ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3664/2012

Asupra conflictului negativ

de competență de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 457/F din 27 februarie 2012 Tribunalul Ialomița – secția

contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale

invocată, din oficiu, precum și de către Universitatea S.H. București, a

declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamantul I.I.C.,

în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. și chematul în garanție

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, prin care solicita

obligarea pârâtului la eliberarea diplomei de licență, în favoarea Curții de

Apel București - secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 2680 din 23 aprilie 2012 a disjuns acțiunea formulată de reclamantul

I.I.C. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului; a admis excepția necompetenței materiale invocată, din oficiu; a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ialomița –

secția contencios administrativ și fiscal și constatând intervenit conflictul

negativ de competență a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție

în vederea soluționării acestuia.

Înalta

Curte, ca instanță competentă să soluționeze conflictul, conform art. 22 alin.

(3) și (5) C. proc. civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în

primă instanță în favoarea Tribunalului Ialomița.

Pentru

a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul

prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei

instituții de învățământ superior la eliberarea unei diplome de licență și a

altor acte de studii reclamantului.

În

altă ordine de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în

noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a

din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice

de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică

sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or,

în cauză, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat

și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Pe

de altă parte, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul

că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era

în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le

plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de

învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ

superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a

confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din

funcție.

În

cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în

regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În

mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de

drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem

național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități

administrative autonome sau unui organ central al administrației publice.

Prin

urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În

alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de

legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale.

De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta

aflată în litigiu.

În

cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza

unei autorități publice locale.

În

prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează

în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin

urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau

juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor

reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios

administrativ.

Pentru

stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În

cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior.

În

plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze

acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea

S.H. din București este o autoritate publică locală.

Față

de cele ce preced, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Ialomița.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei privind pe reclamantul I.I.C. în contradictoriu cu pârâta

Universitatea S.H. și chematul în garanție Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului, în favoarea Tribunalului Ialomița – secția de

contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.