ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4423/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 2527 din 22 iunie 2011, secția civilă a Tribunalului Călărași, a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul M.I.C. împotriva pârâtelor SC I. SA Călărași și A.V.A.S. București, acțiune având ca obiect constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între pârâte, numai cu privire la partea de acțiuni corespunzătoare imobilului a cărei restituire s-a solicitat, respectiv imobilului teren în suprafață de 6.296 mp, a clădirii moară cu instalațiile aferente și a clădirii anexe cu destinația de presă de ulei aflate pe acest teren, temeiul de drept fiind art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 sunt foarte clare și se referă la actele de înstrăinare care au avut ca obiect imobile preluate tară titlu valabil, în această ipoteză neputând fi încadrat și contractul de vânzare cumpărare acțiuni ce formează obiectul prezentei cauze. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni l-a constituit, după cum rezultă chiar din denumirea sa, vânzarea de către F.P.S. a unui număr de 56.525 acțiuni, reprezentând 70% din capitalul social al SC „I.L. SA" Călărași către P.A.S. „I.L." Călărași, acțiunile nefiind altceva decât părți, fracțiuni din capitalul social al unei societăți comerciale conform art. 91 Legea Societăților Comerciale nr. 31/1990, iar art. 474 C. civ.

calificându-le drept bunuri mobile. Față de aceste precizări, instanța de fond a reținut că, în mod evident, nu se poate încadra contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în categoria actelor de înstrăinare având ca obiect imobile, conform art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, neexistând identitate între „acțiuni" ca bunuri mobile sau de creanță și „imobile" (oricât de extensivă ar fi interpretarea textului citat). În baza acestor argumente, tribunalul a apreciat că susținerile reclamantului referitoare la cauzele de nulitate ale contractului de vânzare-cumpărare acțiuni, fondate pe lipsa calității de proprietar a statului asupra imobilului la momentul încheierii contractului, nevalabilitatea titlului și ingerința în dreptul de proprietate al autorului reclamantului nu pot fi analizate în cadrul prezentei acțiuni care are ca obiect anularea unui contract de vânzare acțiuni întocmit în cadrul procesului de privatizare.

Contractul în litigiu, fiind un contract ce intră sub incidența legilor privatizării, este valabil încheiat, fiind respectate dispozițiile în vigoare la data încheierii lui, iar în speță nu s-a putut proba nici reaua-credință a societății pârâte SC I. SA întrucât, pentru dovedirea acesteia, reclamantul a depus doar două declarații extrajudiciare de martori din conținutul cărora rezultă că semnatarii acestora au cunoștință de demersurile efectuate de foștii proprietari din relatările făcute de aceștia. S-a constatat că nici aceste depoziții și nici alte probe directe nu fac dovada faptului că reclamantul sau autorii săi ar fi notificat, încunoștințat sau acționat în instanță pârâtele printr-o modalitate din care să rezulte, în mod neechivoc, că titlul statului în temeiul căruia deținea bunul ar fi supus vreunei contestări.

În această situație, instanța de fond a constatat că susținerea reclamantului privind fraudarea legii de către stat (care ar fi cunoscut inexistența titlului său-constatare ce s-a făcut abia în 2010 prin sentința civilă nr. 3690/2010 a Judecătoriei Călărași) și a lipsei cauzei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nu reprezintă cauze de nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare și nici nu a fost răsturnată în cauză prezumția bunei-credințe a pârâtei prevăzută de art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2011, situație în care acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată. Apelul formulat de reclamantul M.I.C.

împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 15/2012 din 17 ianuarie 2012. În argumentarea acestei decizii instanța de apel a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 invocate de apelant, actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele tăcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Instanța de apel a constatat că, contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută parțială s-a solicitat a se constata nu are ca obiect un bun imobil preluat tară titlu valabil, ci are ca obiect acțiuni reprezentând 70% din capitalul social al societății intimate-pârâte SC I. SA (fostă SC I.L.

SA Călărași). Acțiunile sunt fracțiuni ale capitalului, social, ele reprezentând titluri de valoare negociabile și transmisibile; acțiunile nu se confundă cu bunurile mobile și imobile din patrimoniul unei societăți comerciale, ele fiind bunuri mobile prin determinarea legii, conform art. 474 alin. (1) C. civ., respectiv bunuri mobile incorporale. Astfel instanța de apel a constatat că dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speță. S-a constatat că apelantul-reclamant a invocat ca și motiv de apel neanalizarea de către instanța de fond a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni prin raportare la lipsa calității de proprietar a statului român asupra bunului imobil în litigiu și asupra acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului, inexistența titlului statului, cauza ilicită și frauda la lege.

Instanța de apel a reținut că toate aceste motive au fost invocate la fond în susținerea nulității contractului în baza art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 și că niciodată reclamantul nu a susținut nulitatea actului independent de textul de lege invocat, prin raportare la alte temeiuri de drept. Prin urmare, s-a apreciat că a scoate din contextul art. 45 alin. (2) motivele invocate și a le analiza prin prisma altor dispoziții legale reprezintă o modificare a cauzei acțiunii, ceea ce nu este permisă în calea de atac, conform art. 294 alin. (1) C. proc. civ.. Împotriva acestei decizii reclamantul M.I.C. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.. În susținerea motivului de recurs invocat recurentul a arătat, în esență, că în mod nelegal instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 nu ar fi aplicabile și contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între A.V.A.S.

