ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3929/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 7 octombrie 2009 creditoarea R.A.E.F. a solicitat instanței emiterea ordonanței de plată împotriva debitoarei N.I.M. pentru restituirea sumei de 917.421,52 Euro evaluată prin cererea completatoare depusă în ședință publică la data de 5 decembrie 2010 la suma de 3.908.215,67 lei. Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale a tribunalului, pe care a admis-o prin sentința comercială nr. 136 din 8 ianuarie 2010, declinând competența în favoarea Judecătoriei Sector 1 București, reținând că debitoarea este o persoană fizică ce nu întrunește condițiile prevăzute de lege pentru a deține calitatea de comerciant iar debitoarea este o societate non profit, astfel că cererea care face obiectul litigiului nu se soluționează potrivit legii comerciale, litigiul fiind civil, de competența Judecătoriei Sector 1 București.

Prin încheierea din camera de consiliu din 2 februarie 2010 Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a admis sesizarea privind îndreptarea erorii materiale din dispozitivul sentinței comerciale în sensul că în loc de declină competența în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 București se menționează declină competența în favoarea Secției civile a Tribunalului București și înaintează cauza conducerii Tribunalului București în vederea repartizării uneia dintre secțiile civile, motivând această soluție prin aceea că aspectul care a determinat declinarea competenței a fost calitatea de comerciant a părților și nu valoarea litigiului.

Recursul declarat împotriva acestei încheieri a fost anulat ca netimbrat de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia comercială nr. 617 R din 23 aprilie 2010. Prin încheierea din ședința publică de la 6 aprilie 2011, Tribunalul București, secția a V-a civilă, învestit cu soluționarea litigiului a pus în discuția părților excepția necompetenței funcționale a secției civile, pe care a admis-o și a trimis cauza spre competentă soluționare Secției a VI comercială, reținând că certificatul emis la 7 octombrie 2009 de Secretatul de Stat Departamentul Statului Delaware confirmă că petenta creditoare are personalitate juridică și este autorizată să desfășoare activități comerciale astfel că în conformitate cu art. 48 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 și a legii statului unde petenta a fost autorizată să funcționeze, raportate la art. 4 C. com., pârâta are calitate de comerciant.

Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a constatat că a fost învestit să se pronunțe asupra unei cereri cu privire la care ea însăși s-a declarat necompetentă material iar această soluție a rămas irevocabilă și că formal nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 20 pct. 2 C. proc. civ. în sensul că nu există două hotărâri judecătorești irevocabile prin care jurisdicțiile s-au declarat necompetene, ci o hotărâre și o încheiere de dezinvestire, reciproce, instanța apreciind că trebuie aplicate prin analogie dispozițiile care reglementează conflictul negativ de competență, aceasta fiind singura cale de tranșare a incidentului procedural intervenit, în caz contrar cursul judecății fiind întrerupt.

În raport de dispozițiile art. 21 și art. 23 C. proc. civ., constatând ivit conflictul negativ de competență, instanța a dispus înaintarea dosarului către Curtea de Apel București pentru soluționarea acestuia. Prin sentința civilă nr. 23F din 5 septembrie 2011 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins sesizarea ca inadmisibilă potrivit dispozițiilor art. 20-22 C. proc. civ. întrucât conflictul negativ de competență presupune ipoteza ca două sau mai multe instanțe care să se declare deopotrivă necompetente să soluționeze aceeași pricină iar cele două secții ale aceluiași tribunal nu îndeplinesc exigențele noțiunii de instanță din textul legal menționat, dispoziții care se coroborează cu H.C.S.M.

nr. 387/2005 în sensul că organizarea pe secții a instanțelor judecătorești este realizată în scopul unei mai bune administrări a acestora, astfel că pentru situația necompetenței materiale funcționale, cum este cazul în speță, președintele instanței este cel care intervine în reglementarea incidentelor ivite relativ la competența funcțională. Împotriva acestei sentințe debitoarea N.I.M. a formulat recurs prin care a solicitat casarea în tot a hotărârii atacate și constatarea existenței conflictului negativ de competență cu consecința stabilirii instanței competente. A invocat în susținerea recursului art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., susținând că instanța nu a intrat în cercetarea fondului și că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, cu referire la faptul că instanța de judecată învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență nu a realizat o cercetare a fondului cererii, respingând-o ab initio și că nelegalitatea soluției instanței de fond este vădită în condițiile în care este utilizată calea administrativă pentru soluționarea unei probleme care la momentul intrării în vigoare a noilor norme de procedură, va fi soluționată de către instanța de judecată ierarhic superioară. Recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reglementează modificarea hotărârii atacate dacă aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din motivele invocate de recurentă se constată că este vizată încălcarea și aplicarea greșită a art. 20 C. proc. civ., consecință a unei interpretări eronate a legii și a ignorării normelor procedurale care se preconizează a intra în vigoare. Conform art. 20 alin. (1) și (2) C. proc. civ. există conflict de competență când două sau mai multe instanțe se declară deopotrivă competente să judece aceeași pricină sau când două sau mai multe instanțe, prin hotărâri irevocabile s-au declarat necompetente de a judeca aceeași pricină, existența conflictului de competență fiind intrinsec legată de afirmarea sau negarea propriei competențe aparținând instanței de judecată, în speță tribunalul și nicidecum structurilor interne de jurisdicție ale acestuia.

Art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede că tribunalele sunt instanțe cu personalitate juridică, alin.3 al acestui articol reglementând funcționarea tribunalelor în secții sau, după caz, complete specializate, acestea fiind structuri interne de jurisdicție, fără a putea fi asimilate instanțelor de judecată. Așadar, se poate discuta de un conflict negativ de competență în reglementarea art. 20 C. proc. civ. doar atunci când negarea competenței aparține instanței judecătorești, fiind exclusă existența unui conflict de competență între secțiile aceleiași instanțe.

Raportând dispozițiile legale menționate mai sus, la cauza supusă prezentei judecăți, Înalta Curte constată că secțiile a V-a civilă și a VI-a comercială ale Tribunalului București nu sunt instanțe judecătorești în sensul art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ci, acestea sunt structuri interne de jurisdicție de funcționare a tribunalului intrând sub incidența alin. (3) al art. 36 din legea precitată, astfel că între aceste secții nu poate exista un conflict negativ de competență în reglementarea art. 20 C. proc. civ., soluționarea cauzei fiind circumscrisă unei proceduri administrative supusă Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești. Ca urmare se apreciază că în mod legal instanța de apel a reținut că între secțiile civilă și comercială ale Tribunalului București nu există conflict negativ de competență, dispozițiile art. 20 C. proc.

civ. presupunând doar ipoteza ca două sau mai multe instanțe să se declare deopotrivă necompetente în soluționarea pricinii. Invocarea împrejurării că în noua reglementare a Codului de procedură civilă este recunoscut conflictul de competență între cele două secții, nu poate fi reținută deoarece aceste norme nu sunt în vigoare, neputând fi aplicate. Față de considerentele de mai sus urmează a se aprecia că hotărârea atacată este legală, criticile recurentei neavând fundament legal, motiv pentru care Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de N.I.M. împotriva sentinței civile nr. 23F din 5 septembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2011.