ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3645/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3645/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele;

Prin

încheierea din 1 noiembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a ll-a

penală, învestită cu soluționarea cauzei privind pe inculpații M.A., A.M., C.R.,

C.E., R.G., S.O., S.I., B.M. și S.V., printre altele a dispus, în temeiul art.

139 alin. (1) rap. la art. 145

1

C. proc. pen., înlocuirea măsurii

arestării preventive a inculpaților M.A. și A.M. cu măsura obligării de a nu

părăsi țara, pe toată durata judecării prezentei cauze.

În baza art. 145

1

la art.

145 alin. (1

1

) și alin. (1

2

) C. proc. pen., a impus

inculpaților M.A. și A.M. ca, pe durata măsurii obligării de a nu părăsi țara,

să respecte următoarele obligații:

a)

să se prezinte la instanțele de

judecată, la toate termenele ce vor fi acordate, atât cu ocazia soluționării

fondului cât și în căile de atac, precum și ori de câte ori sunt chemați;

b)

să se prezinte la organul de poliție

desemnat cu supravegherea, respectiv poliția de domiciliu, ori de câte ori sunt

chemați;

c)

să nu își schimbe locuința fără

încuviințarea instanței;

d)

să nu dețină, folosească și să poarte

nici o categorie de arme;

e)

să nu se apropie de coinculpații și

martorii din dosar și să nu comunice cu aceștia direct sau indirect.

În temeiul art. 145

1

alin.

(2) rap. la art. 145 alin. (2

2

) C. proc. pen., a fost atrasă atenția

inculpaților M.A. și A.M. că, în caz de încălcare cu rea-credință a măsurii sau

a obligațiilor care le revin, se va lua față de aceștia măsura arestării

preventive.

S-a dispus punerea în libertate a

inculpaților M.A. și A.M., dacă nu sunt arestați în altă cauză.

Pentru a pronunța această încheiere,

instanța a reținut că, în cauză, există presupunerea rezonabilă că inculpații

ar fi săvârșit faptele pentru care sunt trimiși în judecată, relevante fiind

următoarele mijloace de probă: declarațiile inculpaților, date în faza de

urmărire penală și de cercetare judecătorească, procesele-verbale de

transcriere a comunicațiilor interceptate, înscrisuri: antecontracte de

vânzare-cumpărare, plan parcelar, contract de împrumut pentru suma de 2.500.000

euro și actul de revocare, contract de cesiune, autentificat sub nr. 2611/2011,

documente emise de O.C.P.I. Ilfov, declarațiile martorilor P.F., S.C., F.V.M.,

D.N., D.M., V.G., B.M., G.R.N., G.E., P.R.A., M.V., M.F., H.L.T., T.P., M.F.L.,

din timpul urmăririi penale și în fața instanței.

Instanța a apreciat însă că, în acest moment

procesual, rămâne, în privința inculpaților M.A. și A.M., îndeplinită doar condiția

prev. de art. 148 lit. f) C. proc. pen., referitoare la împrejurarea că aceștia

sunt cercetați sub aspectul săvârșirii de infracțiuni pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani.

Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,

măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat

temeiurile care au determinat luarea măsurii.

În raport cu prevederile art. 136

alin. (8) C. proc. pen. conform cărora alegerea măsurii ce urmează a fi luată se

face ținându-se seama de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea,

vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura,

dar și de scopul măsurilor preventive, menționat în prevederile art. 136 alin.

(1) C. proc. pen. respectiv, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal,

s-a apreciat că nu se poate reține în continuare că lăsarea în libertate a inculpaților

prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Pentru a reține aceste împrejurări, instanța

s-a raportat și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit

căreia, în unele cauze, autoritățile pot aprecia că trebuie să păstreze o persoană

în detenție, pentru a-l împiedica să perturbe procesul penal; după o perioadă, însă,

imperativele anchetei nu mai sunt suficiente, pe măsură ce sunt efectuate investigațiile

necesare, sunt luate depozițiile persoanelor implicate și realizate verificările

cerute de circumstanțele cauzei (cauza Veliyev c. Rusiei și W c. Elveției).

