ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5791/2010

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 353 din 11 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții D.V., S.M., C.A.L.,

G.M., C.A., M.V., F.C., H.M., C.I., T.M., O.N., I.l., D.l., M.D., V.C., S.D., A.A.,

S.C., M.F., S.G., P.D., M.A., T.M., T.F., S.A., I.F., C.S., F.A., B.R., Z.M.M.,

D.C., D.A., C.I.A., M.M., M.M.R., I.M., T.L., I.C., M.l., H.L., B.D., M.M.T., M.S.I.,

P.D., F.N.A., R.I. și M.D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, anulând

adresa din 3 iulie 2009 emis de conducătorul autorității pârâte. De asemenea, a

fost declinată în favoarea Tribunalului Arad, ca instanță de litigii de muncă, competența

de soluționare a cererii formulate de aceiași reclamanți, în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor Publice și conducătorul acestei autorități.

În ceea ce privește soluția pronunțată

pe fondul cauzei, de anulare a actului administrativ contestat, instanța de judecată

a reținut, în esență, că acesta încalcă dispozițiile art. 156 și 164 C. muncii,

potrivit cărora drepturile salariale trebuie plătite cu prioritate față de alte

obligații bănești, iar cuantumul lor nu poate fi afectat de aceste din urmă obligații

bănești, decât în condițiile legii, care, în speță, nu sunt întrunite.

Împotriva acestei sentințe, cu privire

la soluția pronunțată pe fondul cauzei, în termenul legal, a declarat recurs pârâtul.

Prin decizia nr. 1947 din 16 aprilie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

a constatat nul recursul pentru nemotivare.

Astfel, s-a reținut că prin cererea de

recurs, recurentul invocă prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că

hotărârea atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul

că instanța de judecată a apreciat greșit ca fiind îndeplinite condițiile pentru

suspendarea actului administrativ, prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004,

referitoare la existența cazului justificat și a pagubei iminente.

Or, s-a constatat că prin sentința recurată,

instanța de judecată a soluționat nu o cerere de suspendare a actului administrativ

emis de conducătorul autorității recurente, ci chiar fondul cauzei, dispunând anularea

actului respectiv iar nu suspendarea acestuia.

Cum recurentul nu a adus, deci, nici o

critică sentinței atacate, prin prisma soluției pronunțate de instanța de fond,

având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și întrucât

nu au fost constatate motive de ordine publică, ce ar fi putut fi invocate din oficiu,

potrivit alin. (2) al aceluiași art., Înalta Curte a constatat nulitatea acestuia.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație

în anulare recurentul Ministerul Justiției, invocând motivul prevăzut de art. 318

teza a II-a, arătând că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra primului

motiv de recurs referitor la excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea

procedurii prealabile.

Contestația în anulare este neîntemeiată.

Potrivit dispozițiilor art. 318 teza a

II-a C. proc. civ., invocate de contestator în motivarea contestației în anulare

„hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație (...) când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze

vreunul dintre motivele de modificare sau de casare".

Prin decizia contestată Înalta Curte a

constatat nul recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile

nr. 353 din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, pentru nemotivare, apreciind

că recurentul-pârât a formulat motive de recurs care vizează alt obiect decât cel

dedus judecății.

Prin urmare, nu poate fi reținută ipoteza

textului art. 318 teza a II-a, invocat ca motiv al contestației în anulare, instanța

de recurs neintrând în cercetarea fondului cererii de recurs pentru a se putea vorbi

de o „omisiune" referitoare la vreunul dintre motivele de recurs invocate.

Mai mult decât atât, Înalta Curte a reținut

prin decizia contestată că nu există motive de recurs de ordine publică pe care

instanța să le poată analiza din oficiu. Susținerea contestatorului în sensul că

instanța de recurs a omis să analizeze excepția de ordine publică a

inadmisibilității acțiunii pentru lipsa

procedurii prealabile nu se încadrează în dispozițiile art. 318 teza a II-a, neputând

fi asimilată unui motiv de recurs de ordine publică dintre cele prevăzute de

art. 304 pct. 1, 2, 3, 4 și 5 C. proc. civ.

De altfel, excepția inadmisibilității a

fost invocată de Ministerul Justiției și în fața instanței de fond, care a respins-o

ca neîntemeiată, iar dovada îndeplinirii procedurii prealabile se află anexată cererii

de chemare în judecată.

Pentru considerentele expuse, Înalta

Curte constată că argumentele prezentate de contestator în susținerea motivului

de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. nu realizează

ipoteza textului legal menționat, astfel încât va respinge contestația în anulare

ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată

de Ministerul Justiției, împotriva deciziei nr. 1947 din 16 aprilie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal,

ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22

decembrie 2010.