Decizia nr. 477/2012 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs împotriva sentinței nr. 2243/2010 a Tribunalului Dolj

Cu privire la motivele reglementate de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a interpretat greșit clauzele contractului convenit de părți cu consecința pronunțării unei hotărâri lipsite de temei legal prin încălcarea și aplicarea greșită a convenției părților sub aspectul reținerii eronate a datei intrării în vigoare a contractului la 21 aprilie 2008, în condițiile în care în art. 5.1 din contract s-a prevăzut expres data intrării în vigoare la 21 decembrie 2007. Potrivit recurentei instanța a confundat data intrării în vigoare a contractului cu data la care trebuiau executate obligațiile de către părți.

Sub un al doilea aspect, recurenta susține că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 1066 și 1087 C. civ., a refuzat să aplice clauza penală stipulată de părți prin care s-a convenit plata de penalități de întârziere atât pentru nerespectarea termenului de livrare a bunurilor cât și pentru nerespectarea termenului de montaj.

Cu privire la livrarea cu întârziere a bunurilor recurenta arată că termenul de 60 de zile prevăzut în art. 3.1 din contract se aplică de la data intrării în vigoare a contractului, fiind împlinit la data de 22 februarie 2008, dată la care pârâta nu își executase obligația ceea ce impunea aplicarea clauzei penale pentru întârzierea de 98 zile, în raport cu data livrării 5 iunie 2008.

Cu privire la montajul bunurilor și neexecutarea acestei obligații recurenta arată că termenul de 45 zile prevăzut de art. 16 lit. c) din contract, a expirat la 2 iunie 2009, față de notificarea din data de 17 aprilie 2008 prin care pârâta era încunoștiințată că poate începe montarea bunurilor, lucrările de construcție fiind terminate. Concluzionând, pe aceste aspecte subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegată, neavând un suport real în situația de fapt și probele administrate, fiind încălcate dispozițiile legale invocate.

Cu privire la motivele reglementate de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel nu face nicio mențiune în considerentele deciziei cu privire la întârzierea nejustificată a montajului, omițând să se pronunțe asupra acestui aspect, precum și asupra expertizei dispusă de prima instanță ca probă câștigată cauzei, chiar dacă prima instanță nu a ținut cont de concluziile expertului. Prin întâmpinarea depusă, la data de 6 februarie 2012, pârâta intimată SC G.E.I. SRL a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență, intimata arată că în raport de clauzele contractului art. 13 și 16 lit. c) a respectat întrutotul termenele agreate de părți în ce privește livrarea și montajul bunurilor, așa cum corect a stabilit instanța de apel, în deplină concordanță cu convenția părților.

