ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1800/2012

Asupra

recursului de față;

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

încheierea din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 3737/3/2012 (1349/2012), învestită cu judecarea

cauzei în calea de atac a apelului, în baza art. 300

2

raportat la art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen., a dispus, printre altele, menținerea

stării de arest preventiv a inculpatului V.Ș., arestat în baza mandatului de

arestare preventivă nr. 298/UP din 4 noiembrie 2010, emis de Tribunalul

București, secția I penală, în Dosarul nr. 50947/3/2010.

Pentru

a pronun

ța

această hotărâre, instanța de apel, a reținut că temeiurile de drept și de

fapt, care au determinat luarea măsurii arestării preventive, în prezent

subzistă și impun în continuare privarea inculpatului de libertate, motiv

pentru care în baza art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (1), (3) C. proc. pen. a menținut starea de arest a inculpatului.

Pentru

a formula aceast

ă

convingere, prin prisma dispozițiilor art. 143 alin. (1) C. proc. pen. relativ

la probele sau indiciile temeinice care trebuie să existe în cauză, instanța de

apel a avut în vedere că din materialul probator administrat în cauză, există

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit fapta pentru care este

cercetat.

De

asemenea, Curtea de Apel a apreciat c

ă, în cauză, sunt incidente disp. art. 148 lit.

f) C. proc. pen., în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea

săvârșită este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea inculpatului în stare

de libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Împotriva

acestei încheieri a formulat recurs inculpatul V.Ș., solicitând punerea sa în

stare de libertate.

Înalta

Curte de Casație și Justiție, examinând recursul în conformitate cu

dispozițiile art. 385

14

C. proc. pen., pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, constată că acesta este nefondat pentru

considerentele ce urmează.

Analiz

ând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că temeiurile care au determinat

arestarea inițială a inculpatului V.Ș. se mențin fiind îndeplinită una din

condițiile alternative prevăzute de art. 160

b

alin. (3) C. proc.

pen.

Sub

aspectul dispozi

țiilor

art. 143 C. proc. pen., raportat la art. 68

1

C. proc. pen., Înalta

Curte constată că probatoriul administrat până în prezent nu a făcut să

înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracțiunea pentru care

a fost arestat și ulterior trimis în judecată.

Referitor

la dispozi

țiile

art. 148 lit. f) C. proc. pen., Înalta Curte constată că și acestea sunt

întrunite, în sensul că infracțiunea de săvârșirea căreia este acuzat

recurentul inculpat (complicitate la trafic de droguri de mare risc, prevăzută

și pedepsită de art. 26 C. pen. rap. la art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000

este sancționată cu închisoarea mai mare de 4 ani iar lăsarea acestuia în

libertate prezintă în continuare un pericol concret pentru ordinea publică.

În

acest context, se impune sublinierea că în jurisprudența C.E.D.O. în special cu

referire la unele cauze împotriva Franței (Letellier v. France) s-a admis că,

prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice,

anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de natură să justifice

o detenție preventivă.

Timpul

scurs de la momentul lu

ării

măsurii arestării preventive nu este de natură a atenua în mod semnificativ

impactul negativ pe care l-ar avea asupra opiniei publice judecarea

inculpatului în stare de libertate pentru infracțiuni de o asemenea gravitate,

existând riscul săvârșirii unor noi astfel de fapte.

Pe

de alt

ă

parte, acest interval de timp nu are nici caracter nerezonabil față de

particularitățile cauzei și de diligențele sporite

cu care au ac

ționat organele

judiciare, în prezent cauza aflându-se în fața instanței de apel.

C.E.D.O. stipuleaz

ă în art. 5 parag. 1 lit.

c) necesitatea existenței unor motive rezonabile de a presupune că persoana

privată de libertate a comis o infracțiune, garantând astfel temeinicia măsurii

privative de libertate și caracterul său nearbitrar.

În

Hotărârea Murray v. Regatul Unit, C.E.D.O. a subliniat că dacă sinceritatea și

temeinicia unei bănuieli constituiau elemente indispensabile ale

rezonabilității sale, această bănuială nu putea fi privită ca una rezonabilă

decât sub condiția ca ea să fie bazată pe fapte sau informații care ar stabili o

latură obiectivă între suspect și infracțiunea presupusă. În consecință, nicio

privare de libertate nu se poate baza pe impresii, intuiție, o simplă asociere

de idei sau de prejudecăți (etnice, religioase sau de altă natură) indiferent

de valoarea lor, în calitate de indiciu al participării unei persoane la

comiterea unei infracțiuni.

Prin

hot

ărârea

Calejja v. Malta, Curtea a apreciat că faptele probatorii care ar putea da

naștere unei bănuieli legitime nu trebuie să fie de același nivel cu cele

necesare pentru a justifica o condamnare.

În

speța dedusă judecății, se are în vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile

procedurale ale dreptului intern, ci și caracterul plauzibil al bănuielilor

care au condus la menținerea măsurii privative de libertate, precum și

legitimitatea scopului urmărit de măsura luată.

La

acest moment procesual,

Înalta

Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în libertate, ci

apreciază că întregul material probator administrat în cauză, menționat prin

sentința penală nr. 243/F din 28 martie 2012, de condamnare impune privarea de

libertate, în continuare, iar nu vreo altă măsură preventivă, arestarea

preventivă fiind singura aptă să atingă scopul preventiv reglementat de art. 136

C. proc. pen.

Tot

astfel, se apreciaz

ă

că măsura arestării preventive se impune a fi menținută și prin raportare la

exigențele art. 5 parag. 3 din C.E.D.O. care protejează dreptul la libertate al

persoanei, câtă vreme se bazează pe motive pertinente și suficiente a o

justifica.

Pertinen

ța și suficiența

acestor motive se apreciază de instanță în ansamblul circumstanțelor

particulare ale cauzei și prin raportare la prevederile art. 136 C. proc. pen.,

privarea

de libertate a inculpatului fiind necesar

ă și pentru buna desfășurare a procesului

penal, în cauză fiind respectate toate garanțiile procesuale de care aceasta se

bucură conform legislației în vigoare.

În

consecință în baza disp. art. 300

2

C. proc. pen. rap. la art. 160

b

alin. (3) parag. C. proc. pen., Înalta Curte va constata legalitatea și temeinicia

măsurii arestării preventive a inculpatului și va menține starea de arest

preventiv a acestuia.

Pe

cale de consecin

ță

constatând că măsura arestării preventive a fost luată cu respectarea

prevederilor legale și că nu s-au schimbat temeiurile avute în vedere la

momentul arestării preventive, în acord cu art. 139 alin. (1) și 3 C. proc.

pen.

Fa

ță de cele reținute,

în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge ca nefondat recursul formulat de de inculpatul V.Ș. împotriva

încheierii din 17 mai 2012 a Curții de Apel București, secția I penală,

pronunțată în Dosarul nr. 3737/3/2012 (1349/2012).

În

baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va obliga inculpatul la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E:

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.Ș.

împotriva încheierii din 17 mai 2012 a Curții

de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul nr. 3737/3/2012 (1349/2012).

Oblig

ă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitiv

ă.

Pronun

țată în ședință

publică, azi 28 mai 2012.