procesului verbal de conciliere și respectiv anterior termenului de 30 de zile de la data la care au primit convocarea la conciliere. 2. Instanța de apel a tăcut o aplicare greșită a art. 1079 alin. (1) C. civ., soluția dată pe acest aspect, cuprinzând motive contradictorii. - Recurenta consideră că instanța de apel a făcut confuzie între convocarea la conciliere directă, reglementată de prevederile art. 720 1 C. proc. civ. și instituția punerii în întârziere, instituite prin art. 1079 C. civ.

Se susține că, pe de o parte, s-a reținut că apelanta trebuia să urmeze procedura punerii în întârziere pentru a obține rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, iar pe de altă parte, s-a reținut evitarea formalismului excesiv în derularea oricăreia dintre cele două instituții - aspecte cu privire la care se achiesează, însă se apreciază această necesitate nu poate justifica confuziunea dintre cele două instituții. - Greșit s-a reținut că, în principiu, în materie comercială, punerea în întârziere se realizează și prin parcurgerea procedurii reglementate de art. 720 1 C. proc. civ., finalitatea urmărită de cele două proceduri fiind diferită, respectiv - soluționarea amiabilă a unei acțiuni litigioase, iar în cazul punerii în întârziere - ieșirea din pasivitate a creditorului și pretinderea executării obligației debitorului.

- În cauză, creditoarea a rămas în pasivitate, nesolicitându-se efectuarea prestației asumate contractual, neexistând un refuz al executării prestației. - Instanța de apel s-a aflat în eroare când a dezlegat cauza raportat la întinderea drepturilor reciproce ale părților, interpretând în mod greșit antecontractul părților. Astfel recurenta învederează că în cuprinsul antecontractului de vânzare cumpărare a fost inserat un pact comisoriu expres de grad III, iar instanța a statuat că după îndeplinirea acestuia creditoarea are dreptul de a opta între a cere executarea obligației sau a cere direct punerea în situația anterioară. Se apreciază că - raportat la clauza contractuală - singura posibilitate a creditoarei era aceea de a solicita executarea prestației odată cu împlinirea termenului stabilit în favoarea debitorilor, iar numai în caz de refuz putea să solicite desființarea antecontractului.

3. Deși ambele instanțe au dezlegat cauza pe fond, dreptul lor la apărare a fost încălcat, în condițiile în care s-a reținut că pretențiile nu au fost probate deși s-a respins cererea de audiere a martorilor propuși, probă ce era concludentă, pertinentă și utilă cauzei. În această etapă procesuală, recurenții au invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, dat fiind faptul că - la data de 07 iunie 2011 - între SC W.T. SRL, în calitate de cedent și numitul T.F., în calitate de cesionar a intervenit o cesiune de creanță, obiectul cesiunii fiind dat de toate drepturile și obligațiile ce decurg din antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 iunie 2007, având ca obiect imobilul în litigiu.

Sub acest aspect, recurenții consideră ca raportat la data perfectării actului de cesiune - 07 iunie 2011 - la numai o săptămână de la pronunțarea sentinței - 31 mai 2011 - și înainte de declararea apelului de către SC W.T. SRL 28 iulie 2011 reclamanta apelanta nu mai avea legitimare procesuală activă în declararea căii de atac a apelului, nemaifiind titulara drepturilor subiective deduse judecății. Mai mult, aceștia arată că o asemenea concluzie este dată și de art. 3.1. Capitolul III din actul de cesiune, din care rezultă că cesionarul a luat cunoștință și a acceptat faptul că asupra antecontractului există pe rol prezenta cauză. Se apreciază că atâta timp cât cesionarul avea cunoștință de existența unui proces în curs și nu a înțeles să atace hotărârea instanței de fond, cedenta a formulat și a susținut, în mod ilegal și fraudulos, apelul într-un dosar în care nu mai avea calitate procesuală activă.

