ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3929/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 7

octombrie 2009 creditoarea

R.A.E.F. a solicitat

instanței emiterea ordonanței de plată împotriva debitoarei N.I.M. pentru

restituirea sumei de 917.421,52 Euro evaluată prin cererea completatoare depusă

în ședință publică la data de 5 decembrie 2010 la suma de 3.908.215,67 lei.

Tribunalul

București, secția a VI-a civilă, a invocat din oficiu excepția necompetenței

materiale a tribunalului, pe care a admis-o prin sentința comercială nr. 136

din 8 ianuarie 2010, declinând competența în favoarea Judecătoriei Sector 1

București, reținând că debitoarea este o persoană fizică ce nu întrunește

condițiile prevăzute de lege pentru a deține calitatea de comerciant iar

debitoarea este o societate non profit, astfel că cererea care face obiectul

litigiului nu se soluționează potrivit legii comerciale, litigiul fiind civil,

de competența Judecătoriei Sector 1 București.

Prin

încheierea din camera de consiliu din 2 februarie 2010 Tribunalul București, secția

a VI-a comercială, a admis sesizarea privind îndreptarea erorii materiale din

dispozitivul sentinței comerciale în sensul că în loc de declină competența în

favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București se menționează declină competența

în favoarea Secției civile a Tribunalului București și înaintează cauza conducerii

Tribunalului București în vederea repartizării uneia dintre secțiile civile,

motivând această soluție prin aceea că aspectul care a determinat declinarea

competenței a fost calitatea de comerciant a părților și nu valoarea

litigiului.

Recursul

declarat împotriva acestei încheieri a fost anulat ca netimbrat de Curtea de

Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 617 R din

23 aprilie 2010.

Prin

încheierea din ședința publică de la 6 aprilie 2011, Tribunalul București, secția

a V-a civilă, învestit cu soluționarea litigiului a pus în discuția părților

excepția necompetenței funcționale a secției civile, pe care a admis-o și a

trimis cauza spre competentă soluționare Secției a VI comercială, reținând că

certificatul emis la 7 octombrie 2009 de Secretatul de Stat Departamentul

Statului Delaware confirmă că petenta creditoare are personalitate juridică și

este autorizată să desfășoare activități comerciale astfel că în conformitate

cu art. 48 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 și a legii statului unde petenta a

fost autorizată să funcționeze, raportate la art. 4 C. com., pârâta are

calitate de comerciant.

Tribunalul

București, secția a VI-a comercială, a constatat că a fost învestit să se

pronunțe asupra unei cereri cu privire la care ea însăși s-a declarat

necompetentă material iar această soluție a rămas irevocabilă și că formal nu

sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 20 pct. 2 C. proc. civ. în sensul

că nu există două hotărâri judecătorești irevocabile prin care jurisdicțiile s-au

declarat necompetene, ci o hotărâre și o încheiere de dezinvestire, reciproce,

instanța apreciind că trebuie aplicate prin analogie dispozițiile care

reglementează conflictul negativ de competență, aceasta fiind singura cale de

tranșare a incidentului procedural intervenit, în caz contrar cursul judecății

fiind întrerupt. În raport de dispozițiile art. 21 și art. 23 C. proc. civ.,

constatând ivit conflictul negativ de competență, instanța a dispus înaintarea

dosarului către Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Prin

sentința civilă nr. 23F din 5 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția

a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins sesizarea ca

inadmisibilă potrivit dispozițiilor art. 20-22 C. proc. civ. întrucât

conflictul negativ de competență presupune ipoteza ca două sau mai multe

instanțe care să se declare deopotrivă necompetente să soluționeze aceeași

pricină iar cele două secții ale aceluiași tribunal nu îndeplinesc exigențele

noțiunii de instanță din textul legal menționat, dispoziții care se coroborează

cu H.C.S.M. nr. 387/2005 în sensul că organizarea pe secții a instanțelor

judecătorești este realizată în scopul unei mai bune administrări a acestora,

astfel că pentru situația necompetenței materiale funcționale, cum este cazul

în speță, președintele instanței este cel care intervine în reglementarea

incidentelor ivite relativ la competența funcțională.

