ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2510/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2510/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea formulată, reclamantul B.O.F. a solicitat, în

contradictoriu cu Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, suspendarea

executării Deciziei de imputare nr. 322410 din 16 iunie 2011, modificată prin

Decizia de modificare nr. 322922 din 21 iulie 2011, până la pronunțarea unei

hotărâri asupra legalității deciziei de imputare, cu obligarea intimatului la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de suspendare reclamantul

a învederat instanței că, prin Decizia de imputare nr. 322410 din 16 iunie 2011

emisă de către Inspectorul General al Inspectoratului General al Poliției de

Frontieră Române și modificată ulterior prin Decizia de modificare nr. 322922

din 21 iulie 2011, s-a dispus imputarea în sarcina sa a sumei de 5.633,68 lei

reprezentând prejudiciul creat I.J.P.F. Satu Mare prin încadrarea eronată pe

coeficienții de ierarhizare minimi ai salariului pentru funcția îndeplinită de

polițiștii de frontieră puși la dispoziția I.J.P.F. Satu Mare în condițiile art.

65 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițiștilor, cu modificările și

completările ulterioare.

Decizia de imputare a fost

contestată pe cale internă potrivit procedurii prevăzute de cap. IV din O.G. nr.

121/1998 privind răspunderea materială a militarilor întrucât există numeroase

motive de nelegalitate ale acestui act administrativ.

Referitor la prima condiție de

admisibilitate a acțiunii, respectiv existența unui caz bine justificat,

reclamantul a arătat că decizia de imputare conține grave vicii de formă și fond,

cel mai evident dintre acestea fiind acela că temeiul legal al deciziei de

imputare, în baza căruia s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa,

respectiv prevederile art. 34 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea

materială a militarilor (art. 1 alin. (3) din decizia de imputare contestată)

este străin de natura pricinii, în condițiile în care dispozițiile legale

indicate stabilesc imputarea pagubelor în sarcina persoanelor vinovate de

neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea deciziei de imputare,

după expirarea termenelor prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin.

(4) din ordonanță.

Astfel, paguba calculată de către

comisia de cercetare administrativă din cadrul I.G.P.F. și imputată petentului

prin decizia de imputare va trebui recalculată ori de câte ori vor interveni

hotărâri judecătorești de achitare a polițiștilor de frontieră puși la

dispoziție, fapt care va determina imposibilitatea recuperării sau o recuperare

dificilă și greoaie a sumelor deja reținute prin punerea în executare a

deciziei de imputare.

Referitor la a doua condiție de

admisibilitate a acțiunii, respectiv prejudiciul material viitor și previzibil,

reclamantul a arătat că Inspectoratul Județean al Politiei de Frontieră Satu

Mare, în calitate de instituție care are în evidentă debitul din imputația

definitivă, i-a reținut lunar, începând cu luna iulie 2011, suma de 100 lei,

urmând ca de la data rămânerii definitive a deciziei de imputare această sumă

să crească până la limita maximă de 1/3 din salariul net.

În drept, au fost invocate

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ,

cu modificările ulterioare, O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a

militarilor, aprobată prin Legea nr. 25/1999 și Instrucțiunile Ministrului de

Interne nr. 830/1999 privind răspunderea materială a militarilor, cu

modificările ulterioare.

Prin întâmpinare, Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră a solicitat respingerea cererii de suspendare

a actului administrativ atacat, ca neîntemeiată.

Pârâtul a mai arătat că actul

administrativ se bucură de prezumția de legalitate care, la rândul său, se

bazează pe prezumția de autenticitate și prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis organul emitent). Din aceste considerente,

suspendarea actului administrativ are caracter de excepție având în vedere

trăsătura generală a actelor administrative de a fi executorii din oficiu (ex

officio), ceea ce semnifică faptul că imposibilitatea executării lor trebuie să

fie legitimată de situații speciale și în limitele acestor situații. O atare

suspendare poate interveni de drept în cazurile și condițiile expres și

limitative prevăzute de lege. Ea poate fi dispusă, în conformitate cu art. 14

din Legea contenciosului administrativ, și de instanța de judecată, dar numai

cu îndeplinirea cumulativă a celor două condiții prevăzute expres în textul de

lege, și anume: existența cazului bine justificat si prevenirea, pe acesta

cale, a producerii unei pagube iminente.

Prin sentința civilă nr. 30 din 20

ianuarie 2012 Curtea de Apel Oradea, Secția contencios administrativ și fiscal

a admis cererea de suspendare formulată de B.O.F., în contradictoriu cu

Inspectoratul General al Poliției de Frontieră și, în consecință, a dispus

suspendarea executării Deciziei de imputare nr. 322410 din 16 iunie 2011,

modificată prin Decizia nr. 322922 din 21 iulie 2011, până la soluționarea irevocabilă

a acțiunii în anulare, obligând pârâtul la plata sumei de 150 lei cheltuieli de

judecată.

Pentru a pronunța această soluție instanța

de fond a reținut că în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004, cazul bine justificat implică existența unei îndoieli puternice

asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ, de

natură a înfrânge principiul potrivit căruia actul administrativ este

executoriu din oficiu, iar paguba iminentă constă, potrivit art. 2 lit. s) din

Legea nr. 554/2004 într-un prejudiciu material viitor și previzibil.