La data de 22 noiembrie 2012, intimata a depus la dosar un exemplar certificat al Anexei nr. 1 la Contractul de cesiune din 07 iunie 2011, solicitând respingerea excepției invocate de recurenți, motivat de faptul că prin art. 6 din anexă, părțile au convenit că cesionarul nu înțelege să se subroge în drepturile procesuale ale cedentei în prezenta cauză și că nu are niciun drept sau pretenție raportat la aceste drepturi decât după finalizarea în mod irevocabil a litigiului ce face obiectul acestui dosar. Luând în considerare prevederile art. 137 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analizarea cu prioritate a excepției lipsei calității procesuale activ a reclamantei-apelante SC W.T. SRL (intimata din prezenta cauză), invocată de recurenți ca motiv de ordine publică, în condițiile art. 306 C. proc.

civ. Examinând contractul de cesiune din 07 iunie 2011 și anexa nr. 1 la acesta, din aceeași dată, intervenite între SC W.T. SRL, în calitate de cedent, și F.T., în calitate de cesionar, instanța constată că prin art. 7 din contractul de cesiune, părțile au convenit că cesionarul are cunoștință și acceptă faptul că asupra antecontractului există un litigiu înregistrat pe rolul Tribunalului Comercial Cluj - Dosar nr. 24/1285/2011. Numai că, prin art. II pct.2.1 din același contract, părțile fac trimitere la anexa I ce face parte integrantă din contract, care la art. 6 reglementează situația drepturilor procesuale în privința dosarului anterior menționat.

Astfel, prin art. 6 din aceasta, de comun acord, părțile au stabilit ca cesionarul nu înțelege să se subroge în drepturile procesuale ale cedentului, în Dosarul nr. 24/1285/2011 și că nu are niciun drept sau pretenție raportat la aceste drepturi decât după finalizarea în mod definitiv și irevocabil a litigiului ce face obiectul acestui dosar. în continuare, la art. 7 din anexă, părțile au convenit ca, în măsura în care procedurile judiciare se vor finaliza prin admiterea în mod definitiv și irevocabil a cererii de chemare în judecată formulată de cedentă, cu consecința rezoluțiunii antecontractului de vânzare-cumpărare, contractul de cesiune să se rezoluționeze de plin drept cu consecința repunerii părților în situația anterioară.

Având în vedere aceste considerente, precum și faptul că, prin declarație autentificată (din 22 februarie 2021), recurenții au acceptat cesiunea ce face obiectul contractului de cesiune din 07 iunie 2011, contract ce face trimitere în mod clar la Anexa din 07 iunie 2011 ca parte integrantă a acestuia, instanța va înlătura susținerile recurenților în sensul cărora anexa la contract nu le poate fi opusă pentru că nu le-a fost notificată. De asemenea, față de prevederile anexei la contract, se constată că la data declarării apelului (28 iulie 2011), SC W.T. SRL avea legitimare procesuală activă, fiind titulara dreptului în raportul juridic dedus judecății, motiv pentru care excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei - în faza procesuală a apelului - este nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.

În privința celorlalte motive de nelegalitate a deciziei atacate invocate de recurenți, Înalta Curte constată că sunt nefondate pentru următoarele considerente: - O primă critică vizează aplicarea greșită a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ., raportat la art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. Potrivit art. 293 C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanțe. Din economia textului, rezultă că cererea de aderare la apel trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și în cazul cererii de apel și să fie expresă, adică să rezulte în clar voința părții.

În cauză, cererea despre care pârâții pretind că are caracterul unui apel incident nu îndeplinește condițiile cerute de lege, în contextul în care aceștia nu au indicat în vreun mod că doresc să adere la apelul reclamanților. Un prim argument în acest sens îl constituie conținutul împuternicirii avocațiale a apărătorului intimaților prin care, în baza contractului de asistență juridică, acesta a fost mandatat să redacteze și să susțină întâmpinarea din Dosarul nr. 24/1285/2011, în fața Curții de Apel Cluj. Acesta este și motivul pentru care, în întâmpinare nu s-a făcut vreo referire la dispozițiile art. 293 C. proc. civ., pentru că apărătorul și-ar fi depășit limitele împuternicirii. Pe de altă parte, pârâții nu au solicitat punerea în discuție, în fața instanței de apel, a naturii juridice a „întâmpinării" la niciun moment al procesului, nici măcar înainte de începerea dezbaterilor și nici în cadrul acestora.

