ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2255/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe calea contenciosului

administrativ, reclamanta M.V. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Muncii,

Familiei și Egalității de Șanse obligarea acestuia la plata drepturilor bănești

reprezentând prima de vacanță cuvenită pentru anul 2006, actualizată la nivelul

indicelui de inflație.

În motivarea acțiunii

reclamanta a susținut că potrivit Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor

publici, era îndreptățită să primească anual o primă de vacanță calculată în cuantum

egal cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediul de odihnă.

Efectele acestei prevederi

legale au fost suspendate în mod succesiv printr-o serie de alte dispoziții legale

până la sfârșitul lunii decembrie 2005, dată la care această suspendare a încetat.

Întrucât normele legale de suspendare nu mai sunt în vigoare, s-a solicitat instanței

să se constate lipsa de efecte a suspendării dreptului la prima de vacanță pentru

anii 2001 - 2005.

Așa fiind, reclamanta

a solicitat obligarea autorității pârâte la plata drepturilor cuvenite pentru anul

2006.

Prin întâmpinare, pârâta

a solicitat respingerea acțiunii cu motivarea că drepturile solicitate de reclamantă

nu pot fi acordate atâta vreme cât prin Legea bugetului pe anul 2006 nr. 511/2005,

art. 8 alin. (7) s-a dispus în continuare suspendarea drepturilor privitoare la

prima de vacanță.

Prin sentința civilă

nr. 112/F din 25 septembrie 2007, Curtea de Apel Galați, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de M.V. în contradictoriu cu

Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse.

A obligat autoritatea

pârâtă să-i plătească reclamantei prima de concediu aferentă anului 2006 actualizată

cu indicele de inflație la data executării acestei obligații.

Pentru a hotărî astfel

prima instanță a reținut că dreptul la prima de vacanță este un drept recunoscut

de lege, iar suspendarea anuală a acestui drept nu înseamnă desființarea lui, dreptul

existând și în prezent cu atât mai mult cu cât Legea nr. 487/2006 privind bugetul

pe anul 2007 nu a dispus o nouă suspendare și nici nu a desființat dreptul.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Recurenta a susținut,

în esență, că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii

întrucât acordarea primei de vacanță funcționarilor publici a fost suspendată în

perioada 2001 - 2006 prin legile bugetare respectiv, O.U.G. nr. 33/2001, Legea

nr. 743/2001, Legea nr. 631/2002, Legea nr. 507/2003, Legea nr. 511/2004 și Legea

nr. 379/2005.

Recursul este nefondat

pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr. 188/1999

s-a instituit dreptul funcționarilor publici ca, pe lângă indemnizația de concediu,

să li se acorde o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în

concediu.

Este adevărat că acordarea

primei de vacanță, instituită prin prevederile legale susmenționate, a fost suspendată

în anii 2001 - 2006, prin dispoziții normative succesive, însă, așa cum corect a

reținut și instanța de fond, suspendarea nu echivalează cu eliminarea dreptului,

atâta vreme cât nu există nici o dispoziție legală prin care să fi fost înlăturată

existența acestuia.

Astfel, dreptul la prima

de concediu, stabilit inițial prin art. 33 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 (publicată

în M. Of. nr. 600/8.12.1999), a fost menținut prin art. 34 alin. (2) din Legea

nr. 188/1999, în forma republicată (M. Of. nr. 251/22.03.2004), precum și prin

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată pentru a doua oară

(M. Of. nr. 365/29.05.2007).

Nu se poate considera,

deci, că suspendarea dreptului în perioada respectivă echivalează cu inexistența

sa în cadrul aceleiași perioade, întrucât s-ar încălca principiul constituțional

ce garantează realizarea drepturilor acordate.

De asemenea, neprevederea

în continuare a acestui drept, recunoscut și garantat, nu poate înlătura existența

lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituția României revizuită

(art. 49 din Constituția anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exercițiul

unui drept, cât și reglementărilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Un astfel de drept nu

poate fi considerat că nu a existat în perioada pentru care exercițiul său a fost

suspendat, întrucât s-ar ajunge la situația, inadmisibilă, potrivit căreia un drept

prevăzut de lege să fie lipsit de conținut, printr-o îngrădire nelegitimă a exercitării

lui.

De aceea, respectarea

principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor

adoptate, în spiritul și litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendințe

de reglementare a unor situații juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor

recunoscute să nu poată fi împiedicați de a se bucura efectiv de acestea, pentru

perioada în care au fost prevăzute de lege.

Pentru motivele arătate,

recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică

și legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de Șanse împotriva sentinței civile4

nr. 112/F din 25 septembrie 2007 a Curții de Apel Galați, secția de contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 3 iunie 2008.