ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4177/2009

Deliberând asupra recursului penal de față, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 235/F din 29 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins ca nefondată plângerea formulată de petentul T.I. împotriva rezoluției nr. 99/P/2009 emisă la data de 16 iunie 2009 de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial București, și a rezoluției nr. 654/II/2/2009 emisă de procurorul șef al Serviciului Teritorial București - D.N.A. Petentul a fost obligat să plătească 100 RON, cheltuieli judiciare către stat. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Prin plângerea formulată la data de 10 octombrie 2008 petentul T.I.

a solicitat efectuarea de cercetări și trimiterea în judecată a numiților P.R., I.P., I.V., M.O., G.I. și B.M. pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prev. de art. 257 C. pen. Prin rezoluția nr. 99/P/2009 din data de 16 iunie 2009, dată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - D.N.A. - Serviciul Teritorial București, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de P.R. și I.P. - judecători în cadrul Tribunalului Teleorman, I.V. - judecător în cadrul Judecătoriei Turnu Măgurele, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, faptă prev. și ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există și față de M.O.

- grefier în cadrul Judecătoriei Turnu Măgurele, G.I. - funcționar public în cadrul Prefecturii Teleorman și B.M. - președinte al Comisiei de fond funciar din comuna Lunca, județul Teleorman, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, faptă prev. și ped. de art. 257 C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât faptele nu există. În motivarea rezoluției se rețin următoarele: Prin Sentința civilă nr. 233 din 30 aprilie 1997, Tribunalul Teleorman, secția contencios administrativ, (completul de judecată fiind format din judecători P.R. și I.P. și grefier P.S.) a respins ca nefondată acțiunea formulată de T.I.

Împotriva Sentinței civile nr. 233 din 30 aprilie 1997, petentul a introdus recurs la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, iar aceasta prin Decizia nr. 341 din 18 decembrie 1997 a admis recursul formulat de T.I., a casat sentința și a trimis dosarul spre rejudecare către Tribunalul Teleorman, secția contencios administrativ. În motivarea Deciziei nr. 341 din 18 decembrie 1997, instanța de recurs a reținut că, pentru a se stabili cu certitudine cine este proprietarul terenului în cauză, era necesar să se mai depună niște înscrisuri, pe care le-a enumerat, și, eventual, să se pună în discuția părților efectuarea unei expertize. Prin Sentința civilă nr. 330 din 16 iunie 1998, Tribunalul Teleorman a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Turnu Măgurele.

La această instanță, cauza a fost înregistrată sub nr. 1568 din 10 iulie 1998. La data de 30 septembrie 1998 judecarea cauzei a fost suspendată de instanță pentru că la dosar a fost depusă motivarea Sentinței civile nr. 1067 din 16 iulie 1998, a aceleași instanțe, prin care s-a soluționat o plângere identică cu a cauzei. Din oficiu, Judecătoria Turnu Măgurele a repus cauza pe rol, iar părțile au mai depus la dosar înscrisuri pe care le-au considerat concludente și utile pentru soluționarea cauzei, printre care și titlul de proprietate eliberat pe numele lui D.V. Prin Sentința civilă nr. 3953 din 3 noiembrie 1998 a fost respinsă acțiunea lui T.I. ca nefondată, completul de judecată fiind format din judecător I.V.

și grefier M.O. Instanța a reținut că titlul de proprietate se eliberează de Comisia județeană pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 în baza unei hotărâri. Cum această hotărâre nu a fost atacată, titlul de proprietate are întâietate față de procesul-verbal de punere în posesie. Deși reclamantul avea la dispoziție căile de atac împotriva sentinței civile menționate, nu a exercitat acest drept, preferând să formuleze plângeri penale împotriva magistraților care i-au respins acțiunile și a tuturor persoanelor care i-au răspuns la solicitările sale, solicitând efectuarea de verificări față de aceștia sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență.

S-a apreciat faptul că pe fondul nemulțumirii față de soluțiile dispuse de instanțele menționate, petentul a formulat prezenta plângere, în care nu indică nici un mijloc de probă din care să rezulte că magistrații reclamații sau funcționari publici menționați au pretins ori primit bani sau alte foloase ori să fi acceptat promisiunea de daruri, în mod direct sau indirect pentru ei sau pentru alții, pentru a interveni pe lângă un funcționar în scopul determinării acestuia să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu. Analizând actele premergătoare efectuate în cauză s-a apreciat că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență, întrucât nu există indicii că magistrații și funcționarii publici menționați au săvârșit infracțiunea sesizată.

Se reține faptul că actul de sesizare nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 222 C. proc. pen., în sensul că nu sunt indicate mijloacele de probă pe care se sprijină acuzațiile formulate, motiv pentru care s-a dispus neînceperea urmăriri penale împotriva persoanelor cercetate, întrucât faptele reclamate nu există. Plângerea formulată de către petentul T.I. împotriva rezoluției procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost respinsă ca nefondată prin rezoluția nr. 654/II-2/02 iulie 2009 a procurorului șef al Serviciului Teritorial București din cadrul D.N.A., care a apreciat că soluția este legală și temeinică, probele administrate în cursul cercetărilor neevidențiind existența infracțiunilor reclamate, rezoluția atacată cu plângere în conformitate cu art. 278 1 C. proc.

pen. Analizând criticile formulate de către petent împotriva celor două rezoluții, în raport cu actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că acestea nu sunt întemeiate. Astfel, în ceea ce privește necitarea petentului în vederea audierii de către procuror, Curtea a constatat că față de conținutul plângerii și de actele depuse la dosar nu era necesară audierea acestuia pentru a da lămuriri suplimentare. Cât privește pretinsa sustragere a unor acte de la dosarul cauzei de către procuror Curtea remarcă faptul că petentul nici măcar nu arată care sunt acele acte. Din plângerea adresată în temeiul art. 278 C. proc. pen. procurorului șef al Serviciului Teritorial București - D.N.A., în care petentul a invocat, de asemenea, sustragerea unor înscrisuri, rezultă că acesta face referire la Decizia civilă nr. 341/1997 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, și Sentința civilă 3953 din 3 noiembrie 1999 a Judecătoriei Turnu Măgurele.

