ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 477/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I - Hotărârea pronunțată în cauză de Tribunalul

Dolj, secția comercială, ca prima instanță.

Prin sentința nr. 2243 din 18

noiembrie 2010, Tribunalul Dolj a admis în parte acțiunea formulată de

reclamanta SC D. SRL împotriva pârâtei SC G.E.I. SRL și în consecință a fost

obligată societatea pârâtă la plata sumei de 101.406,87 lei reprezentând

penalități pentru livrarea cu întârziere a bunurilor ce au făcut obiectul

contractului încheiat cu reclamanta la data de 21 decembrie 2007.

În considerentele sentinței tribunalul

a reținut că prin contractul încheiat la 21 decembrie 2007 pârâta s-a obligat să

furnizeze societății reclamante sisteme frigorifice și uși izolante la prețul

de 448.970 euro + TVA.

Conform clauzelor contractului pârâta

se obligă să livreze bunurile fără montaj, în termen de 60 zile de la data

intrării în vigoare a contractului (art. 3.1.), iar montajul și punerea în  funcțiune

a bunurilor în termen de 45 de zile sub sancțiunea plății de către furnizor, în

cazul neîndeplinirii obligațiilor a unei penalități de întârziere de 0,1 % pe

zi.

Din analiza probatoriilor

administrate, prima instanță reține că primele echipamente frigorifice au fost

livrate la data de 6 iunie 2008, cu o întârziere de 45 zile, în raport de primirea

ordinului de începere a livrărilor, ordin comunicat de reclamanta la 21 aprilie

2008, ceea ce impune aplicarea penalităților convenite de părți și obligarea

pârâtei la plata sumei de 101.406,87 lei cu acest titlu.

II - Apel. Decizia pronunțată de

Curtea de apel Craiova la data de 22 iunie 2011.

Împotriva sentinței tribunalului a

declarat apel pârâta pentru motive de nelegalitate și netemeinicie pe aspecte

vizând stabilirea situației de fapt și interpretarea dată clauzelor

contractului ca izvor al obligațiilor deduse judecății.

Curtea de apel Craiova, prin decizia nr.

99 pronunțată la 22 iunie 2011, a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința

fondului în sensul respingerii acțiunii introductive de instanța ca

neîntemeiată.

Curtea de apel a statuat că, deși, la pct.

6.1 din contract s-a prevăzut de părți ca livrarea fizică a ușilor, părților

automate pentru camerele frigorifice să se facă până la data de 25 februarie

2008, iar a sistemelor frigorifice până la data de 28 februarie 2008 la pct. 13.1

din contract, părțile au stipulat că furnizorul are obligația de a livra

produsele la destinația finală Podari-Braniște, str. Calafatului Județul Dolj,

cu respectarea graficului de livrări și a termenului de la art. 3.1, livrarea

urmând a fi făcută după primirea ordinului de începere.

Cu privire la ordinul de începere,

instanța de control, constată că reclamanta a notificat-o pe pârâtă prin adresa

nr. 577 din 17 aprilie 2008 că începând cu data de 21 aprilie 2008 poate începe

furnizarea și montarea sistemelor frigorifice.

În raport de aceste circumstanțe

factuale curtea a apreciat că data intrării în vigoare a contractului de la

care se calculează termenul de 60 de zile pentru livrare, prevăzut la pct. 3.1

din contract este 21 aprilie 2008, bunurile fiind livrate la 5 iunie 2008, ceea

ce impunea concluzia respectării de către pârâta a termenului de livrare și pe

cale de consecință schimbarea sentinței fondului în sensul respingerii acțiunii

reclamantei.

III - Recursul. Motivele de recurs.

La data de 2 august 2011, reclamanta

SC D. SRL a declarat recurs, în termen legal împotriva deciziei nr. 99/2011

pronunțată de instanța de apel solicitând în principal modificarea hotărârii în

sensul respingerii apelului declarat de pârâta și menținerii sentinței primei

instanțe, iar în subsidiar casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 pct. 5 și 7 C. proc.

civ., în dezvoltarea cărora a susținut următoarele:

de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a

interpretat greșit clauzele contractului convenit de părți cu consecința

pronunțării unei hotărâri lipsite de temei legal prin încălcarea și aplicarea

greșită a convenției părților sub aspectul reținerii eronate a datei intrării

în vigoare a contractului la 21 aprilie 2008, în condițiile în care în art. 5.1

din contract s-a prevăzut expres data intrării în vigoare la 21 decembrie 2007.

