ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4177/2009

Deliberând asupra recursului penal

de față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 235/F din 29 septembrie 2009,

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a

respins ca nefondată plângerea formulată de petentul T.I. împotriva rezoluției

nr. 99/P/2009 emisă la data de 16 iunie 2009 de către Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial București,

și a rezoluției nr. 654/II/2/2009 emisă de procurorul șef al Serviciului

Teritorial București - D.N.A.

Petentul a fost obligat să plătească

100 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Prin plângerea formulată la data de

10 octombrie 2008 petentul T.I. a solicitat efectuarea de cercetări și

trimiterea în judecată a numiților P.R., I.P., I.V., M.O., G.I. și B.M. pentru

săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen.

Prin rezoluția nr. 99/P/2009 din

data de 16 iunie 2009, dată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial București, s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de P.R. și I.P. - judecători în cadrul

Tribunalului Teleorman, I.V. - judecător în cadrul Judecătoriei Turnu Măgurele,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, faptă prev. și

ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr.

78/2000, întrucât faptele nu există și față de M.O. - grefier în cadrul

Judecătoriei Turnu Măgurele, G.I. - funcționar public în cadrul Prefecturii

Teleorman și B.M. - președinte al Comisiei de fond funciar din comuna Lunca,

județul Teleorman, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență,

faptă prev. și ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000,

întrucât faptele nu există. În motivarea rezoluției se rețin următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 233 din 30

aprilie 1997, Tribunalul Teleorman, secția contencios administrativ, (completul

de judecată fiind format din judecători P.R. și I.P. și grefier P.S.) a respins

ca nefondată acțiunea formulată de T.I.

Împotriva Sentinței civile nr. 233

din 30 aprilie 1997, petentul a introdus recurs la Curtea de Apel București,

secția de contencios administrativ, iar aceasta prin Decizia nr. 341 din 18

decembrie 1997 a admis recursul formulat de T.I., a casat sentința și a trimis

dosarul spre rejudecare către Tribunalul Teleorman, secția contencios

administrativ.

În motivarea Deciziei nr. 341 din 18

decembrie 1997, instanța de recurs a reținut că, pentru a se stabili cu certitudine

cine este proprietarul terenului în cauză, era necesar să se mai depună niște

înscrisuri, pe care le-a enumerat, și, eventual, să se pună în discuția

părților efectuarea unei expertize.

Prin Sentința civilă nr. 330 din 16

iunie 1998, Tribunalul Teleorman a declinat competența soluționării cauzei în

favoarea Judecătoriei Turnu Măgurele. La această instanță, cauza a fost

înregistrată sub nr. 1568 din 10 iulie 1998.

La data de 30 septembrie 1998

judecarea cauzei a fost suspendată de instanță pentru că la dosar a fost depusă

motivarea Sentinței civile nr. 1067 din 16 iulie 1998, a aceleași instanțe,

prin care s-a soluționat o plângere identică cu a cauzei.

Din oficiu, Judecătoria Turnu

Măgurele a repus cauza pe rol, iar părțile au mai depus la dosar înscrisuri pe

care le-au considerat concludente și utile pentru soluționarea cauzei, printre

care și titlul de proprietate eliberat pe numele lui D.V.

Prin Sentința civilă nr. 3953 din 3

noiembrie 1998 a fost respinsă acțiunea lui T.I. ca nefondată, completul de judecată

fiind format din judecător I.V. și grefier M.O. Instanța a reținut că titlul de

proprietate se eliberează de Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr.

18/1991 în baza unei hotărâri. Cum această hotărâre nu a fost atacată, titlul

de proprietate are întâietate față de procesul-verbal de punere în posesie.

Deși reclamantul avea la dispoziție

căile de atac împotriva sentinței civile menționate, nu a exercitat acest

drept, preferând să formuleze plângeri penale împotriva magistraților care i-au

respins acțiunile și a tuturor persoanelor care i-au răspuns la solicitările

sale, solicitând efectuarea de verificări față de aceștia sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de trafic de influență.

S-a apreciat faptul că pe fondul

nemulțumirii față de soluțiile dispuse de instanțele menționate, petentul a

formulat prezenta plângere, în care nu indică nici un mijloc de probă din care

să rezulte că magistrații reclamații sau funcționari publici menționați au

pretins ori primit bani sau alte foloase ori să fi acceptat promisiunea de

daruri, în mod direct sau indirect pentru ei sau pentru alții, pentru a

interveni pe lângă un funcționar în scopul determinării acestuia să facă ori să

nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu.

Analizând actele premergătoare

efectuate în cauză s-a apreciat că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare

sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, întrucât nu există

indicii că magistrații și funcționarii publici menționați au săvârșit

infracțiunea sesizată. Se reține faptul că actul de sesizare nu îndeplinește

condițiile de formă prevăzute de art. 222 C. proc. pen., în sensul că nu sunt

indicate mijloacele de probă pe care se sprijină acuzațiile formulate, motiv

pentru care s-a dispus neînceperea urmăriri penale împotriva persoanelor

cercetate, întrucât faptele reclamate nu există.

Plângerea formulată de către

petentul T.I. împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi

penale a fost respinsă ca nefondată prin rezoluția nr. 654/II-2/02 iulie 2009 a

procurorului șef al Serviciului Teritorial București din cadrul D.N.A., care a

apreciat că soluția este legală și temeinică, probele administrate în cursul

cercetărilor neevidențiind existența infracțiunilor reclamate, rezoluția

atacată cu plângere în conformitate cu art. 278

1

C. proc. pen.

Analizând criticile formulate de către petent

împotriva celor două rezoluții, în raport cu actele și lucrările dosarului,

Curtea a constatat că acestea nu sunt întemeiate.