Contrar celor afirmate de către petent, Curtea constată ambele hotărâri judecătorești se află la Dosarul nr. 99/P/2009 al D.N.A. - Serviciul Teritorial București. Nici critica petentului referitoare la nemotivarea celor două rezoluții nu este întemeiată. Atât procurorul care a emis rezoluția nr. 99/P/2009 din data de 16 iunie 2009 cât și procurorul șef care a cenzurat soluția de netrimitere în judecată au făcut referire la probele dosarului, au stabilit situația de fapt și au tras concluzii corespunzătoare referitoare la inexistența unor minime indicii privind existența infracțiunii de trafic de influență reclamată de petent, ambele rezoluții fiind suficient motivate.

În ceea ce privește acuzația adusă de petent în sensul că "cei doi procurori au copiat unul după altul" Curtea a constatat că, în mod firesc, în rezoluția nr. 654/II-2 din 2 iulie procurorul șef arată ceea ce s-a reținut prin rezoluția supusă cenzurii sale, așa cum, de altfel, a procedat și instanța în prezenta hotărâre. Pe fondul plângerii Curtea a constatat că în mod corect s-a reținut că actele premergătoare efectuate în cauză nu dezvăluie indicii care să permită presupunerea că persoanele cercetate au comis fapta de trafic de influență prevăzută de art. 257 C. pen.

și care constă în "primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act care intră în atribuțiile sale de serviciu". În speță, petentul a arătat că în Decizia civilă nr. 341/1997 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, "nu se precizează obiectul rejudecării, acesta fiind traficul de influență" (a se vedea motivarea plângerii adresată instanței). În plângerea inițială adresată procurorului, petentul arată că "Se face trafic de influență de către Tribunalul Teleorman, care nu rejudecă dosarul și îl înaintează judecătoriei Turnu Măgurele care, în mod abuziv, suspendă judecarea cauzei.." (Dosarul nr. 99/P/2009).

Or, chiar din situația de fapt expusă de petent rezultă că aspectele reclamate de acesta nu au nimic comun cu elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență. Mijloacele de probă de care a înțeles petentul să se folosească în susținerea acuzațiilor aduse intimaților sunt menționate în plângerea adresată procurorului ca fiind: Decizia civilă nr. 341/1997 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, și Sentința civilă nr. 3953 din 3 noiembrie 1999 a Judecătoriei Turnu Măgurele. Or, cele două hotărâri judecătorești invocate nu dovedesc că magistrații și grefierul de ședință la care face referire petentul sau cele două persoane din cadrul Prefecturii Teleorman și Comisiei de fond funciar din comuna Lunca, județul Teleorman au săvârșit infracțiunea de trafic de influență sau o altă faptă penală.

Așa cum reține și procurorul, în măsura în care petentul nu era mulțumit de soluțiile pronunțate, posibilitatea de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a formulat recurs petentul T.I. solicitând casarea hotărârii, desființarea rezoluției procurorului și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale față de intimați. Examinând sentința penală recurată sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică.

Înalta Curte constată că soluția de neurmărire penală dată de parchet față de intimații menționați, soluție menținută și de către prima instanță, este legală și temeinică, întrucât din actele premergătoare efectuate nu a rezultat nici un element care să conducă la concluzia că hotărârile și actele contestate au fost emise, prin încălcarea legii, în detrimentul petentului. Împrejurarea că petentul este nemulțumit de soluțiile adoptate în cauzele care s-au aflat pe rolul instanțelor, nu poate conduce la concluzia existenței infracțiunilor pe care acestea le-a indicat în plângerea sa. Dacă s-ar admite că împotriva persoanelor care au pronunțat soluții care au atras nemulțumirea petentului, se pot face plângeri penale, în absența unor elemente care să contureze o eventuală activitate infracțională, ar însemna că s-ar institui noi căi de atac neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.

Prin procedura prev. de art. 278 1 C. proc. pen. privind accesul liber la justiție, legiuitorul a oferit persoanei vătămate posibilitatea de a-și apăra interesele și de a solicita înlăturarea unor încălcări ale drepturilor sale, fără însă ca aceasta să constituie o cale de atac paralelă, neprevăzută de dispoziții legale în vigoare. Înalta Curte constată că petentul, prin demersurile sale, încearcă să-și preconstituie probe în vederea reformării unor hotărâri judecătorești intrate în puterea lucrului judecat. În concluzie, având în vedere că din lucrările dosarului rezultă că intimații și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu au comis vrea faptă care să atragă răspunderea penală a acestora, Înalta Curte, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de petentul T.I. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul T.I. împotriva Sentinței penale nr. 235/F din 29 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 14 decembrie 2009.