ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3369/2012

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Curții de Apel Iași sub nr. 381/45/2009, reclamanta Agenția Națională de Integritate, în urma verificărilor efectuate în autosesizarea privind pe O.D., a trimis spre soluționare Curții de Apel Iași actul de constatare și documentele care au stat la baza acestuia, invocând drept temei dispozițiile art. 4 alin. (3) lit. a), art. 13 alin. (1) lit. c) și art. 46 alin. (1) din Legea nr. 144/2007, în vederea confiscării sumei de 68.607 euro.

Hotărârea Curții de Apel Iași Prin sentința nr. 127 din 13 iulie 2009, Curtea de Apel Iași și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 158 C. proc. civ. În considerentele deciziei s-a arătat că potrivit art. 46 din Legea nr. 144/2007, „pentru soluționarea cererii de confiscare a unei părți din avere sau a unui bun determinat, în termen de 15 zile de la data comunicării actului de constatare Agenția trimite dosarul curții de apel, secția de contencios administrativ și fiscal, în a cărei circumscripție locuiește persoana verificata. Acțiunea este scutită de taxa de timbru. Pentru Președintele României, primul-ministru, membrii Guvernului, secretarul general al Guvernului, senatori și deputați, judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, judecătorii curților de apel și procurorii parchetelor de pe lângă aceste instanțe, procurorii Direcției Naționale Anticorupție, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curții de Conturi și judecătorii Curții Constituționale, precum și conducătorii autorităților publice numiți de Președintele României, Parlament sau de primul-ministru, aflați în funcție, competenta de judecata aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care judeca în complet de 3 judecători”. Instanța a constatat că pârâtul are în prezent calitatea de senator, ”în funcție”, în Parlamentul României, și că, la momentul autosesizării A.N.I avea calitatea de deputat în Parlamentul European, calitate ce atrage competența materială specială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit art. 46 din Legea nr. 144/2007, legea nedistingând dacă este vorba de parlamentar român sau parlamentar european.

Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin Decizia nr. 3369 din 24 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Curtea de Apel București, reținând că față de dispozițiile Legii nr. 115/1996 și a deciziei Curții Constituționale nr. 415/2010, prin care s-a declarat neconstituțională Legea nr. 144/2007, invocată ca temei de drept de către părți și curtea de apel în stabilirea competenței materiale, competența aparține Curții de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ. Împotriva acestei hotărâri s-a declarat recurs, însă prin decizia nr. 819 din 22 noiembrie 2010 Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a respins acest recurs, ca inadmisibil.

Hotărârea Curții de Apel București Pe cale de consecință, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a de contencios administrativ. După ce instanța a administrat probele solicitate, deși prima zi de înfățișare trecuse și nici una dintre părți nu a invocat excepția de necompetență teritorială, excepție relativă, de ordine privată ce poate fi invocată potrivit art. 159 alin. (3), doar de pârât prin întâmpinare, și nu mai târziu de prima zi de înfățișare, în condițiile în care pârâtul s-a opus vehement admiterii unei astfel de excepții, Curtea de Apel București prin sentința nr. 6388 din 02 noiembrie 2011 a admis excepția de necompetență teritorială și și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel Iași. În considerentele sentinței s-a arătat că în raport de noile dispoziții legale și de decizia Curții Constituționale nr. 415/2010, decizia Î.C.C.J. nu este o soluție de declinare a competenței, întrucât I.C.C.J. s-a pronunțat asupra propriei competențe. Fără a indica vreun text legal care ar atrage competența Curții de Apel Iași, Curtea de Apel București s-a desesizat, trimițând cauza, din nou, la această instanță. Pârâtul O.D., a invocat și în fața Curții de Apel Iași excepția de necompetență teritorială a acestei instanțe, în condițiile în care printr-un declinator de competență s-a stabilit competența în favoarea Curții de Apel București.

