ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4179/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 5773 din 15 decembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, a admis recursul declarat de A.F.P. Galați, împotriva sentinței civile nr. 100 din 19 septembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a modificat în tot sentința atacată și, în fond, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC F. SRL Galați, ca neîntemeiată. Totodată, a respins recursul declarat de A.F.P. Galați împotriva încheierii din 27 noiembrie 2007 a aceleiași instanțe.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut că întrucât aspectele invocate prin cererea de recurs pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ., în considerarea dispozițiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere și incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 1 C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de reclamanta-intimată nu poate fi primită. Totodată, hotărârea prin care a fost stabilită competența materială pentru soluționarea în fond a cauzei, în favoarea Curții de Apel Galați, a fost pronunțată de o instanță de recurs și a intrat în puterea lucrului judecat, anterior publicării în M. Of. și a deciziei nr. 14 din 05 februarie 2007, pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii (30 octombrie 2007). În aceste condiții, în considerarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., instanța de recurs a apreciat că excepția necompetenței materiale invocată de pârâta-recurentă a fost corect soluționată. Constatând că, deși respectiva soluție este contrară jurisprudenței unitare în materie a instanței supreme, instanța de recurs a apreciat că incidența motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. nu poate fi reținută. De asemenea, excepția tardivității acțiunii a fost soluționată în mod corect, obiectul acesteia constituindu-l anularea formelor de executare realizate la data de 15 iunie 2006 și nu a titlului executor din 02 august 2000. Raportat la același obiect al acțiunii și având în vedere condițiile în care s-a ajuns la înregistrarea cauzei pe rolul Curții de Apel Galați, instanța de recurs nu a primit nici excepția inadmisibilității acțiunii grefată pe lipsa plângerii prealabile.

Este greșită însă soluția adoptată de judecătorul fondului asupra excepției prescripției dreptului de a cere executarea silită, concluzia la care s-a ajuns neavând suportul probator necesar. Ca sancțiune procedurală, prescripția stinge atât dreptul de executare silită al organelor fiscale, cât și obligația corelativă a debitorului de a se supune urmăririi silite, atrăgând încetarea de drept a măsurilor de executare silită. Potrivit art. 131 C. proc. fisc., dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.

Termenul astfel stabilit se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte sau în cursul executării silite, a unui act voluntar de plată a obligației prevăzute în titlul executoriu ori a recunoașterii în alt mod a datoriei, sau pe data îndeplinirii, în cursul executării silite, a unui act de executare silită, astfel cum se dispune prin art. 133 lit. b) și c). Pe baza probatoriului administrat în cauză, instanța de recurs a constatat că prima instanță a reținut în mod greșit că ultimul act de executare a fost îndeplinit la data de 02 august 2000 prin emiterea unui nou titlu executoriu, ce i-ar fi fost comunicat reclamantei abia la data de 12 iulie 2006, așa cum s-a precizat în adresa de pornire a executării silite.

S-a omis faptul că, ulterior încetării măsurii de suspendare provizorie a executării măsurilor dispuse prin procesul-verbal din 1998, survenită la data de 22 noiembrie 2009, urmare a constatării perimării contestației la executare, conform sentinței nr. 212/1999 a Curții de Apel Galați, s-a continuat executarea silită prin înființarea popririi asupra disponibilităților bănești din conturile bancare ale debitorului urmărit. Totodată, în urma măsurilor de executare întreprinse și deplasării organului de executare la sediul societății, la data de 03 iulie 2001 a fost achitată suma de 100 RON, în privința căreia susținerile expertului contabil nu puteau fi reținute.

Prin urmare, instanța de recurs a apreciat că dacă s-ar acceptă teza că celelalte sume indicate de pârâta-recurentă ar reprezenta plăți voluntare efectuate în contul unor datorii fiscale stabilite și individualizate printr-un alt act de control, data ultimului act de executare ce se impune a fi luată în calcul este 03 iulie 2001, iar în raport cu aceasta și în considerarea dispozițiilor legale anterior redate, concluzia că actele de executare întreprinse la 15 iunie 2006 se situează în afara termenului de prescripție de 5 ani este greșită, acesta împlinindu-se numai la data de 01 ianuarie 2007. Împotriva deciziei nr. 5773 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare reclamanta SC F. SRL Galați, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac, anularea deciziei atacate, casarea sentinței civile nr. 100 din 19 septembrie 2008 date de instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Galați în vederea cercetării fondului cauzei.

