ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2748/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 21657 din 4 noiembrie 2010, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. 4989/299/2009, s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta R.A. - A.P.P.S. împotriva pârâtei P.O. prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata unui debit total de 27.916,54 euro și 15.523,08 RON (contravaloare lipsă folosință, amortizări dotări, dobândă legală, cote de întreținere), precum și la evacuarea pârâtei din spațiul situat în str. P., în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Pentru a pronunța astfel, instanța a reținut natura comercială a cauzei, și în raport de aceasta, competența de soluționare a acesteia de către tribunalul, secția comercială, conform art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc.

civ. coroborat cu art. 4 C. com. și art. 1 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 republicată. Prin sentința nr. 2692 din 17 martie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei, susținând natura civilă a cauzei și valoarea obiectului cererii adresate instanței. De asemenea, instanța a apreciat că dispozițiile art. 4 C. com. nu sunt incidente în cauză, întrucât acțiunea reclamantei nu este fundamentată pe săvârșirea unor fapte de comerț, ci pe raporturi juridice civile, spațiul având destinația de locuință de serviciu. Constatându-se ivit conflictul negativ de competență, cauza a fost înaintată pentru soluționarea acestuia la Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, care prin sentința nr. 57 din 13 aprilie 2011 a stabilit că Tribunalul București, secția a VI-a comercială, este competent să soluționeze cauza, privind pe reclamanta R.A.

- A.P.P.S. și pe pârâta P.O. În considerentele sentinței, instanța a reținut că prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. conduce la calificarea tuturor obligațiilor unui comerciant, ca fiind comerciale, indiferent de izvorul lor, prezumție ce nu poate fi înlăturată decât în cazul obligațiilor de natură civilă sau atunci când necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant. Raportat la speță s-a considerat că natura comercială a cauzei este determinată de calitatea de comerciant a reclamantei, nefiind înlăturat caracterul comercial al activității desfășurate de regie, inclusiv cu prilejul semnării unor acte cum este contractul de închiriere, având ca obiect o locuință de serviciu.

Acordând incidență prevederilor art. 2 pct. 1 lit. a), Curtea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs A.P.P.S. - R.A. prin care a invocat următoarele critici se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: - Recurenta susține că, potrivit H.G. nr. 60/2005 modificată și completată prin H.G. nr. 215/2005 privind organizarea și funcționarea R.A. - A.P.P.S., administrează bunuri aflate în proprietatea publică și privată a statului, obiectul său de activitate nefiind unul comercial. - Obiectul cauzei este civil, dat fiind că R.A. - A.P.P.S. nu este comerciant în înțelesul art. 4 C. com.

și nu îndeplinește fapte de comerț ca pe o profesiune obișnuită, iar contractul de închiriere și evacuarea sunt instituții civile reglementate de C. civ. De asemenea, recurenta consideră că acțiunea dedusă judecății este de natură civilă, evaluabilă în bani, al cărei obiect este sub 5 miliarde RON, ceea ce atrage competența materială a judecătoriei, iar nu a tribunalului. Recursul este fondat. Obiectul litigiului dedus judecății constă în obligarea pârâtei (persoană fizică) la plata contravalorii lipsei de folosință a unui imobil cu destinația de locuință de serviciu și evacuarea acesteia din imobil urmare încetării contractului de închiriere ce s-a derulat între părți conform art. 4 din O.U.G.

nr. 80/2001, la data la care a încetat calitatea care a determinat atribuirea locuinței de serviciu. Așa fiind, închirierea unei suprafețe locative cu destinația de locuință de la o regie autonomă de interes național al cărei domeniu principal de activitate constă în administrarea, conservarea, protecția și întreținerea bunurilor aparținând domeniului public și privat al statului, derularea unor asemenea raporturi juridice cu toate efectele pe care le pot genera nu pot constitui fapte obiective de comerț. În plus, prezumția de comercialitate reglementată de art. 4 C. com. este înfrântă de însuși actul părților – contract de locațiune – care este eminamente civil ceea ce atrage natura civilă a cauzei deduse judecății.

Cum niciuna din părți nu poate fi asimilată comerciantului, Înalta Curte urmează a constata că, în cauză, competența materială aparține judecătoriei, în raport cu prevederile art. 1 pct. 1 1 C. proc. civ. Pentru aceste motive, Înalta Curte va admite recursul ca fondat și va modifica decizia atacată, în sensul că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de reclamanta R.A. - A.P.P.S. București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 57 din 13 aprilie 2011, pe care o modifică, în sensul că stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2011.