Se poate constata că, în cauză, avându-se

în vedere că inculpații au fost audiați, în fața instanței, în condiții de contradictorialitate,

cu excepția inculpatului R.G. precum și toți martorii propuși prin rechizitoriu,

nu mai poate fi invocat riscul influențării procesului de către inculpații arestați

în cauză.

În jurisprudența sa constantă referitoare

la art. 5 parag. 3 din Convenție, Curtea Europeană a subliniat că arestarea preventivă

„trebuie să aibă un caracter excepțional, starea de libertate fiind cea normală,

și ea nu trebuie să se prelungească dincolo de limite rezonabile, independent de

faptul că se va imputa sau nu din pedeapsă", menționându-se în repetate rânduri

că nu se justifică, într-o speță concretă, decât dacă indici concreți manifestă

o adevărată exigență a interesului public ce prevalează, în pofida prezumției de

nevinovăție, asupra regulii de respectare a libertății individuale". (Neumeister

c. Austria). Se poate vorbi așadar, din acest moment despre pierderea caracterului

rezonabil al arestării preventive a inculpaților M.A. și A.M., aflați în stare de

arest din data de 22 decembrie 2011, durată care trebuie apreciată în concret, în

funcție de circumstanțele specifice ale cauzei (hotărârea Curții CEDO McKay c Regatul

Unit), trecerea acestei perioade de timp putând duce la concluzia minimizării riscului

pentru tulburarea ordinii publice pe care l-ar prezenta punerea acestora în libertate.

Raportându-se la aceste principii constant

afirmate în jurisprudența instanței europene, Curtea a apreciat că, în intervalul

de timp de aproximativ 10 luni, de la data arestării preventive a inculpaților,

rezonanța negativă a faptelor în rândul publicului s-a diminuat, iar lăsarea lor

în libertate nu ar mai genera o stare de nesiguranță suficient de însemnată pentru

a justifica pertinent menținerea stării de arest preventiv.

Astfel, desfășurarea procesului penal,

împrejurarea că au fost audiați, în cauză, inculpații și toți martorii din acte,

circumstanțele personale ale fiecărui inculpat, faptul că ceilalți inculpați din

cauză sunt liberi și acest lucru, aparent, nu a influențat desfășurarea procesului,

sunt elemente care au determinat Curtea să constate că nu mai există, în acest moment,

un risc în buna desfășurare a procesului penal, cu referire la caracterul necesar

al oricărei măsuri preventive - arătat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. acestea

fiind elemente importante în aprecierea schimbării temeiurilor care au determinat

arestarea inițială.

Nu sunt lipsite de relevanță, a apreciat

Curtea de Apel București situația familială a fiecăruia dintre inculpații M.A. și

A.M., care au familii organizate, domiciliu stabil, inculpatul M.A. are un copil

minor în întreținere, vârsta inculpatului A.M. (de 63 de ani), lipsa antecedentele

penale ale acestora, educația și buna reputație, aspecte care sunt de natură a circumstanția

pericolul pe care l-ar prezenta punerea în libertate a acestora.

Sub aspect procedural, așa cu se reflectă,

de altfel, și în practica judiciară, din examinarea dispozițiilor art. 139

alin. (1) C. proc. pen. Curtea a considerat că înlocuirea unei măsuri preventive

cu o altă măsură preventivă se poate face oricând, inclusiv din oficiu, atunci când

s-au schimbat temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive,

deci inclusiv cu ocazia verificării legalității și temeiniciei măsurii arestării

preventive, potrivit art. 300

2

C. proc. pen.

Împotriva acestei încheieri, Parchetul

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea, în parte, a încheierii

recurate și, în rejudecare, menținerea măsurii arestării preventive a inculpaților

A.M. și M.A.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând

încheierea atacată în raport cu criticile formulate, precum și din oficiu, sub toate

aspectele de fapt și de drept, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc.

pen., constată că recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție

- Direcția Națională

Anticorupție este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit art. 300

2

C. proc.

pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanța legal sesizată este datoare

să verifice, în cursul judecății, legalitatea și temeinicia arestării preventive.

