ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4423/2012
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4423/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 2527 din 22
iunie 2011, secția civilă a Tribunalului Călărași, a respins ca neîntemeiată acțiunea
formulată de reclamantul M.I.C. împotriva pârâtelor SC I. SA Călărași și A.V.A.S.
București, acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului
de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între pârâte, numai cu privire la partea de
acțiuni corespunzătoare imobilului a cărei restituire s-a solicitat, respectiv imobilului
teren în suprafață de 6.296 mp, a clădirii moară cu instalațiile aferente și a clădirii
anexe cu destinația de presă de ulei aflate pe acest teren, temeiul de drept fiind
art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța
de fond a reținut că dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 sunt foarte
clare și se referă la actele de înstrăinare care au avut ca obiect imobile preluate
tară titlu valabil, în această ipoteză neputând fi încadrat și contractul de vânzare
cumpărare acțiuni ce formează obiectul prezentei cauze.
Obiectul contractului de vânzare-cumpărare
de acțiuni l-a constituit, după cum rezultă chiar din denumirea sa, vânzarea de
către F.P.S. a unui număr de 56.525 acțiuni, reprezentând 70% din capitalul social
al SC „I.L. SA" Călărași către P.A.S. „I.L." Călărași, acțiunile nefiind
altceva decât părți, fracțiuni din capitalul social al unei societăți comerciale
conform art. 91 Legea Societăților Comerciale nr. 31/1990, iar art. 474 C. civ.
calificându-le drept bunuri mobile.
Față de aceste precizări, instanța de fond
a reținut că, în mod evident, nu se poate încadra contractul de vânzare-cumpărare
de acțiuni în categoria actelor de înstrăinare având ca obiect imobile, conform
art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, neexistând identitate între „acțiuni"
ca bunuri mobile sau de creanță și „imobile" (oricât de extensivă ar fi interpretarea
textului citat).
În baza acestor argumente, tribunalul a
apreciat că susținerile reclamantului referitoare la cauzele de nulitate ale contractului
de vânzare-cumpărare acțiuni, fondate pe lipsa calității de proprietar a statului
asupra imobilului la momentul încheierii contractului, nevalabilitatea titlului
și ingerința în dreptul de proprietate al autorului reclamantului nu pot fi analizate
în cadrul prezentei acțiuni care are ca obiect anularea unui contract de vânzare
acțiuni întocmit în cadrul procesului de privatizare.
Contractul în litigiu, fiind un contract
ce intră sub incidența legilor privatizării, este valabil încheiat, fiind respectate
dispozițiile în vigoare la data încheierii lui, iar în speță nu s-a putut proba
nici reaua-credință a societății pârâte SC I. SA întrucât, pentru dovedirea acesteia,
reclamantul a depus doar două declarații extrajudiciare de martori din conținutul
cărora rezultă că semnatarii acestora au cunoștință de demersurile efectuate de
foștii proprietari din relatările făcute de aceștia.
S-a constatat că nici aceste depoziții
și nici alte probe directe nu fac dovada faptului că reclamantul sau autorii săi
ar fi notificat, încunoștințat sau acționat în instanță pârâtele printr-o modalitate
din care să rezulte, în mod neechivoc, că titlul statului în temeiul căruia deținea
bunul ar fi supus vreunei contestări.
În această situație, instanța de fond a
constatat că susținerea reclamantului privind fraudarea legii de către stat (care
ar fi cunoscut inexistența titlului său-constatare ce s-a făcut abia în 2010 prin
sentința civilă nr. 3690/2010 a Judecătoriei Călărași) și a lipsei cauzei la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu reprezintă cauze de nulitate absolută
a contractului de vânzare-cumpărare și nici nu a fost răsturnată în cauză prezumția
bunei-credințe a pârâtei prevăzută de art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2011, situație
în care acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată.
Apelul formulat de reclamantul M.I.C. împotriva
acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția
a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 15/2012 din 17 ianuarie 2012.
În argumentarea acestei decizii instanța
de apel a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) Legea
nr. 10/2001 invocate de apelant, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele tăcute
în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu
valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii 213/1998, cu modificările
și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în
care actul a fost încheiat cu bună-credință.
Instanța de apel a constatat că, contractul
de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parțială s-a solicitat a se constata
nu are ca obiect un bun imobil preluat tară titlu valabil, ci are ca obiect acțiuni
reprezentând 70% din capitalul social al societății intimate-pârâte SC I. SA (fostă
SC I.L. SA Călărași).
Acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului,
social, ele reprezentând titluri de valoare negociabile și transmisibile; acțiunile
nu se confundă cu bunurile mobile și imobile din patrimoniul unei societăți comerciale,
ele fiind bunuri mobile prin determinarea legii, conform art. 474 alin. (1) C.
civ., respectiv bunuri mobile incorporale.
Astfel instanța de apel a constatat că
dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță.
