ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3335/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 80 din 26 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Bihor în Dosar nr. 5849/111/2003, s-a admis acțiunea formulată de petent B.E., în nume propriu și în calitate de mandatară a petenților G.G. și G.F., în contradictoriu cu intimații Primarul Comunei V.C., Primăria Comunei V.C. și Statului Român, reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor; s-a dispus anularea dispoziției Primarului Comunei V.C. din 11 decembrie 2001 și a fost obligat intimatul Primarul Comunei V.C. să emită dispoziția de admitere a notificării și de restituire în natură către petenți a imobilului - teren în suprafață de 7.438 m.p., cu nr. top. a înscris în CF nr. F, Vadu Crișului, fără cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Conform copiei colii CF nr. F, Vadu Crișului, numiții H.G. și soția O.E. au fost proprietarii imobilului cu nr. top. a, în natură teren în suprafață de 7.438 m.p. În baza actului intitulat „contract provizoriu de cumpărare” sub semnătură privată încheiat la data de 16 octombrie 1928, proprietarii tabulari H.G. și soția O.E. au înstrăinat către numitul M.G.F. imobilul de mai sus, în schimbul prețului de 15.000 RON. Operațiunea de vânzare-cumpărare încheiată între proprietarii tabulari și numitul M.G.F. a fost confirmată și de martorii audiați în cauză. În acest sens este declarația martorului O.Z., rudă cu fosta proprietară tabulară a imobilului, O.E., care a arătat că înainte de al doilea război mondial numiții H.G.

și soția O.E. au vândut către familia M.G. - frații F. și M. - terenul pe care îl dețineau în proprietate, situat în Vadu Crișului, după care s-au mutat în Oradea, în familia vânzătorilor cunoscându-se despre această tranzacție. De asemenea, martorii B.M. și B.A. au relatat că cei doi frați M. - G.F. și M. au cumpărat terenul situat lângă Crișul Repede în localitatea Vadu Crișului de la H.I. Au mai arătat acești martori că familia M.G. a folosit terenul până în anul 1970, când a fost preluat abuziv de Statul Român. Întrucât imobilul a fost părăsit de proprietarii tabulari H.G. și soția O.E., prin sentința civilă nr. 1226/1972 a Judecătoriei Oradea a fost declarat, în baza Decretului nr. 111/1951, ca fiind bun părăsit și s-a dispus trecerea acestuia în proprietate de stat.

Statul și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară. Statul și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară sub B 3, cu titlu de bun părăsit. În aceste condiții, prin adresa nr. AA/1972 emisă de Consiliul Popular al Comunei V.C. i s-a pus în vedere numitului M.G.M. să își retragă bunurile depozitate pe acest teren. Conform certificatului de moștenitor nr. XX/2002, în urma deces numitului M.G.F., la data de 6 septembrie 1954, au rămas ca moștenitori G.G. și G.F., în calitate de nepoți de fiu, iar potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, petenta B.E. este fiica defunctului M.G.M., decedat la data de 27 octombrie 1983, fratele defunctului M.G.F. Prin notificarea, nr. RR/2001 adresată Primăriei Comunei V.C., petenta B.E.

a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a imobilului în litigiu, întrucât nu au făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorului său cu privire la imobilul in litigiu, prin dispoziția Primarului Comunei V.C. din 11 decembrie 2001, a fost respinsă notificarea acesteia. Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 marttie 1945 - 22 decembrie 1989 se restituie în natură, în condițiile legii. În caz în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii echivalent ce vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite echivalent de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Prin art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, se consideră ca fiind preluate abuziv imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, îndreptățite la măsuri reparatorii sunt persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. De prevederile legii beneficiază și moștenitorii legali testamentari ai persoanelor fizice îndreptățite [art. 4 alin. (2)]. Pentru a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001, persoanele soliei trebuie să facă dovada calității lor de proprietari la data preluării abuzive a imobilului.

Conform dispozițiilor art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G.

nr. 250/2007, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înțelege: orice acte juridice translative de proprietate atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras carte funciară, act sub semnătură privată, încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărțeala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcții și la interzicerea construiri autorizare și în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri și asemenea); orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau în faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol).

Având în vedere că în speță petenții B.E., G.G. și G.F. au făcut dovada că antecesorii lor au avut calitatea de proprie imobilului la data preluării abuzive a acestuia, calitate care a fost dovedită cu act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului, adresa nr. AA/1972 emisă de Consiliul Popular al Comunei V.C. a constatat că aceștia sunt persoane îndreptățite la restituirea imobilului și în aceste condiții, în temeiul dispozițiilor art. 1, 3, 4, 23 și 24 din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, a dispus anularea dispoziției Primarului Comunei V.C. din 11 decembrie 2001 și a obligat pârâtul să emită dispoziția de notificării și de restituire în natură a imobilului.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâții Primăria Comunei V.C., Primarul Comunei V.C. și Ministerul Finanțelor Publice iar prin decizia civilă nr. 8 din 2 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea s-au respins apelurile reținându-se următoarele considerente: În ce privește apelul Primăriei Comunei V.C. și a Primarului Comunei V.C., s-a reținut că motivele de apel invocate sunt străine cauzei. S-a mai reținut că mandatarea reclamantei de descendenții în linie directă ai defunctului proprietar, M.G.F., s-a făcut printr-un act autentic și chiar în lipsa acestui mandat, reclamanta era îndreptățită în nume propriu în calitate de colateral privilegiat, în lipsa notificării depuse de descendenții în linie directă, să depună notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și să solicite măsurile reparatorii prevăzute de aceasta.