Asupra recursului. Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul declarat în cauză de recurenta reclamantă este nefondat pentru considerentele ce urmează: 6.1. Cu titlu preliminar, Curtea amintește că în sistemul nostru de drept, recursul este o cale extraordinară de atac, nedevolutivă, de retractare, subsecventă apelului, putând face obiect al recursului, după art. 299 C. proc. civ., hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicționale. Fiind o cale de atac subsecventă apelului, recursul nu poate fi exercitat omisso medio pe aspecte de fond, care nu au făcut obiectul apelului. În cauză, prin sentința pronunțată de prima instanță, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte în sensul obligării pârâtei numai la plata penalităților datorate pentru livrarea cu întârziere a bunurilor ce au făcut obiectul contractului încheiat de părți, în condițiile în care reclamanta a solicitat prin acțiunea introductivă și penalități pentru întârzierea îndeplinirii obligației de montaj a bunurilor livrate. Împotriva acestei sentințe a declarat apel numai pârâta, soluția pronunțată de instanța de control în sensul respingerii acțiunii reclamantei a vizat exclusiv penalitățile de întârziere în livrare după regula tantum devolutum quantum apellatum. Altfel spus, reclamanta nu a formulat apel împotriva sentinței fondului deși acțiunea sa a fost admisă în parte și prin urmare avea interes să exercite apel pentru capătul de cerere respins. Cum prin soluția pronunțată în apelul declarat de pârâtă, acțiunea reclamantei a fost respinsă, în totalitate, recursul reclamantei împotriva deciziei astfel pronunțate nu poate să vizeze decât nelegalitatea acestei hotărâri, fără să repună în discuție prin criticile formulate aspecte care nu au făcut obiectul apelului, respectiv chestiunea penalităților pretinse pentru întârzierea în montaj. 6.2. Așa fiind, motivele de recurs referitoare la nepronunțarea instanței de apel asupra penalităților de întârziere în montaj (304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.) și cele întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., cu privire la aceleași penalități de întârziere în montaj, nu pot fi primite omisso medio. 6.3. În ceea ce privește penalitățile pretinse pentru întârzierea în livrarea bunurilor, recurenta susține, în esență, ca instanță de apel, denaturând înțelesul clar și precis al clauzelor contractului, a încălcat voința părților care sunt libere să reglementeze raporturile dintre ele potrivit interesului lor în măsura în care nu aduc atingere ordinii publice și bunelor moravuri. În cauză, soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la livrarea produselor nu este susceptibilă de critică, pe aspectul violării convenției părților, clauzele contractului fiind interpretate unele prin altele în sensul voinței părților ca livrarea produselor să se facă în termen de 60 zile (art. 3.1), după primirea ordinului de livrare la destinația finală (art. 13.1). Ordinul de livrare fiind dat începând cu 21 aprilie 2008, prin adresa nr. 577 din 17 aprilie 2008, așa cum însăși reclamanta recurentă precizează, in terminis, în acțiunea introductivă, iar livrarea fizică a componentelor realizându-se la 5 iunie 2008, concluzia instanței în sensul respectării termenului de 60 zile de la primirea ordinului este în mod evident corectă în acord cu voința reală a părților și prin urmare nu se impunea aplicare penalităților de întârziere convenite în art. 24 din contract. Alegațiile recurentei cu privire la valabilitatea clauzei penale stipulată în art. 24, sunt lipsite de relevanță juridică, în condițiile în care, în cauză nu s-a pus în discuție și nu s-a contestat consimțământul părților cu privire la cuantificarea anticipată a daunelor interese datorate pentru executarea cu întârziere a obligațiilor reciproce, prin dezlegarea dată, instanța de apel statuând în mod corect că executarea obligației de livrare s-a realizat în termenul și condițiile consimțite de părți. În sfârșit, recurenta susține că în mod greșit, cu încălcarea art. 5.1 din contract, instanța de apel reține ca dată de intrare în vigoare a contractului, data de 21 aprilie 2008, de la care se calculează termenul de 60 zile, deși potrivit art. 5.1 contractul intra în vigoare la data de 21 decembrie 2007, în raport de care termenul de livrare de 60 zile nu fusese respectat. Este corectă susținerea recurentului cu privire la data intrării în vigoare a contractului la 21 decembrie 2007 menționată expres în art. 5.1, cu privire însă la executarea obligației de livrare, părțile în clauza de la art. 23, intitulată „Livrarea produselor și documentele care le însoțesc” au prevăzut în mod clar și explicit ca furnizorul să livreze produsele respectând termenul comercial stabilit, după primirea ordinului de începere de la beneficiar. Deși exprimarea instanței de apel referitoare la data intrării în vigoare a contractului poate fi calificată ca lipsită de rigoarea juridică în alegerea termenilor utilizați, raționamentul său nu este susceptibil de critică deoarece prin invocarea clauzei de la art. 13.1 din contract mai sus menționată și celelalte considerente subsumate acestui aspect rezultă în mod incontestabil aplicarea corectă a clauzei în dispută, respectiv calcularea termenului de livrare de 60 zile de la data primirii ordinului de la beneficiar. Pentru rațiunile mai sus înfățișate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că decizia atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate, va respinge prezentul recurs ca nefondat.