A doua hotărâre de dezînvestire a Curții de Apel Iași Prin sentința nr. 97 din 12 martie 2012, Curtea de Apel Iași a admis excepția necompetenței teritoriale și și-a declinat competența de soluționare a cererii formulate de reclamanta Agenția Națională de Integritate în contradictoriu cu pârâtul O.D., în favoarea Curții de Apel București – secția de contencios administrativ. Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel Iași a reținut că învestirea Curții de Apel București s-a făcut în baza Deciziei nr. 3369 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Potrivit unei jurisprudențe constante și notorii în cazul în care există un conflict de competență între o instanță inferioară și instanța supremă, dacă se stabilește competența în favoarea instanței inferioare, hotărârea instanței supreme constituie, în același timp, declinator de competență și regulator de competență. Instanța inferioară are obligația de a se conforma soluției prin care instanța supremă și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea sa. În acest sens jurisprudența este constantă, edificatoare fiind decizia nr. 5/1994 a C.S.J. – secția de contencios administrativ. Atât timp cât prin decizia nr. 3369 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că revine Curții de Apel București, competența de soluționare a cauzei, chiar dacă în considerentele deciziei se analizează exclusiv competența materială de soluționare a unei astfel de pricini, în raport de noile modificări legislative și de decizia Curții Constituționale nr. 415/2010, și nu se detaliază considerentele pentru care dintre cele două curți de apel, deopotrivă competente din punct de vedere material și teritorial să soluționeze o cauză de contencios administrativ, competența fiind alternativă, s-a ales Curtea de Apel București, această din urmă instanță nu poate ignora decizia instanței superioare și trimite cauza altei instanțe, deopotrivă competentă. În aprecierea Curții de Apel Iași, nu poate fi reținută motivarea Curții de Apel București, în sensul că decizia Î.C.C.J. nu este o soluție de declinare a competenței, din considerentele deciziei, reținându-se că Î.C.C.J. s-a pronunțat asupra propriei competențe. Este mai mult decât evident că decizia Î.C.C.J. este un declinator și un regulator de competență, iar dispozitivul deciziei este extrem de clar și obligatoriu pentru instanța inferioară, în speță Curtea de Apel București. Chiar și în situația în care nu ar fi fost competentă teritorial, hotărârea Î.C.C.J. ar fi avut ca efect prorogarea judecătorească de competență, fiind inadmisibilă ulterior o nouă declinare. În cvasitotalitatea cauzelor similare, practica Î.C.C.J. a fost de strămutare a unor astfel de cazuri, fiind lesne de înțeles considerentele pentru care s-a apreciat, pentru o mai bună administrare a justiției, ca pricina să fie soluționată de Curtea de Apel București. Mai mult, soluția Curții de Apel București s-a dat și cu încălcarea principiului disponibilității, în condițiile în care excepția de necompetență teritorială este de ordine privată, nici una din părți nu a invocat-o, ba, mai mult, s-au opus admiterii acestei excepții, poziție pe care și-au menținut-o și în fața Curții de Apel Iași. 5. Regulatorul de competență Examinând sentințele prin care Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și Curtea de Apel Iași – secția contencios administrativ și fiscal, și-au declinat reciproc competența soluționării aceleiași cauze, Înalta Curte constată că sunt întrunite condițiile pentru existența unui conflict negativ de competență potrivit art. 20 pct. 2 C. proc. civ. și este competentă să îl soluționeze, în temeiul art. 22 alin. (3) din același cod. Într-adevăr, după cum bine a punctat judecătorul de la Curtea de Apel Iași, relevantă în speță este Decizia nr. 3369 din 24 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal, prin care, dezînvestindu-se, instanța supremă a stabilit că revine Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, competența soluționării acestei cauze. Deși dispozițiile procedurale care reglementează instituția conflictului de competență nu prevăd expres că hotărârea prin care Înalta Curte se declară necompetentă (și, corelativ, desemnează instanța competentă căreia îi trimite dosarul cauzei) produce efecte specifice unui regulator de competență, totuși, această concluzie se degajă cu evidență, câtă vreme nu există o instanță ierarhic superioară căreia să-i fie trimis eventualul conflict spre soluționare. Este, prin urmare, pertinentă argumentația regăsită în considerentele sentinței Curții de Apel Iași care converg către concluzia că revine Curții de Apel București competența soluționării acestei cauze. La aceeași concluzie se ajunge și dacă se observă modalitatea invocării excepției de necompetență teritorială de către Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, aceasta realizându-se după prima zi de înfățișare și în condițiile în care pârâtul s-a opus, contrar dispozițiilor art. 136 raportat la art. 103 C. proc. civ.