ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 673/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Pe data de

3 octombrie 2008, petiționarul A.I., în calitate de persoană vătămată a adresat

o plângere organelor de urmărire penală, solicitând efectuarea de cercetări

față de notarul public S.O.C., sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 180

alin. (2) C. pen.

În susținerea plângerii, petiționarul a învederat faptul că

în data de 2 august 2008, urmare accidentului de circulație produs pe DN 11 în

direcția Hărman - Brașov, una dintre victimele accidentului, S.O.C. l-a

agresat, cauzându-i leziuni traumatice corporale ce au necesitat pentru

vindecare 4 - 5 zile de îngrijiri medicale.

Prin Rezoluția nr. 285/P/2008, din 4 noiembrie 2008, a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, în temeiul art. 228, alin. (4),

raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Brașov a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul S.O.C. pentru

infracțiunea prevăzută de art. 180, alin. (2) C. pen.

Plângerea formulată împotriva soluției procurorului a fost

respinsă, ca neîntemeiată, prin Rezoluția nr. 1035/II/2/2008, din 16 decembrie

2008 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov,

constatându-se că nu se impune infirmarea rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale.

Conform art. 278

1

C. proc. pen., petiționarul s-a

adresat cu o plângere Curții de Apel Brașov, solicitând desființarea rezoluției

atacate și trimiterea dosarului la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov

în vederea continuării cercetărilor și tragerii la răspundere penală a

notarului public pentru fapta reclamată.

Prin Sentința penală nr. 90/F din 26 octombrie 2009,

pronunțată în Dosarul nr. 10/64/2009 al Curții de Apel Brașov, secția penală și

pentru cauze cu minori, s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționarul A.I. împotriva Rezoluției nr. 285/P/2008, din 4 noiembrie 2008 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, fiind menținută rezoluția

atacată.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs petiționarul

A.I., fără însă a-l motiva.

Înalta Curte, examinând întreaga cauză sub toate aspectele

conform dispozițiilor cuprinse în art. 385

6

, alin. (3) C. proc.

pen., constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi

arătate în continuare.

Potrivit art. 200 C. proc. pen. urmărirea penală are ca

obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la

identificarea făptuitorilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se

constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

În vederea realizării obiectului urmăririi penale, astfel

cum acesta a fost definit prin textul menționat, legea procesual penală a

determinat precis și coerent regulile de desfășurare a acestei faze a

procesului penal.

Sesizat prin unul din modurile reglementate în art. 221 C.

proc. pen., organul competent efectuează acte premergătoare și de urmărire

penală, în succesiunea determinată de lege.

În anumite situații, actele premergătoare având ca scop

clarificarea datelor care confirmă sau infirmă existența infracțiunii cu a

cărei săvârșire organul de urmărire penală a fost sesizat, pot duce la

constatarea existenței unora dintre cazurile reglementate de art. 10 C. proc.

pen. în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale sunt

împiedicate.

În raport de această împrejurare, nejustificându-se

începerea urmăririi penale și respectiv, declanșarea procesului penal, se

confirmă referatul de urmărire penală sau, după caz, când urmărirea penală este

de competența procurorului se dispune neînceperea acesteia.

În cazul contestării acestei soluții prin formularea

plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen. controlul judiciar

privește temeinicia rezoluției în raport cu cercetările efectuate.

Pentru a respinge plângerea și a menține rezoluția atacată

instanța de fond a constatat că, în mod corect, corespunzător actelor premergătoare

efectuate în cauză, organul de urmărire penală a reținut că în speță, nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de lovire, reclamate de

petiționar.

Ca atare, soluția criticată de petiționarul A.I. în

condițiile inexistenței acelui minim de indicii care să poată forma convingerea

organului de urmărire penală că se impune începerea urmăririi penale, este

legală și temeinică, fiind motivată în fapt și în drept.

Așa fiind, menținând rezoluția atacată ca urmare a

respingerii plângerii formulate de petiționar împotriva acesteia, instanța de

fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, nesupusă niciunuia din

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

În consecință, pentru considerentele care preced, conform

art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționar.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul

petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul

A.I. împotriva Sentinței penale nr. 90/F din 26 octombrie 2009 a Curții de Apel

Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 RON, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 februarie 2010.