S-a constatat că apelantul-reclamant a
invocat ca și motiv de apel neanalizarea de către instanța de fond a nulității absolute
a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni prin raportare la lipsa calității
de proprietar a statului român asupra bunului imobil în litigiu și asupra acțiunilor
corespunzătoare valorii imobilului, inexistența titlului statului, cauza ilicită
și frauda la lege.
Instanța de apel a reținut că toate aceste
motive au fost invocate la fond în susținerea nulității contractului în baza
art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 și că niciodată reclamantul nu a susținut nulitatea
actului independent de textul de lege invocat, prin raportare la alte temeiuri de
drept. Prin urmare, s-a apreciat că a scoate din contextul art. 45 alin. (2) motivele
invocate și a le analiza prin prisma altor dispoziții legale reprezintă o modificare
a cauzei acțiunii, ceea ce nu este permisă în calea de atac, conform art. 294
alin. (1) C. proc. civ..
Împotriva acestei decizii reclamantul M.I.C.
a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În susținerea motivului de recurs invocat
recurentul a arătat, în esență, că în mod nelegal instanța de apel a reținut că
dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 nu ar fi aplicabile și contractului
de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între A.V.A.S. (fostul F.P.S.) și Asociația
P.A.S. din cadrul SC I.L. SA Călărași și că nu există identitate între „acțiuni"
și „imobile" oricât de extensivă ar fi interpretarea dată acestei dispoziții
legale.
În opinia recurentului, această reținere
este contrară legii întrucât în categoria actelor juridice de înstrăinare, inclusiv
cele încheiate în cadrul procesului de privatizare, menționate la art. 45 alin.
(2) Legea nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere și a dorit ca inclusiv contractele
de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate în cadrul procesului de privatizare să
facă parte din categoria actelor juridice menționate la art. 45 alin. (2) Legea
nr. 10/2001.
Totodată, susține recurentul, interpretarea
sintagmei "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului
de privatizare, având ca obiect imobile" din cuprinsul art. 45 alin. (2) Legea
nr. 10/2001 trebuie făcută în sens larg, cu includerea în categoria actelor juridice
ce fac obiectul acestei reglementări și actele de vânzare-cumpărare de acțiuni prin
care s-au transferat dreptul de proprietate de la stat către particulari și asupra
imobilelor preluate abuziv de stat în perioada totalitară.
Referitor la cumpărătoarea Asociația P.A.S.
SC I.L. SA Călărași, recurentul susține că aceasta a fost de rea-credință, având
în vedere că, conform dispozițiilor contractuale prevăzute la art. 7.1 din capitolul
7 al contractului de privatizare, cumpărătoarea declară că a verificat situația
juridică a imobilelor, că a verificat dacă statul român deține titlu valabil pentru
aceste bunuri, inclusiv pentru imobilul din comuna N., județul Călărași.
Recurentul susține că instanța de apel
în mod nelegal a reținut că nu ar fi posibilă analizarea motivelor de nulitate absolută
care se referă la lipsa calității de proprietar a statului român asupra imobilului
în litigiu și asupra acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului, inexistența
titlului de proprietate al statului român, cauza ilicită și frauda la lege, întrucât
nu ar fi susținut niciodată nulitatea contractului și independent de textul
art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 și prin raportare la alte temeiuri de drept.
În opinia recurentului aceste rețineri
ale instanței de apel sunt contrare art. 84 și art. 129 C. proc. civ., întrucât
menționarea în cererea de chemare în judecată numai a art. 45 alin. 2 Legea nr.
10/2001, nu era de natură a obliga instanțele să nu analizeze și celelalte motive
de nulitate absolută și prin prisma altor temeiuri de drept.
Totodată, recurentul susține că în exercitarea
rolului activ, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii având posibilitatea
de a schimba calificarea juridică dată de reclamant în funcție de conținutul cererii,
iar nu de denumirea dată de parte.
Recurentul precizează că instanțele de
apel și de fond nu puteau să refuze cercetarea unor motive de nulitate absolută
clar exprimate atât în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată,
doar datorită faptului că, în concret, nu au fost invocate toate textele de lege,
întrucât nu a limitat dreptul instanței de a analiza posibila nulitate absolută
doar prin prisma motivelor care țin de îndeplinirea condițiilor prevăzute de
art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/200, ci a invocat și alte motive de nulitate care
țin de dreptul comun cu referire la condițiile de valabilitate ale actului juridic.
Incluzând nelegal imobilul compus din moară
și teren în anexele la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, incluzând nelegal
în capitalul social acțiuni corespunzătoare valorii acestui imobil, ambele părți
contractante, atât vânzătorul, actualul A.V.A.S., cât și cumpărătorul, fosta Asociație
P.A.S. SC I.L. SA Călărași, au fraudat legea și au fost de rea credință, statul
român înstrăinând ceea ce nu avea în proprietate, susține recurentul.
Recurentul arată că, contractul de vânzare-cumpărare
de acțiuni privatizare are o cauză ilicită din moment ce a fost încheiat prin fraudă,
cauza ilicită ce constă tocmai în înstrăinarea unor acțiuni și tranzacționarea asupra
unui bun, asupra cărora statul român nu avea nici un drept, iar sancțiunea aplicabilă
pentru aceste încălcări ale legii, nu poate fi decât nulitatea absolută parțială
a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.
