ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5791/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința nr. 353 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții D.V., S.M., C.A.L., G.M., C.A., M.V., F.C., H.M., C.I., T.M., O.N., I.l., D.l., M.D., V.C., S.D., A.A., S.C., M.F., S.G., P.D., M.A., T.M., T.F., S.A., I.F., C.S., F.A., B.R., Z.M.M., D.C., D.A., C.I.A., M.M., M.M.R., I.M., T.L., I.C., M.l., H.L., B.D., M.M.T., M.S.I., P.D., F.N.A., R.I. și M.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anulând adresa din 3 iulie 2009 emis de conducătorul autorității pârâte. De asemenea, a fost declinată în favoarea Tribunalului Arad, ca instanță de litigii de muncă, competența de soluționare a cererii formulate de aceiași reclamanți, în contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și conducătorul acestei autorități.

În ceea ce privește soluția pronunțată pe fondul cauzei, de anulare a actului administrativ contestat, instanța de judecată a reținut, în esență, că acesta încalcă dispozițiile art. 156 și 164 C. muncii, potrivit cărora drepturile salariale trebuie plătite cu prioritate față de alte obligații bănești, iar cuantumul lor nu poate fi afectat de aceste din urmă obligații bănești, decât în condițiile legii, care, în speță, nu sunt întrunite. Împotriva acestei sentințe, cu privire la soluția pronunțată pe fondul cauzei, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul. Prin decizia nr. 1947 din 16 aprilie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a constatat nul recursul pentru nemotivare.

Astfel, s-a reținut că prin cererea de recurs, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța de judecată a apreciat greșit ca fiind îndeplinite condițiile pentru suspendarea actului administrativ, prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, referitoare la existența cazului justificat și a pagubei iminente. Or, s-a constatat că prin sentința recurată, instanța de judecată a soluționat nu o cerere de suspendare a actului administrativ emis de conducătorul autorității recurente, ci chiar fondul cauzei, dispunând anularea actului respectiv iar nu suspendarea acestuia. Cum recurentul nu a adus, deci, nici o critică sentinței atacate, prin prisma soluției pronunțate de instanța de fond, având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1) și (3) C. proc.

civ. și întrucât nu au fost constatate motive de ordine publică, ce ar fi putut fi invocate din oficiu, potrivit alin. (2) al aceluiași art., Înalta Curte a constatat nulitatea acestuia. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare recurentul Ministerul Justiției, invocând motivul prevăzut de art. 318 teza a II-a, arătând că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra primului motiv de recurs referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile. Contestația în anulare este neîntemeiată. Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc.

civ., invocate de contestator în motivarea contestației în anulare „hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (...) când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare". Prin decizia contestată Înalta Curte a constatat nul recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 353 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, pentru nemotivare, apreciind că recurentul-pârât a formulat motive de recurs care vizează alt obiect decât cel dedus judecății. Prin urmare, nu poate fi reținută ipoteza textului art. 318 teza a II-a, invocat ca motiv al contestației în anulare, instanța de recurs neintrând în cercetarea fondului cererii de recurs pentru a se putea vorbi de o „omisiune" referitoare la vreunul dintre motivele de recurs invocate.

Mai mult decât atât, Înalta Curte a reținut prin decizia contestată că nu există motive de recurs de ordine publică pe care instanța să le poată analiza din oficiu. Susținerea contestatorului în sensul că instanța de recurs a omis să analizeze excepția de ordine publică a inadmisibilității acțiunii pentru lipsa procedurii prealabile nu se încadrează în dispozițiile art. 318 teza a II-a, neputând fi asimilată unui motiv de recurs de ordine publică dintre cele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5 C. proc. civ. De altfel, excepția inadmisibilității a fost invocată de Ministerul Justiției și în fața instanței de fond, care a respins-o ca neîntemeiată, iar dovada îndeplinirii procedurii prealabile se află anexată cererii de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că argumentele prezentate de contestator în susținerea motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu realizează ipoteza textului legal menționat, astfel încât va respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de Ministerul Justiției, împotriva deciziei nr. 1947 din 16 aprilie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 decembrie 2010.