Mai mult, prin încheierea de ședință din 1 noiembrie 201, s-a consemnat comunicarea „întâmpinării" către reprezentanții reclamantei, iar după discutarea admisibilității probelor, reprezentanții pârâților au declarat că nu mai au alte cereri sau de invocat excepții, solicitând respingerea apelului reclamantei. În situația în care intenția pârâților - apelanți ar fi fost aceea de a apela la instituția apelului incident, apărătorul acestora - având pregătire calificată - avea posibilitatea legală și putea să ceară instanței clarificarea naturii juridice a înscrisului intitulat „întâmpinare ” . Nu în ultimul rând, dacă voința pârâților ar fi fost în sensul aderării la apel, cererea ar fi trebuit timbrată în conformitate cu prevederile Legii nr. 146/1997 ca și cererea de apel, timbraj ce trebuia satisfăcut anticipat.

În plus, toate apărările invocate prin întâmpinare au fost analizate punctual în considerentele deciziei atacate. Concluzionând, instanța de apel nu a avut dubii cu privire la natura juridică a cererii depuse de pârâți și a procedat la luarea în considerare a acesteia cu respectarea principiului disponibilității părții, neconturându-se o aplicare greșită a dispozițiilor art. 293 C. proc. civ. și nici a dispozițiilor art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., instanța manifestându-și rolul activ în limitele legii. - Nici criticile întemeiate pe aplicarea greșită a art. 109 alin. (2) C. proc. civ. raportat la art. 720 1 C. proc. civ. nu pot fi primite, fiind nefondate.

Astfel, faptul că procesul verbal de conciliere a fost întocmit la două zile după înregistrarea cererii de chemare în judecată la instanță nu este de natură a invalida procedura concilierii ce s-a derulat între părți anterior procesului, în condițiile în care reclamanta i-a convocat pe pârâți pentru conciliere la 16 decembrie 2010 - dată la care pârâții nu au onorat invitația, motiv pentru care s-a stabilit o nou dată pentru 28 decembrie 2010, când nu s-a putut încheia procesul verbal, acesta fiind finalizat la data de 5 ianuarie 2011. Ambele instanțe au constatat în mod corect că reclamanta a parcurs procedura prealabilă a concilierii directe, cu respectarea condițiilor obligatorii impuse de art. 720 1 C. proc.

civ. Relativ la termenele, condițiile, locul, mijloacele și modalitățile de manifestare a voinței părților, conținutul concret al înscrisurilor, instanța reamintește că acestea nu sunt obligatorii., astfel că nerespectarea lor nu poate atrage o eventuală nulitate a concilierii. Din această perspectivă, dispozițiile art. 109 C. proc. civ. nu-și găsesc aplicabilitatea în cauză atâta vreme cât procedura prealabilă a fost efectuată și, oricum, sancțiunea reglementată de acest articol - în situația în care s-ar fi constatat lipsa procedurii prealabile-nu este cea indicată de recurenți. În realitate, recurenții vor să inducă ideea că întocmirea înscrisului, constând în procesul verbal de conciliere, la două zile după înregistrarea cererii de chemare în judecată ar fi de natură a atrage nevalabilitatea procedurii prealabile în sine, apreciere ce nu poate fi primită, nefiind fundamentată juridic.

Distincția între cele două instituții reglementate de art. 109 și art. 105 alin. (2) C. proc. civ. este esențială. Astfel, în timp ce art. 109 C. proc. civ. capătă incidență în situația neîndeplinirii procedurii prealabile (în situațiile în care efectuarea acesteia este prevăzută în mod expres), dispozițiile art. 105 alin. (2) devin incidente numai în cazul în care pârâtul va dovedi o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului de procedură. Or, în cauză nu se pune problema lipsei procedurii prealabile, pentru considerentele expuse anterior, ci a unei eventuale nulități a acesteia, situație în care pârâții nu au dovedit o vătămare prin aceea că procesul verbal de conciliere a fost întocmit la două zile după sesizarea instanței.