Instanța de fond a considerat că, în

speță, sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004

referitoare la cazul bine justificat și la paguba iminentă.

Curtea de Apel a constatat că prin

aspectele invocate, respectiv că actul administrativ nu este motivat în fapt și

în drept, că temeiul legal reținut nu este aplicabil în speță, respectiv că

prejudiciul reținut în sarcina sa nu este cert, întrucât unii dintre polițiștii

cercetați (care, conform art. 45 alin. (1) din O.G. nr. 38/2003 beneficiau pe

perioada în care erau cercetați de coeficienții de ierarhizare minimi ai

salariului, dar au fost încadrați cu coeficienți de ierarhizare mai mari și au

primit drepturi bănești mai mari), au fost achitați de instanța de judecată,

fapt ce implică o recalculare a eventualei pagube create în patrimoniul

pârâtei, s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat, astfel cum este

definit de dispozițiile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/ 2004.

În ceea ce privește paguba iminentă,

s-a constatat că reclamantul a fost deja prejudiciat, prin faptul că, începând

cu luna iulie 2011, în baza deciziei de imputare, i s-a reținut din salariu

suma de 100 lei, astfel că, până în prezent i s-a creat un prejudiciu de

aproximativ 700 lei.

Împotriva hotărârii instanței de fond

pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră Română a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că în

cererea de suspendare a actului administrativ atacat, reclamantul nu invocă

nici un motiv pentru care cere suspendarea executării deciziei de imputare,

neaducând nici un argument în susținerea celor solicitate.

Recurentul susține că această măsură

legală, nu este de natură a provoca o „daună gravă" reclamantului-intimat

care să atragă luarea unei măsuri provizorii de către instanța de judecată,

neputând fi vorba de un prejudiciu material viitor.

De altfel, paguba iminentă la care

face trimitere instanța de fond este rezultatul propriei culpe a reclamantului-intimat

în exercitarea atribuțiilor de serviciu, presupusa pagubă va putea fi reparată

în eventualitatea admiterii acțiunii.

Mai mult decât atât, măsura luată,

prin ea însăși, este de natură a prejudicia în mod firesc pe reclamant, nefiind

însă un motiv suficient de suspendare a executării măsurii dispuse în

condițiile O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor și ale

Instrucțiunile M.I. nr. 830/1999 răspunderea materială a militarilor pentru

pagubele produse, care impun o anumită conduită.

Prin urmare, recurentul consideră că

raportat la natura sancțiunii aplicate, nu se poate reține iminența unei

pagube, neexistând nici o dificultate în repararea pretinsului prejudiciu în

eventualitatea admiterii acțiunii prin care s-a solicitat anularea actului.

De asemenea, existența unui caz bine

justificat, în sensul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ,

poate fi reținută dacă din împrejurările cauzei ar rezulta o îndoială puternică

și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre

fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

Așadar, în cauză, nici unul dintre

pretinsele motive de nelegalitate a deciziilor de imputare nu este de natură a

răsturna prezumția menționată, întrucât instanța învestită cu o cerere

întemeiată pe art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004 nu poate prejudicia fondul

litigiului. Aspectele în ceea ce privește motivele de nelegalitate privind

deciziile atacate nu sunt evidente, încât să poată fi apreciate de instanță fără

a intra în judecarea fondului.

Examinând cauza și sentința recurată,

în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată

că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție

Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7

a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la

pronunțarea instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul cererii

de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de

suspendare, instanța nu cercetează îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine

justificat”, lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului

administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără

a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a

consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și

temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea

măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să

ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate,

fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având

posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată nefondate

criticile exprimate de recurent în ceea ce privește indiciile de nelegalitate

ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor

cazului bine justificat.

Independent de conținutul motivelor

de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond corect a apreciat că

situația prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca îndeplinită

condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele administrate

instanța de fond, motivat și argumentat a indicat că există suficiente indicii

aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să

antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității

actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază, în acord cu

instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului

în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Cum în mod corect a reținut și instanța

de fond prin punerea în executare a măsurilor dispuse prin actul administrativ

a cărui suspendare se cere, este evident că se creează o pagubă în patrimoniul reclamantului.

Alături de argumentele expuse mai

sus, Înalta Curte are în vedere și recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989

a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei privind protecția

jurisdicțională provizorie în materie administrativă.

Așa cum s-a arătat de altfel și în

recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniștrilor din cadrul Consiliului Europei,

executarea deciziilor administrative trebuie să țină cont de drepturile și

interesele persoanelor particulare.

Aceeași recomandare reamintește

principiile din recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniștrii care cheamă

autoritatea jurisdicțională competentă, în speță instanța judecătorească,

atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace

daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii

corespunzătoare.

Soluția suspendării actului

administrativ până la pronunțarea instanței se circumscrie noțiunii de

protecție provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de

autoritatea jurisdicțională, fără ca astfel să se aducă atingere executării

deciziilor autorităților administrative prin care se impun particularilor o

serie de obligații.

Suspendarea pronunțată de instanță

nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci

tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiției pentru a nu

executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicționale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată

că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

Față de cele arătate, reținând

așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu referire la art. 2 alin.

(1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se

dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312

C. proc. civ. recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Inspectoratul

General al Poliției de Frontieră Română, împotriva sentinței civile nr. 30 din 30

ianuarie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 22 mai 2012.