Împotriva

acestei sentințe debitoarea N.I.M. a formulat recurs prin care a solicitat

casarea în tot a hotărârii atacate și constatarea existenței conflictului

negativ de competență cu consecința stabilirii instanței competente.

A invocat

în susținerea recursului art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța

nu a intrat în cercetarea fondului și că hotărârea a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, cu referire la faptul că instanța de judecată învestită cu

soluționarea conflictului negativ de competență nu a realizat o cercetare a

fondului cererii, respingând-o

ab initio

și că nelegalitatea soluției

instanței de fond este vădită în condițiile în care este utilizată calea

administrativă pentru soluționarea unei probleme care la momentul intrării în

vigoare a noilor norme de procedură, va fi soluționată de către instanța de

judecată ierarhic superioară.

Recursul

este nefondat pentru următoarele considerente:

Art. 304

pct. 9 C. proc. civ. reglementează modificarea hotărârii atacate dacă aceasta

este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii.

Din

motivele invocate de recurentă se constată că este vizată încălcarea și

aplicarea greșită a art. 20 C. proc. civ., consecință a unei interpretări

eronate a legii și a ignorării normelor procedurale care se preconizează a

intra în vigoare.

Conform

art. 20 alin. (1) și (2) C. proc. civ. există conflict de competență când două

sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece aceeași

pricină sau când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile s-au

declarat necompetente de a judeca aceeași pricină, existența conflictului de

competență fiind intrinsec legată de afirmarea sau negarea propriei competențe

aparținând instanței de judecată, în speță tribunalul și nicidecum structurilor

interne de jurisdicție ale acestuia.

Art. 36 alin.

(1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că tribunalele

sunt instanțe cu personalitate juridică, alin.3 al acestui articol reglementând

funcționarea tribunalelor în secții sau, după caz, complete specializate,

acestea fiind structuri interne de jurisdicție, fără a putea fi asimilate

instanțelor de judecată.

Așadar,

se poate discuta de un conflict negativ de competență în reglementarea art. 20 C.

proc. civ. doar atunci când negarea competenței aparține instanței

judecătorești, fiind exclusă existența unui conflict de competență între

secțiile aceleiași instanțe.

Raportând

dispozițiile legale menționate mai sus, la cauza supusă prezentei judecăți,

Înalta Curte constată că secțiile a V-a civilă și a VI-a comercială ale

Tribunalului București nu sunt instanțe judecătorești în sensul art. 36 alin.

(1) din Legea nr. 304/2004 ci, acestea sunt structuri interne de jurisdicție de

funcționare a tribunalului intrând sub incidența alin. (3) al art. 36 din legea

precitată, astfel că între aceste secții nu poate exista un conflict negativ de

competență în reglementarea art. 20 C. proc. civ., soluționarea cauzei fiind

circumscrisă unei proceduri administrative supusă Regulamentului de ordine

interioară a instanțelor judecătorești.

Ca urmare

se apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că între secțiile

civilă și comercială ale Tribunalului București nu există conflict negativ de

competență, dispozițiile art. 20 C. proc. civ. presupunând doar ipoteza ca două

sau mai multe instanțe să se declare deopotrivă necompetente în soluționarea

pricinii.

Invocarea

împrejurării că în noua reglementare a Codului de procedură civilă este

recunoscut conflictul de competență între cele două secții, nu poate fi

reținută deoarece aceste norme nu sunt în vigoare, neputând fi aplicate.

Față de

considerentele de mai sus urmează a se aprecia că hotărârea atacată este

legală, criticile recurentei neavând fundament legal, motiv pentru care Înalta

Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de N.I.M. împotriva sentinței civile nr. 23F din 5 septembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

30 noiembrie 2011.