- Critica prin care se susține interpretarea greșită a actului dedus judecății, schimbarea naturii și înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, raportat la argumentele aduse în dezvoltare nu poate constitui un veritabil motiv de nelegalitate. Singurul argument adus în susținerea motivului de recurs întemeiat în opinia lor pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la o pretinsă confuzie a instanțelor între instituția punerii în întârziere reglementată de art. 1079 C. civ. și cea avută în vedere de legiuitor prin prevederile art. 720 1 C. proc. civ., aceea a procedurii prealabile a concilierii, susținându-se totodată o motivare contradictorie a instanței de apel. Este evident că aceste critici, precum și cele referitoare la aplicarea pactului cornisoriu de grad III pot fi circumscrise într-o eventuală aplicare greșită a legii (art. 304 pct. 9) și, nicidecum, motivelor de nelegalitate prevăzute de punctele 7 și 8 ale art. 304 C. proc.

civ. În această logică, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 1079 C. civ. au fost aplicate în litera și spiritul reglementării, instanța de apel nefăcând vreo confuzie între cele două instituții prin reținerea faptului că recurenții au fost notificați cu privire la neexecutarea obligațiilor asumate prin convenție atât prin actul de convocare la conciliere, cât și prin cererea de chemare în judecată. Pornind de la prevederile art. 1079 C. civ., notificarea adresată de creditor debitorului, prin executor judecătoresc, valorează punere în întârziere, dacă prin acest act i s-a adus la cunoștință debitorului neexecutarea obligației, nefiind necesar - pentru efectul punerii în întârziere - ca prin notificare să i se pună în vedere debitorului să execute obligația.

De asemenea, prin această reglementare legiuitorul a înțeles să dea eficiență notificării efectuate prin intermedierea instanței (a executorilor judecătorești) din considerente bazate pe reglementările în vigoare Ia momentul adoptării actului normativ. Asta înseamnă că și cererea de chemare în judecată va produce aceleași efecte ca și o notificare întrucât acțiunea înregistrată la instanță și transmisă debitorului împreună cu citația, prin care se pretinde executarea obligației ori rezoluțiunea cu daune interese constituie cea mai energică punere în întârziere a debitorului, prin ea manifestându-se intenția clară a creditorului de a obține fie executarea obligației, fie rezoluțiunea convenției.

Pentru aceleași rațiuni, raportat la rolul punerii în întârziere, în mod corect s-a reținut că, în materie comercială, aceleași efecte le poate avea și procedura prealabilă a concilierii directe, dacă o astfel de procedură s-a derulat, iar în cauză - așa cum s-a menționat anterior - aceasta a fost efectuată. - O altă critică vizează faptul că instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a dezlegat pricina, raportat la întinderea drepturilor reciproce ale părților, interpretând în mod greșit antecontractul ce stă la baza acestora, critică ce aparent s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. Examinând însă argumentele aduse în susținerea acestei critici și care se referă la modul în care instanța de apel a dat eficientă pactului comisoriu de grad III se constată că sunt incidente dispozițiile c e privesc aplicarea greșită a legii, devenind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Astfel, recurenții se află în eroare cu privire la efectele pactului comisoriu de grad III atunci când consideră că singura posibilitate pe care ar fi avut-o la îndemână reclamanta ar fi fost aceea de a solicita executarea obligației, iar numai în caz de refuz să solicite desființarea contractului. Potrivit art. 1021 C. civ., singurul în drept a aprecia și a opta dacă este cazul să se aplice rezoluțiunea sau executarea obligației este creditorul care și-a executat întocmai propriile obligații, raționamentul instanței de apel fiind corect și sub acest aspect, în condițiile în care neperfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică s-a datorat culpei pârâților, care au recunoscut că nu și-au executat obligația la termenul convenit.

În ce privește apărarea acestora constând în intervenirea unei cesiuni de creanță sub forma novației, ambele instanțe au calificat corect această operațiune ca având natura unei delegații imperfecte situație în care obligațiile asumate de pârâți prin antecontractul de vânzare-cumpărare nu s-au stins, aceștia fiind ținuți în continuare pe executarea obligațiilor. - În fine, prin ultima critică, recurenții invocă încălcarea dreptului la apărare prin aceea că le-a fost respinsă administrarea probei testimoniale. În condițiile în care instanța de apel a pus în discuție admisibilitatea probelor propuse de fiecare dintre părți, fiind atributul acesteia de a aprecia asupra pertinenței, concludentei și utilității acestora în soluționarea cauzei nu se poate reține o încălcare a dreptului la apărare, critica recurenților fiind nefondată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a reclamantei SC W.T. SRL Cluj Napoca. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții S.D.M. și S.O.I. împotriva sentinței civile nr. 222/2011 din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 decembrie 2012.