Potrivit art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea

de libertate, instața dispune, prin încheiere motivată, menținerea arestării preventive.

Potrivit art. 139 alin. (1) C. proc. pen.,

măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat

temeiurile care au determinat luarea măsurii.

În raport cu prevederile art. 136

alin. (8) C. proc. pen., alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ținându-se

seama de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele

și alte situații privind persoana față de care se ia măsura, dar și de scopul măsurilor

preventive, menționat în prevederile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv,

pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal.

În raport cu stipulațiile art. 5 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și ale art. 23 din Constituția României, măsura lipsirii

de libertate a unei persoane se poate dispune atunci când există motive verosimile

de a se bănui că aceasta a săvârșit o infracțiune sau există motive temeinice de

a se crede în posibilitatea săvârșirii unei noi infracțiuni, fiind necesară, astfel,

apărarea ordinii publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor, asigurarea

desfășurării în bune condiții a procesului penal.

Pericolul pentru ordinea publică își găsește

expresia și în starea de neliniște, în sentimentul de insecuritate în rândul societății,

generată de faptul că persoane bănuite de săvârșirea unor infracțiuni grave sunt

cercetate și judecate în stare de libertate.

Pornindu-se de la temeiurile care au fost

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpaților, se reține

că, potrivit art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., dacă sunt întrunite condițiile

prevăzute în art. 143 din același Cod și dacă inculpatul a săvârșit o infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol

concret pentru ordinea publică, se poate dispune măsura arestării preventive a inculpatului.

Condițiile art. 143 C. proc. pen. se referă

la existența probelor sau a indiciilor temeinice că inculpatul a săvârșit o faptă

prevăzută de legea penală.

Din examinarea actelor dosarului se constată

că inculpații au fost arestați în baza art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând

motive temeinice de a bănui că au săvârșit infracțiunile prevăzute de art. 6 din

Legea nr. 78/2000 rap. la art. 254 alin. (1) C. pen.; art. 6 din Legea nr. 78/2000

rap. la art. 257 alin. (1) C. pen.; art. 31 alin. (2) C. pen. rap. la art. 289

C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen. rap. la

art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin. (1) lit.

e) din Legea nr. 78/2000 și art. 323 alin. (1) și alin. (2) C. pen. rap. la

art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C. pen. -

M.A. și infracțiunilor prevăzute de art. 6 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 257

alin. (1) C. pen. rap. la art. 41 alin. (2) C. pen.; art. 31 alin. (2) C. pen. rap.

la art. 289 C. pen. rap. la art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000; art. 25 C. pen.

rap. la art. 23 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 rap. la art. 17 alin.

(1) lit. e) din Legea nr. 78/2000; art. 323 alin. (1) și alin. (2) C. pen. rap.

la art. 17 lit. b) din Legea nr. 78/2000, toate cu aplic. art. 33 lit. a) C.

pen.- M.A.

Doctrina juridică în materie a explicat

faptul că termenul rezonabil prevăzut în art. 5 se calculează de la data reținerii

sau arestării preventive și se sfârșește la data pronunțării unei hotărâri de condamnare

în primă instanță, chiar nedefinitivă.

După pronunțarea unei asemenea hotărâri,

privarea de libertate este autorizată de existența condamnării, chiar nedefinitivă,

pronunțată de un tribunal competent, care presupune atât constatarea vinovăției,

consecutivă stabilirii, potrivit legii, a comiterii unei infracțiuni, cât și aplicarea

unei pedepse sau a altor măsuri privative de libertate.

Jurisprudența instanței de contencios european

a stabilit că perioada detenției în timpul procedurilor în apel sau în casație nu

poate fi examinată prin prisma art. 5

parag. 3, ci potrivit art. 6 parag. 1, care are în vedere durata unui proces, în

ansamblul său.

Dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituția

României, precum și art. 10 din Legea nr. 304/2004, prevăd că toate persoanele au

dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil,

termen în raport cu care, în mod neîndoielnic, trebuie apreciată și rezonabilitatea

duratei arestării preventive în faza de judecată (fond-apel-recurs) pe parcursul

căreia durata maximă a arestării preventive la epuizarea căreia măsura încetează

de drept este determinată, potrivită art. 140 alin. (2) C. proc. pen., în raport

cu cuantumul maximului pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea imputată inculpatului

arestat preventiv, context în care inevitabil și decisiv de observat că fiecare

inculpat este judecat între altele și pentru infracțiuni pedepsite cu închisoare

până la 12 ani (luare de mită, spălare de bani, asociere în vederea săvârșirii mai

întâi menționatelor) infracțiuni.

Cu privire la pericolul concret pentru

ordinea publică, în cazul lăsării în libertate a inculpaților, Înalta Curte apreciază

că el rezultă din modul în care se presupune că au fost săvârșite faptele, care

prezintă un grad ridicat de pericol social.

La acest moment procesual, pericolul concret

pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a inculpaților l-ar prezenta

este actual, real și precis, evidențiat prin fapte, date și indicii puternice.

Înalta Curte constată că, raportat la baza

factuală reținută, necesitatea realizării unei protecții reale și eficiente a ordinii

de drept justifică în continuare plasarea în detenție a inculpaților, detenție ce

nu a depășit pragul de rezonabilitate în accepția reglementărilor și jurisprudenței

Curții Europene a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că au fost audiați, în cauză,

inculpații și toți martorii din acte, faptul că ceilalți inculpați din cauză sunt

liberi și acest lucru, aparent, nu a influențat desfășurarea procesului, nu sunt

elemente suficiente care să determine instanța să constate că nu mai există, în

acest moment nici, un risc pentru buna desfășurare a procesului penal. De asemenea,

nici situația familială a fiecăruia dintre inculpații M.A. și A.M., care au familii

organizate, domiciliu stabil, inculpatul M.A. are un copil minor în întreținere,

vârsta inculpatului A.M. (de 63 de ani), lipsa antecedentele penale ale acestora,

educația și buna reputație, nu sunt în măsură a conduce la ideea de înlocuire a

măsurii arestării preventive cu o altă măsură.

Or, în contextul recrudescenței infracțiunilor

de corupție, lăsarea în libertate a unor inculpați care săvârșesc astfel de fapte,

prezintă pericol public concret pentru ordinea publică, prin crearea unui sentiment

de insecuritate și neîncredere în buna desfășurare a activității specifice a justiției,

iar pe de altă parte, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societății,

ar întreține climatul infracțional și ar crea făptuitorilor impresia că pot persista

în sfidarea legii.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție,

analizând întregul dosar al cauzei constată că la acest moment procesual nu se impune

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu

părăsi țara.

În

baza art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va

fi admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

- Direcția Națională Anticorupție împotriva încheierii din 1 noiembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a ll-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 2932/2/2012 (1116/2012),

privind pe intimații inculpați A.M. și M.A.

Va fi casată, în parte, încheierea recurată

și, rejudecând va fi menținută măsura arestării preventive a inculpaților A.M. și

M.A.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

încheierii recurate.

Onorariile parțiale, în sumă de câte 50

RON, cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați, se vor

plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

împotriva

încheierii din 1 noiembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a ll-a penală,

pronunțată în Dosarul nr. 2932/2/2012 (1116/2012), privind pe intimații inculpați

A.M. și M.A.

Casează, în parte, încheierea recurată

și, rejudecând:

Menține măsura arestării preventive a inculpaților

A.M. și M.A.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii

recurate.

Onorariile parțiale, în sumă de câte 50

RON, cuvenite apărătorului desemnat din oficiu pentru intimații inculpați, se vor

plăti din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 7 noiembrie 2012.