A învederat contestatoarea, prin motivele căii de atac, în primul rând, că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de ordine publică referitoare la competența materială a Curții de apel, ca primă instanță competentă să soluționeze în fond acțiunea reclamantei. Soluționarea fondului cauzei direct și pentru prima dată în derularea litigiului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, prin decizia atacată, prin „respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată”, a arătat contestatoarea, s-a efectuat cu încălcarea nepermisă a normelor de competență materială de ordine publică, aceasta cu atât mai mult cu cât potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (3) C. proc. civ. instanța de recurs avea obligația - în situația constatării neincidenței în cauză a excepției prescripției extinctive - casării sentinței nr. 100 din 19 septembrie 2008 și a trimiterii cauzei la prima instanță pentru cercetarea fondului.

Contestatoarea a subliniat că a fost privată de posibilitatea de a invoca excepția lipsei competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea, în primă instanță, a fondului cauzei, în condițiile în care motivele de recurs formulate de recurenta A.F.P. Galați nu cuprindeau nici cea mai sumară referire la problematica fondului cauzei, iar în fața instanței de recurs nu s-a pus în discuție, nu s-a dezbătut și nici nu s-a analizat niciuna dintre apărările formulate de reclamantă referitoare la existența debitului.

Sub un al doilea aspect, contestatoarea a relevat că decizia atacată este rezultatul unei duble erori materiale evidente, esențiale și cu caracter procedural realizată de instanța de recurs care pe de o parte - deși reține în considerente „demersul judiciar al contestatoarei grefat pe inexistența debitului” alături de „demersul judicios al contestatoarei grefat pe prescripția dreptului de a cere executarea silită” - nu a observat că primul dintre cele două „demersuri” nu a constituit niciodată obiectul analizei instanței de fond și a apărărilor contradictorii ale părților în prima instanță (și apoi nici chiar în fața instanței de recurs) și, pe de altă parte, a confundat soluția (privită strict tehnic-procedural) ce se putea da în cauză urmare a admiterii recursului pârâtei, și anume: casarea cu trimiterea spre rejudecare în vederea cercetării fondului cauzei de către prima instanță, în loc de modificarea sentinței cu consecința judecării fondului cauzei pentru prima dată direct în calea de atac a recursului.

Greșeala materială de fapt invocată mai sus s-a apreciat că se încadrează pe deplin în litera și lumina motivului contestației în anulare specială prevăzut de dispozițiile art. 318 teza I C. proc. civ., hotărârea atacată conținând un dispozitiv - rezultat al unei erori în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului și care au determinat esențial soluția instanței. În drept, s-au invocat dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 1 și art. 318 teza I C. proc. civ. Intimata A.F.P. Galați a solicitat, în principal, respingerea contestației în anulare ca inadmisibilă și, în subsidiar, respingerea contestației în anulare ca neîntemeiate. Contestația în anulare este inadmisibilă. Potrivit dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestație în anulare, atunci „când hotărârea a fost dată de judecători cu călcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență”, însă numai dacă acest motiv nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului. Acest motiv al contestației în anulare obișnuită se înscrie în perimetrul normelor cu privire la competența instanțelor judecătorești și nu al celor de organizare judecătorească, textul vizând încălcarea unor norme imperative, anume a celor prin care se reglementează competența generală, competența de atribuțiune sau materială și competența teritorială exclusivă.

O asemenea ipoteză nu este incidentă în cauză, critica contestatoarei constând în aceea că prin adoptarea soluției de modificare în tot a sentinței atacate în sensul respingerii, în fond, ca neîntemeiată a acțiunii în contencios administrativ formulată de SC F. SRL Galați, instanța de recurs a încălcat norma de ordine publică referitoare la competența materială a Curții de apel de a soluționa în primă instanță fondul cererii reclamantei, excedând sferei motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., motiv care presupune - prin raportare la obiectul căii de atac de retractare formulate, o hotărâre a instanței de recurs - că au fost nesocotite de instanța de control judiciar normele care reglementează competența de soluționare a recursului.