Astfel reține instanța de apel, este nerelevant dacă notificarea depusă a fost făcută în nume propriu sau în reprezentarea descendenților defunctului, critica formulată de apelanți cu privire la acest aspect fiind nefondată. Cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al defunctului M.G.F., în mod corect Tribunalul Bihor a reținut că potrivit Legii nr. 10/2001, H.G. nr. 250/2007, dovada proprietății se poate face inclusiv prin acte translative proprietate sub semnătură privată, astfel că și această critică formulată de apelanți privind nevalabilitatea înscrisului doveditor este nefondată. De asemenea s-a mai reținut că de altfel, antecontractul de vânzare-cumpărare cu care reclamanta a dovedit că unchiul său a cumpărat imobilul din litigiu este confirmat de declarați autentice ale martorilor, aflate la dosarul de fond, precum și de adresa emisă de fostul Consiliu Popular al Comunei V.C.

din Dosarul nr. 75/2003 Judecătoriei Aleșd - prin care defunctul M.G.M. este somat să predea Statului imobilul din litigiu, ceea ce atestă că în anul 1972 imobilul se afla în posesia defunctului. Celelalte aspecte invocate de apelanți, privind existența altor cauze aflate pe rolul instanțelor cu privire la terenul în litigiu, sunt nerelevante și inutile cauzei. S-a mai reținut că apelul Direcției Generale a Finanțelor Publice Bihor, pentru Ministerul Finanțelor Publice, apare ca fiind lipsit de interes cât timp nu a fost obligat în nici un fel prin dispozitivul instanței de fond. Pe de altă parte, Ministerul Finanțelor Publice este reprezentantul general al Statului, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, imobilul a fost preluat abuziv de Statul Român de la fostul proprietar, astfel, nu se poate reține că apelantul nu are calitate procesuală pasivă cât timp este reprezentantul legal al entității care a preluat abuziv imobilul în litigiu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Bihor, Primarul Comunei V.C. și Primăria Comunei V.C. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel recurenta D.G.F.P. Bihor a solicitat în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., modificarea hotărârii în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință respingerea acțiunii pe excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Finanțelor Publice și a lipsei calității de reprezentant al Statului Român. În acest sens au fost invocate dispozițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954 și prevederile hotărârii din 5 septembrie 2007. Se mai susține că în calitate de reprezentant al Statului Român Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuția de a aviza sau aproba decizia emisă de unitatea deținătoare a imobilului și nici de a acorda titlului de despăgubiri.

Recursul Primarului Comunei V.C. și Primăria Comunei V.C. vizează greșita interpretare și aplicare a legii în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care s-a solicitat modificarea hotărârii instanței de apel în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință desființarea hotărârii instanței de fond. Se învederează că soluția instanței de fond de a restitui în natură imobilul solicitat încalcă flagrant principiul chemării la moștenire a rudelor în ordinea claselor de moștenitori legali, întrucât B.E. nu are calitate de moștenitor după defunctul M.G.F. În ce privește dovada dreptului de proprietate, se mai susține că la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare din 16 octombrie 1928, terenurile se aflau în circuitul civil astfel că puteau să fie transmise prin vânzare-cumpărare.

Astfel susțin recurenții, la data redactării înscrisului erau incidente dispozițiile C. civ. austriac și a legilor maghiare ce confereau efect constitutiv de drepturi înscrierilor în cartea funciară, dreptul de proprietate fiind dobândit efectiv la această dată. Se mai susține că, posesia terenului nu echivalează cu proprietatea și că înscrisul depus nu îndeplinește cerințele unui înscris sub semnătură privată. Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursurile sunt nefondate. Instanța de apel a examinat cauza prin prisma principiului tantum devolutum quantum apellatum și a dispozițiunilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001 și art. 23.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Prin dispoziția din 11 decembrie 2001 emisă de Primarul Comunei V.C. s-a respins notificarea motivat de lipsa dovezii dreptului de proprietate cu privire la imobilul solicitat. Or, prin actele depuse s-a făcut atât dovada proprietății antecesorului notificatorilor, cât și faptul că preluarea imobilului s-a făcut din posesia acestuia. Nici o prevedere din Legea nr. 10/2001 nu interzice completarea probatoriului în etapa judiciară. A considera altfel ar însemna a aduce atingere principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție. Noțiunea de „acte doveditoare” prevăzută de art. 33 din Legea nr. 10/2001 face trimitere la orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, ce generează o prezumție relativă de proprietate în favoarea persoanei care îl invocă.

Or, din această perspectivă, actul depus de notificatori se circumscrie noțiunii de act doveditor al dreptului de proprietate. În ce privește calitatea de persoane îndreptățite la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de fond și de apel au avut în vedere atât certificatul de moștenitor nr. XX/2002 eliberat de Biroul Notarului Public C.L.C., cât și precizarea acțiunii și procura depusă la dosarul instanței de fond. În ce privește reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954. Astfel din perspectiva celor expuse, nici unul din motivele de recurs invocate nu se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., motiv pentru care recursurile fiind nefondate urmează a fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Bihor, Primarul Comunei V.C. și Primăria Comunei V.C. împotriva deciziei nr. 8A din 2 februarie 2010 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Obligă recurenții pârâți la plata sumei de 534 RON cheltuieli de judecată către intimații reclamanți B.E., G.G. și G.F. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 aprilie 2011.