ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3078/2012

Asupra recursului de față, în baza lucrărilor

din dosar:

Prin

Încheierea din 21 septembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a II-a

penală, învestită cu soluționarea apelului declarat de inculpatul M.Ș.A.

împotriva Sentinței penale nr. 538 din 14 august 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a II-a penală, în temeiul art. 300 rap. la art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen., a menținut starea de arest preventiv a

inculpatului.

S-au reținut, în esență, următoarele:

Inculpatul a fost arestat prin Încheierea din

22 iunie 2012, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, apreciindu-se

că sunt îndeplinite cerințele art. 143 și că este incident cazul prev. de art.

148 lit. f) C. proc. pen.

Analizând actele și lucrările dosarului,

curtea de apel a constatat că și la acest moment temeiurile de fapt și de drept

care au determinat arestarea preventivă a inculpatului, prelungirea și

menținerea acestei măsuri nu s-au schimbat și justifică în continuare privarea

de libertate a acestuia.

Instanța a apreciat că și la acest moment

sunt îndeplinite cumulativ și condițiile impuse de art. 148 alin. (1) lit. f)

C. proc. pen., atât în ceea ce privește pedeapsa prevăzută de lege pentru

infracțiunile deduse judecății, mai mare de 4 ani, dar și sub aspectul probelor

că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea

publică având în vedere modalitatea și împrejurările concrete de săvârșire a

faptei presupus a fi fost comise de inculpat, gravitatea acesteia, sentimentul

de teamă și insecuritate pe care astfel de fapte îl generează în rândul

societății.

Astfel, a constatat că probele administrate

în cauză și la care instanța de fond a făcut referire în hotărârea atacată

relevă indicii temeinice, în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen. și art. 68

C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că a săvârșit fapta

prevăzută de legea penală, astfel cum a fost reținută în sarcina inculpatului.

Ca urmare, instanța, în baza dispozițiilor

art. 160

b

alin. (1) și (3) C. proc. pen. raportat la art. 300

2

C. proc. pen. și art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, având în vedere și dispozițiile art. 136 C. proc. pen. privind scopul

măsurilor preventive, din perspectiva pronunțării în primă instanță împotriva

inculpatului a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii cu executare

în regim de detenție, a menținut starea de arest a acestuia.

Împotriva încheierii sus-menționate,

inculpatul M.Ș.A. a declarat recurs, solicitând casarea încheierii atacate și,

rejudecând, pe fond, revocarea măsurii arestării preventive.

Analizând recursul declarat de inculpat,

Înalta Curte constată că încheierea atacată este legală, temeinică și

corespunzător motivată cu privire la subzistența temeiurilor care au determinat

arestarea preventivă a inculpatului și care impun în continuare menținerea

măsurii.

Din examinarea lucrărilor și actelor

dosarului rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima

instanță, astfel că se impune în continuare privarea de libertate.

Potrivit Codului nostru de procedură penală,

menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de

îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii

temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta

respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și

limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

Înalta Curte apreciază că, la acest moment

procesual, temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive se mențin și

există temeiuri noi, reflectate de materialul probator administrat la dosar,

care justifică și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, în

condițiile în care există indicii temeinice și suficiente, în accepțiunea dată

acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen. din care rezultă suspiciunea

rezonabilă că acesta a comis fapta pentru care este cercetat.

În cauză, se constată că temeiul care a stat

la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148

lit. f) C. proc. pen., subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ,

condițiile prevăzute de textul de lege.

Astfel, pentru infracțiunile pentru care a

fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță, legea prevede pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea inculpatului în stare

de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest ultim temei, în practica

Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că menținerea detenției este

justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel

puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto

pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni,

pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor,

pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea

publică.

Din examinarea lucrărilor și actelor

dosarului rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de

ridicat de pericol social al faptei de trafic de droguri de mare risc, în formă

continuată, reținută în sarcina inculpatului, lăsarea acestuia în libertate ar

putea crea riscul de a zădărnici aflarea adevărului și de a împiedica buna

desfășurare a procesului penal. Natura infracțiunii și modalitatea de comitere

relevă o periculozitate infracțională și o rezonanță socială, care ar crea o

stare de pericol pentru ordinea publică prin lăsarea inculpatului în libertate.

Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la

baza luării măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, neimpunându-se

înlocuirea măsurii preventive cu o alta, restrictivă de libertate, iar

condamnarea inculpatului în primă instanță, chiar dacă nu înlătură prezumția de

nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la

vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică în continuare privarea

de libertate.

În raport de toate aceste aspecte, se

constată că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii preventive a

inculpatului nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate,

care nu se justifică în funcție și de necesitatea asigurării bunei desfășurări

a procesului penal.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat inculpatul M.Ș.A. împotriva

Încheierii din data de 21 septembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 27421/3/2012 (2694/2012), cu obligarea

acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul M.Ș.A. împotriva Încheierii din data de 21 septembrie 2012 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în Dosarul nr. 27421/3/2012(2694/2012).

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de

200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi 01

octombrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