Or, decizia nr. 5773 din 15 decembrie 2009 atacată de contestatoare a fost pronunțată de instanța de recurs competentă potrivit dispozițiilor art. 4 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Pe de altă parte, se constată că, în mod evident, ipoteza în care o decizie a instanței de recurs ar putea fi atacată cu contestație în anulare de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. poate fi concepută doar la nivel teoretic, fiind greu de crezut că se poate ajunge în această fază procesuală fără ca niciuna din părți sau instanța din oficiu să nu invoce necompetența absolută a instanței sesizate cu soluționarea recursului.

Cât privește cel de-al doilea motiv de contestație în anulare invocat de contestatoare, prin care s-a învederat că dezlegarea dată prin decizia nr. 5773 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, (prin care a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, a fost admis recursul declarat de A.F.P. Galați împotriva sentinței civile nr. 100 din 19 septembrie 2008 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința modificării în tot a sentinței atacate și în fond a respingerii acțiunii formulate de reclamanta SC F. SRL Galați ca neîntemeiată, și a fost respins recursul declarat de A.F.P.

Galați împotriva încheierii din 27 noiembrie 2007 a aceleiași instanțe) este rezultatul unei greșeli materiale, se reține de asemenea că nu poate fi primit, întrucât prin expresia „greșeală materială” legea are în vedere greșeli materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții eronate, cu alte cuvinte greșeli formale care sunt săvârșite în legătură cu examinarea recursului, sau, altfel spus, greșeli involuntare și evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei (cum ar fi: stabilirea taxei de timbru în raport cu o sumă mai mare decât suma contestată, urmată de anularea recursului ca insuficient timbrat; mențiunea greșită din dispozitivul hotărârii că partea a renunțat la judecată și nu la dreptul pretins; anularea recursului ca netimbrat, deși la dosar a fost depusă recipisa de plată a taxei de timbru sau respingerea recursului ca tardiv, deși a fost depus în termen la poștă, dar instanța nu a observat recipisa scrisorii recomandate luând în considerare data înregistrării căii de atac; anularea greșită a recursului ca nemotivat sau ca fiind făcut de un mandatar fără calitate; pronunțarea instanței de recurs asupra altei hotărâri decât cea recurată).

Contestația în anulare specială, întemeiată pe prevederile art. 318 teza I C. proc. civ., nu poate fi exercitată așadar pentru remedierea unor „greșeli de judecată”, precum cele privind stabilirea eronată a situației de fapt, în urma aprecierii probelor, interpretarea unor dispoziții legale (de drept substanțial ori procedural) sau rezolvarea unui incident procedural, întrucât a da părților posibilitatea de a se plânge aceleiași instanțe care a dat hotărârea de modul în care a apreciat probele, a interpretat legea și a stabilit raporturile dintre părți, ar însemna să se deschidă dreptul părților de a provoca rejudecarea căii de atac a recursului, ceea ce este inadmisibil. Or, în mod evident, în cazul în analiză, contestația în anulare este concepută ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor greșeli materiale și nu și pentru reformarea unor greșeli de fond.

Argumentele invocate de contestatoare în sprijinul motivului de contestație în anulare specială prevăzut de art. 318 teza I C. proc. civ., anume neobservarea că chestiunea inexistenței debitului nu a constituit niciodată obiectul apărărilor contradictorii ale părților și analizei instanței de fond și apoi a instanței de recurs, și, respectiv, confundarea, de către instanța de recurs, a soluției ce se putea da în cauză urmare admiterii recursului pârâtei, casarea cu trimiterea spre rejudecare în vederea cercetării fondului cauzei de către prima instanță în loc de modificarea sentinței cu consecința judecării fondului cauzei pentru prima dată în calea de atac a recursului, se constituie în critici privitoare la considerentele deciziei atacate și la interpretarea, de către instanța de recurs, a dispozițiilor de drept procedural conținute de art. 312 alin. (3) C. proc.

civ., și ele nu relevă prezența în cauză a unor greșeli involuntare și evidente, realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale aflate la dosarul cauzei. În aceste condiții, constatând că nu sunt întrunite cerințele de admisibilitate prevăzute de art. 317 alin. (1) pct. 2 și art. 318 teza I C. proc. civ., se va dispune, în temeiul dispozițiilor art. 320 din același act normativ, respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac de retractare a contestației în anulare formulată de SC F. SRL Galați împotriva deciziei nr. 5773 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC F. SRL Galați împotriva deciziei nr. 5773 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2010.