Astfel, în ceea ce privește

necitarea petentului în vederea audierii de către procuror, Curtea a constatat

că față de conținutul plângerii și de actele depuse la dosar nu era necesară

audierea acestuia pentru a da lămuriri suplimentare.

Cât privește pretinsa sustragere a

unor acte de la dosarul cauzei de către procuror Curtea remarcă faptul că

petentul nici măcar nu arată care sunt acele acte. Din plângerea adresată în

temeiul art. 278 C. proc. pen. procurorului șef al Serviciului Teritorial

București - D.N.A., în care petentul a invocat, de asemenea, sustragerea unor

înscrisuri, rezultă că acesta face referire la Decizia civilă nr. 341/1997 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, și Sentința

civilă 3953 din 3 noiembrie 1999 a Judecătoriei Turnu Măgurele. Contrar celor

afirmate de către petent, Curtea constată ambele hotărâri judecătorești se află

la Dosarul nr. 99/P/2009 al D.N.A. - Serviciul Teritorial București.

Nici critica petentului referitoare

la nemotivarea celor două rezoluții nu este întemeiată. Atât procurorul care a

emis rezoluția nr. 99/P/2009 din data de 16 iunie 2009 cât și procurorul șef

care a cenzurat soluția de netrimitere în judecată au făcut referire la probele

dosarului, au stabilit situația de fapt și au tras concluzii corespunzătoare

referitoare la inexistența unor minime indicii privind existența infracțiunii

de trafic de influență reclamată de petent, ambele rezoluții fiind suficient

motivate.

În ceea ce privește acuzația adusă

de petent în sensul că "cei doi procurori au copiat unul după altul"

Curtea a constatat că, în mod firesc, în rezoluția nr. 654/II-2 din 2 iulie

procurorul șef arată ceea ce s-a reținut prin rezoluția supusă cenzurii sale,

așa cum, de altfel, a procedat și instanța în prezenta hotărâre.

Pe fondul plângerii Curtea a

constatat că în mod corect s-a reținut că actele premergătoare efectuate în

cauză nu dezvăluie indicii care să permită presupunerea că persoanele cercetate

au comis fapta de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen. și care

constă în "primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori

acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori

pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se

creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori

să nu facă un act care intră în atribuțiile sale de serviciu".

În speță, petentul a arătat că în

Decizia civilă nr. 341/1997 a Curții de Apel București, secția de contencios

administrativ, "nu se precizează obiectul rejudecării, acesta fiind

traficul de influență" (a se vedea motivarea plângerii adresată

instanței). În plângerea inițială adresată procurorului, petentul arată că

"Se face trafic de influență de către Tribunalul Teleorman, care nu

rejudecă dosarul și îl înaintează judecătoriei Turnu Măgurele care, în mod

abuziv, suspendă judecarea cauzei.." (Dosarul nr. 99/P/2009). Or, chiar

din situația de fapt expusă de petent rezultă că aspectele reclamate de acesta

nu au nimic comun cu elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de

influență.

Mijloacele de probă de care a

înțeles petentul să se folosească în susținerea acuzațiilor aduse intimaților

sunt menționate în plângerea adresată procurorului ca fiind: Decizia civilă nr.

341/1997 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, și Sentința

civilă nr. 3953 din 3 noiembrie 1999 a Judecătoriei Turnu Măgurele. Or, cele

două hotărâri judecătorești invocate nu dovedesc că magistrații și grefierul de

ședință la care face referire petentul sau cele două persoane din cadrul

Prefecturii Teleorman și Comisiei de fond funciar din comuna Lunca, județul

Teleorman au săvârșit infracțiunea de trafic de influență sau o altă faptă

penală. Așa cum reține și procurorul, în măsura în care petentul nu era

mulțumit de soluțiile pronunțate, posibilitatea de a exercita căile de atac

prevăzute de lege.

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal, a formulat recurs petentul T.I. solicitând casarea hotărârii,

desființarea rezoluției procurorului și trimiterea cauzei la parchet în vederea

începerii urmăririi penale față de intimați.

Examinând sentința penală recurată

sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat,

soluția primei instanțe fiind legală și temeinică.

Înalta Curte constată că soluția de

neurmărire penală dată de parchet față de intimații menționați, soluție

menținută și de către prima instanță, este legală și temeinică, întrucât din

actele premergătoare efectuate nu a rezultat nici un element care să conducă la

concluzia că hotărârile și actele contestate au fost emise, prin încălcarea

legii, în detrimentul petentului.

Împrejurarea că petentul este

nemulțumit de soluțiile adoptate în cauzele care s-au aflat pe rolul

instanțelor, nu poate conduce la concluzia existenței infracțiunilor pe care

acestea le-a indicat în plângerea sa.

Dacă s-ar admite că împotriva

persoanelor care au pronunțat soluții care au atras nemulțumirea petentului, se

pot face plângeri penale, în absența unor elemente care să contureze o eventuală

activitate infracțională, ar însemna că s-ar institui noi căi de atac

neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Prin procedura prev. de art. 278

1

C. proc. pen. privind accesul liber la justiție, legiuitorul a oferit persoanei

vătămate posibilitatea de a-și apăra interesele și de a solicita înlăturarea

unor încălcări ale drepturilor sale, fără însă ca aceasta să constituie o cale

de atac paralelă, neprevăzută de dispoziții legale în vigoare.

Înalta Curte constată că petentul,

prin demersurile sale, încearcă să-și preconstituie probe în vederea reformării

unor hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat.

În concluzie, având în vedere că din

lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit atribuțiile de

serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis vrea faptă care să

atragă răspunderea penală a acestora, Înalta Curte, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de

petentul T.I.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul T.I. împotriva Sentinței penale nr. 235/F din 29

septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petiționar la

plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

14 decembrie 2009.