ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2748/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 21657 din 4 noiembrie 2010,

pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București, în Dosarul nr. 4989/299/2009,

s-a declinat competența de soluționare a acțiunii formulate de reclamanta R.A.

- A.P.P.S. împotriva pârâtei P.O. prin care s-a solicitat obligarea acesteia la

plata unui debit total de 27.916,54 euro și 15.523,08 RON (contravaloare lipsă folosință,

amortizări dotări, dobândă legală, cote de întreținere), precum și la evacuarea

pârâtei din spațiul situat în str. P., în favoarea Tribunalului București, secția

a VI-a comercială.

Pentru a pronunța astfel,

instanța a reținut natura comercială a cauzei, și în raport de aceasta, competența

de soluționare a acesteia de către tribunalul, secția comercială, conform art. 2

pct. 1 lit. a) C. proc. civ. coroborat cu art. 4 C. com. și art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 26/1990 republicată.

Prin sentința nr. 2692

din 17 martie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a declinat competența

de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei, susținând natura civilă a cauzei

și valoarea obiectului cererii adresate instanței.

De asemenea, instanța

a apreciat că dispozițiile art. 4 C. com. nu sunt incidente în cauză, întrucât acțiunea

reclamantei nu este fundamentată pe săvârșirea unor fapte de comerț, ci pe raporturi

juridice civile, spațiul având destinația de locuință de serviciu.

Constatându-se ivit conflictul

negativ de competență, cauza a fost înaintată pentru soluționarea acestuia la Curtea

de Apel București, secția a VI-a comercială, care prin sentința nr. 57 din 13 aprilie

2011 a stabilit că Tribunalul București, secția a VI-a comercială, este competent

să soluționeze cauza, privind pe reclamanta R.A. - A.P.P.S. și pe pârâta P.O.

În considerentele sentinței,

instanța a reținut că prezumția de comercialitate prevăzută de art. 4 C. com. conduce

la calificarea tuturor obligațiilor unui comerciant, ca fiind comerciale, indiferent

de izvorul lor, prezumție ce nu poate fi înlăturată decât în cazul obligațiilor

de natură civilă sau atunci când necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit

de comerciant.

Raportat la speță s-a

considerat că natura comercială a cauzei este determinată de calitatea de comerciant

a reclamantei, nefiind înlăturat caracterul comercial al activității desfășurate

de regie, inclusiv cu prilejul semnării unor acte cum este contractul de închiriere,

având ca obiect o locuință de serviciu.

Acordând incidență prevederilor

art. 2 pct. 1 lit. a), Curtea a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs A.P.P.S. - R.A. prin care a invocat următoarele critici se circumscriu

motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

- Recurenta susține că,

potrivit H.G. nr. 60/2005 modificată și completată prin H.G. nr. 215/2005 privind

organizarea și funcționarea R.A. - A.P.P.S., administrează bunuri aflate în proprietatea

publică și privată a statului, obiectul său de activitate nefiind unul comercial.

- Obiectul cauzei este

civil, dat fiind că R.A. - A.P.P.S. nu este comerciant în înțelesul art. 4 C.

com. și nu îndeplinește fapte de comerț ca pe o profesiune obișnuită, iar contractul

de închiriere și evacuarea sunt instituții civile reglementate de C. civ.

De asemenea, recurenta

consideră că acțiunea dedusă judecății este de natură civilă, evaluabilă în bani,

al cărei obiect este sub 5 miliarde RON, ceea ce atrage competența materială a judecătoriei,

iar nu a tribunalului.

Recursul este fondat.

Obiectul litigiului dedus

judecății constă în obligarea pârâtei (persoană fizică) la plata contravalorii lipsei

de folosință a unui imobil cu destinația de locuință de serviciu și evacuarea acesteia

din imobil urmare încetării contractului de închiriere ce s-a derulat între părți

conform art. 4 din O.U.G. nr. 80/2001, la data la care a încetat calitatea care

a determinat atribuirea locuinței de serviciu.

Așa fiind, închirierea

unei suprafețe locative cu destinația de locuință de la o regie autonomă de interes

național al cărei domeniu principal de activitate constă în administrarea, conservarea,

protecția și întreținerea bunurilor aparținând domeniului public și privat al statului,

derularea unor asemenea raporturi juridice cu toate efectele pe care le pot genera

nu pot constitui fapte obiective de comerț.

În plus, prezumția de

comercialitate reglementată de art. 4 C. com. este înfrântă de însuși actul părților

– contract de locațiune – care este eminamente civil ceea ce atrage natura civilă

a cauzei deduse judecății.

Cum niciuna din părți

nu poate fi asimilată comerciantului, Înalta Curte urmează a constata că, în cauză,

competența materială aparține judecătoriei, în raport cu prevederile art. 1

pct. 1

1

C. proc. civ.

Pentru aceste motive,

Înalta Curte va admite recursul ca fondat și va modifica decizia atacată, în sensul

că va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului

1 București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul formulat de reclamanta

R.A. - A.P.P.S. București, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 57 din

13 aprilie 2011, pe care o modifică, în sensul că stabilește competența de soluționare

a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 1 București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 21 septembrie 2011.