Potrivit recurentei instanța a

confundat data intrării în vigoare a contractului cu data la care trebuiau

executate obligațiile de către părți.

că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 969 C. civ. și art. 1066

și 1087 C. civ., a refuzat să aplice clauza penală stipulată de părți prin care

s-a convenit plata de penalități de întârziere atât pentru nerespectarea termenului

de livrare a bunurilor cât și pentru nerespectarea termenului de montaj.

a bunurilor recurenta arată că termenul de 60 de zile prevăzut în art. 3.1 din

contract se aplică de la data intrării în vigoare a contractului, fiind

împlinit la data de 22 februarie 2008, dată la care pârâta nu își executase

obligația ceea ce impunea aplicarea clauzei penale pentru întârzierea de 98 zile,

în raport cu data livrării 5 iunie 2008.

neexecutarea acestei obligații recurenta arată că termenul de 45 zile prevăzut

de art. 16 lit. c) din contract, a expirat la 2 iunie 2009, față de notificarea

din data de 17 aprilie 2008 prin care pârâta era încunoștiințată că poate începe

montarea bunurilor, lucrările de construcție fiind terminate.

Concluzionând, pe aceste aspecte

subsumate motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., recurenta

susține că hotărârea pronunțată de instanța de apel este nelegată, neavând un

suport real în situația de fapt și probele administrate, fiind încălcate

dispozițiile legale invocate.

de art. 304 pct. 5 și 7 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel nu

face nicio mențiune în considerentele deciziei cu privire la întârzierea

nejustificată a montajului, omițând să se pronunțe asupra acestui aspect,

precum și asupra expertizei dispusă de prima instanță ca probă câștigată

cauzei, chiar dacă prima instanță nu a ținut cont de concluziile expertului.

Prin întâmpinarea depusă, la data de 6

februarie 2012, pârâta intimată SC G.E.I. SRL a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

În esență, intimata arată că în raport

de clauzele contractului art. 13 și 16 lit. c) a respectat întrutotul

termenele agreate de părți în ce privește livrarea și montajul bunurilor, așa

cum corect a stabilit instanța de apel, în deplină concordanță cu convenția

părților.

Înalta Curte, verificând în cadrul

controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate,

constată că recursul declarat în cauză de recurenta reclamantă este nefondat

pentru considerentele ce urmează:

6.1. Cu titlu preliminar, Curtea amintește

că în sistemul nostru de drept, recursul este o cale extraordinară de atac,

nedevolutivă, de retractare, subsecventă apelului, putând face obiect al

recursului, după art. 299 C. proc. civ., hotărârile date fără drept de apel, cele

date în apel, precum și în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor

organe cu activitate jurisdicționale.

Fiind o cale de atac subsecventă

apelului, recursul nu poate fi exercitat omisso medio pe aspecte de fond, care

nu au făcut obiectul apelului.

În cauză, prin sentința pronunțată de

prima instanță, acțiunea reclamantei a fost admisă în parte în sensul obligării

pârâtei numai la plata penalităților datorate pentru livrarea cu întârziere a

bunurilor ce au făcut obiectul contractului încheiat de părți, în condițiile în

care reclamanta a solicitat prin acțiunea introductivă și penalități pentru

întârzierea îndeplinirii obligației de montaj a bunurilor livrate.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel numai pârâta, soluția pronunțată de instanța de control în sensul

respingerii acțiunii reclamantei a vizat exclusiv penalitățile de întârziere în

livrare după regula tantum devolutum quantum apellatum.

Altfel spus, reclamanta nu a formulat apel

împotriva sentinței fondului deși acțiunea sa a fost admisă în parte și prin

urmare avea interes să exercite apel pentru capătul de cerere respins.