Pentru aceste motive, recurentul a solicitat,
în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei
spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate
în sensul admiterii apelului reclamantului și admiterea cererii de chemare în judecată
astfel cum a fost formulată și precizată.
Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata
pârâtă A.V.A.S. București, răspunzând criticilor formulate de recurent, a solicitat
respingerea recursului ca nefondat.
Recursul este nefondat și va fi respins
pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că decizia recurată
este legală, fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a legii, astfel
că, în cauză nu sunt întrunite cerințele presupuse de dispozițiile art. 304
pct. 9 C. proc. civ..
Potrivit art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001
actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele tăcute în cadrul procesului de privatizare,
având ca obiect imobile preluate Iară titlu valabil, considerate astfel anterior
intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare,
sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat
cu bună-credință.
Problema de drept care se pune în speță
este dacă dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile cauzei.
Astfel, se constată că reclamantul prin
acțiunea înregistrată la instanța de fond a solicitat anularea absolută parțială
a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între pârâte, numai cu privire
la partea de acțiuni corespunzătoare imobilului a cărei restituire s-a solicitat,
respectiv imobilului teren în suprafață de 6.296 mp, a clădirii moară cu instalațiile
aferente și a clădirii anexe cu destinația de presă de ulei aflate pe acest teren,
acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001.
După cum se poate observa prin edictarea
dispozițiilor art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, legiuitorul s-a referit direct
la actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate
de stat fără titlu valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea
bunei-credințe, în această ipoteză neputând fi încadrat și contractul de vânzare-cumpărare
acțiuni ce formează obiectul prezentei cauze.
Contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni
deținute de stat la societățile comerciale supuse privatizării, nu intră sub incidența
art. 45 Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul acestora nu îl constituie active ale
patrimoniului societății, ci cota parte din capitalul social deținută de stat la
aceste societăți comerciale.
Ca bunuri incorporale, acțiunile nu conferă
acționarului un drept asupra bunurilor corporale din patrimoniul societății, acționarii
nu sunt proprietarii bunurilor din patrimoniul societății.
Având în vedere că în cauză obiectul contractului
încheiat îl constituie vânzarea acțiunilor și nu al imobilului (activelor) din patrimoniul
societății, în mod corect instanța de apel a reținut că nu sunt incidente în speță
prevederile art. 45 Legea nr. 10/2001, astfel încât acest motiv de recurs vizând
interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege anterior evocat apare ca nefondat.
Susținerea recurentului conform căreia
instanța în virtutea rolului său activ trebuia să recalifice acțiunea și să o reîncadreze
în dispozițiile legale incidente, nu poate fi primită.
Se apreciază că o atare calificare nu este
permisă de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii
hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, câtă vreme reclamantul
nu a dezvoltat argumente prin care să susțină nulitatea absolută parțială a contractului
de vânzare-cumpărare, altele decât cele la care s-a raportat respectiv art. 45
alin. (2) Legea nr. 10/2001 (ceea ce ar fi impus instanței stabilirea raportului
dintre legea specială și normele dreptului comun), accentul principal al litigiului
fiind pus pe aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001,
astfel cum reclamantul și-a întemeiat acțiunea.
Pe de altă parte, rolul activ nu înseamnă,
încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece, obligația
de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1.169
C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind
însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare
în apărarea drepturilor și intereselor legitime.
Totodată, în conformitate cu prevederile
art. 84 C. proc. civ. cererile părților sunt apreciate și definite de instanță,
în raport cu conținutul și scopul urmărit de petiționari.
În speță, față de cererea introductivă
de instanță, cât și de cererea precizatoare de acțiune, se observă că petitul principal
îl constituie anularea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare, întemeiată
pe art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, situație în care instanța nu putea trece
peste voința reclamantului de a recalifica acțiunea atâta timp cât acesta nu a indicat
și argumentat alte temeiuri de drept.
De altfel, instanța de apel a constatat
în mod corect că reclamantul nu a susținut niciodată nulitatea actului independent
de textul de lege invocat, prin raportare la alte temeiuri de drept.
Cât privește celelalte critici referitoare
la frauda la lege sau reaua-credință, acestea nu vor fi analizate întrucât astfel
cum corect a reținut și instanța de apel frauda la lege nu reprezintă cauză de nulitate
absolută a contractului, față de împrejurarea că abia în anul 2010 s-a constatat
că statul nu are titlu valabil pentru respectivul imobil, iar conduita privind reaua
credință nu are relevanță atâta timp cât s-a statuat că art. 45 alin. (2) Legea
nr. 10/2001 nu este aplicabil contractului în discuție.
Față de aceste considerente este evident
că nu se regăsește în criticile formulate nicio ipoteză a art. 304 pct. 9 C.
proc. civ., astfel încât, pentru aceste considerente, potrivit art. 312 C.
proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge
ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.I.C. împotriva deciziei civile
nr. 15/2012 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012.