Cum prin soluția pronunțată în apelul

declarat de pârâtă, acțiunea reclamantei a fost respinsă, în totalitate,

recursul reclamantei împotriva deciziei astfel pronunțate nu poate să vizeze

decât nelegalitatea acestei hotărâri, fără să repună în discuție prin criticile

formulate aspecte care nu au făcut obiectul apelului, respectiv chestiunea

penalităților pretinse pentru întârzierea în montaj.

6.2. Așa fiind, motivele de recurs referitoare

la nepronunțarea instanței de apel asupra penalităților de întârziere în montaj

(304 pct. 5 și 7 C. proc. civ.) și cele întemeiate pe art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ., cu privire la aceleași penalități de întârziere în montaj, nu pot

fi primite omisso medio.

6.3. În ceea ce privește penalitățile

pretinse pentru întârzierea în livrarea bunurilor, recurenta susține, în

esență, ca instanță de apel, denaturând înțelesul clar și precis al clauzelor

contractului, a încălcat voința părților care sunt libere să reglementeze

raporturile dintre ele potrivit interesului lor în măsura în care nu aduc

atingere ordinii publice și bunelor moravuri.

În cauză, soluția pronunțată de

instanța de apel cu privire la livrarea produselor nu este susceptibilă de

critică, pe aspectul violării convenției părților, clauzele contractului fiind

interpretate unele prin altele în sensul voinței părților ca livrarea

produselor să se facă în termen de 60 zile (art. 3.1), după primirea ordinului

de livrare la destinația finală (art. 13.1).

Ordinul de livrare fiind dat începând

cu 21 aprilie 2008, prin adresa nr. 577 din 17 aprilie 2008, așa cum însăși

reclamanta recurentă precizează, in terminis, în acțiunea introductivă, iar

livrarea fizică a componentelor realizându-se la 5 iunie 2008, concluzia

instanței în sensul respectării termenului de 60 zile de la primirea ordinului

este în mod evident corectă în acord cu voința reală a părților și prin urmare

nu se impunea aplicare penalităților de întârziere convenite în art. 24 din

contract.

Alegațiile recurentei cu privire la valabilitatea

clauzei penale stipulată în art. 24, sunt lipsite de relevanță juridică, în

condițiile în care, în cauză nu s-a pus în discuție și nu s-a contestat

consimțământul părților cu privire la cuantificarea anticipată a daunelor

interese datorate pentru executarea cu întârziere a obligațiilor reciproce,

prin dezlegarea dată, instanța de apel statuând în mod corect că executarea obligației

de livrare s-a realizat în termenul și condițiile consimțite de părți.

În sfârșit, recurenta susține că în

mod greșit, cu încălcarea art. 5.1 din contract, instanța de apel reține ca dată

de intrare în vigoare a contractului, data de 21 aprilie 2008, de la care se

calculează termenul de 60 zile, deși potrivit art. 5.1 contractul intra în

vigoare la data de 21 decembrie 2007, în raport de care termenul de livrare de

60 zile nu fusese respectat.

Este corectă susținerea recurentului cu

privire la data intrării în vigoare a contractului la 21 decembrie 2007

menționată expres în art. 5.1, cu privire însă la executarea obligației de

livrare, părțile în clauza de la art. 23, intitulată „Livrarea produselor și

documentele care le însoțesc” au prevăzut în mod clar și explicit ca furnizorul

să livreze produsele respectând termenul comercial stabilit, după primirea

ordinului de începere de la beneficiar.

Deși exprimarea instanței de apel referitoare

la data intrării în vigoare a contractului poate fi calificată ca lipsită de

rigoarea juridică în alegerea termenilor utilizați, raționamentul său nu este susceptibil

de critică deoarece prin invocarea clauzei de la art. 13.1 din contract mai sus

menționată și celelalte considerente subsumate acestui aspect rezultă în mod incontestabil

aplicarea corectă a clauzei în dispută, respectiv calcularea termenului de

livrare de 60 zile de la data primirii ordinului de la beneficiar.

Pentru rațiunile mai sus înfățișate,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., constatând că decizia

atacată nu este susceptibilă de critică pe aspectele de nelegalitate invocate,

va respinge prezentul recurs ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,ca nefundat,recursul declarat

de reclamanta SC D. SRL PODARI împotriva deciziei nr. 99 din 22 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

7 februarie 2012.