(fostul F.P.S.) și Asociația P.A.S. din cadrul SC I.L. SA Călărași și că nu există identitate între „acțiuni" și „imobile" oricât de extensivă ar fi interpretarea dată acestei dispoziții legale. În opinia recurentului, această reținere este contrară legii întrucât în categoria actelor juridice de înstrăinare, inclusiv cele încheiate în cadrul procesului de privatizare, menționate la art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere și a dorit ca inclusiv contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiate în cadrul procesului de privatizare să facă parte din categoria actelor juridice menționate la art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001.

Totodată, susține recurentul, interpretarea sintagmei "actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile" din cuprinsul art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 trebuie făcută în sens larg, cu includerea în categoria actelor juridice ce fac obiectul acestei reglementări și actele de vânzare-cumpărare de acțiuni prin care s-au transferat dreptul de proprietate de la stat către particulari și asupra imobilelor preluate abuziv de stat în perioada totalitară. Referitor la cumpărătoarea Asociația P.A.S. SC I.L. SA Călărași, recurentul susține că aceasta a fost de rea-credință, având în vedere că, conform dispozițiilor contractuale prevăzute la art. 7.1 din capitolul 7 al contractului de privatizare, cumpărătoarea declară că a verificat situația juridică a imobilelor, că a verificat dacă statul român deține titlu valabil pentru aceste bunuri, inclusiv pentru imobilul din comuna N., județul Călărași.

Recurentul susține că instanța de apel în mod nelegal a reținut că nu ar fi posibilă analizarea motivelor de nulitate absolută care se referă la lipsa calității de proprietar a statului român asupra imobilului în litigiu și asupra acțiunilor corespunzătoare valorii imobilului, inexistența titlului de proprietate al statului român, cauza ilicită și frauda la lege, întrucât nu ar fi susținut niciodată nulitatea contractului și independent de textul art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 și prin raportare la alte temeiuri de drept. În opinia recurentului aceste rețineri ale instanței de apel sunt contrare art. 84 și art. 129 C. proc. civ., întrucât menționarea în cererea de chemare în judecată numai a art. 45 alin. 2 Legea nr. 10/2001, nu era de natură a obliga instanțele să nu analizeze și celelalte motive de nulitate absolută și prin prisma altor temeiuri de drept.

Totodată, recurentul susține că în exercitarea rolului activ, instanța nu este ținută de temeiul juridic al cererii având posibilitatea de a schimba calificarea juridică dată de reclamant în funcție de conținutul cererii, iar nu de denumirea dată de parte. Recurentul precizează că instanțele de apel și de fond nu puteau să refuze cercetarea unor motive de nulitate absolută clar exprimate atât în cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, doar datorită faptului că, în concret, nu au fost invocate toate textele de lege, întrucât nu a limitat dreptul instanței de a analiza posibila nulitate absolută doar prin prisma motivelor care țin de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/200, ci a invocat și alte motive de nulitate care țin de dreptul comun cu referire la condițiile de valabilitate ale actului juridic.

Incluzând nelegal imobilul compus din moară și teren în anexele la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, incluzând nelegal în capitalul social acțiuni corespunzătoare valorii acestui imobil, ambele părți contractante, atât vânzătorul, actualul A.V.A.S., cât și cumpărătorul, fosta Asociație P.A.S. SC I.L. SA Călărași, au fraudat legea și au fost de rea credință, statul român înstrăinând ceea ce nu avea în proprietate, susține recurentul. Recurentul arată că, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni privatizare are o cauză ilicită din moment ce a fost încheiat prin fraudă, cauza ilicită ce constă tocmai în înstrăinarea unor acțiuni și tranzacționarea asupra unui bun, asupra cărora statul român nu avea nici un drept, iar sancțiunea aplicabilă pentru aceste încălcări ale legii, nu poate fi decât nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni.

Pentru aceste motive, recurentul a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamantului și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și precizată. Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata pârâtă A.V.A.S. București, răspunzând criticilor formulate de recurent, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recursul este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente: Înalta Curte constată că decizia recurată este legală, fiind pronunțată cu corecta interpretare și aplicare a legii, astfel că, în cauză nu sunt întrunite cerințele presupuse de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.. Potrivit art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele tăcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate Iară titlu valabil, considerate astfel anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/1998, cu modificările și completările ulterioare, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Problema de drept care se pune în speță este dacă dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 sunt aplicabile cauzei.

Astfel, se constată că reclamantul prin acțiunea înregistrată la instanța de fond a solicitat anularea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare acțiuni încheiat între pârâte, numai cu privire la partea de acțiuni corespunzătoare imobilului a cărei restituire s-a solicitat, respectiv imobilului teren în suprafață de 6.296 mp, a clădirii moară cu instalațiile aferente și a clădirii anexe cu destinația de presă de ulei aflate pe acest teren, acțiune întemeiată pe dispozițiile art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001. După cum se poate observa prin edictarea dispozițiilor art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, legiuitorul s-a referit direct la actele de înstrăinare încheiate cu respectarea legii, pentru imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar care sunt salvate de la nulitate, în considerarea bunei-credințe, în această ipoteză neputând fi încadrat și contractul de vânzare-cumpărare acțiuni ce formează obiectul prezentei cauze.

Contractele de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale supuse privatizării, nu intră sub incidența art. 45 Legea nr. 10/2001, deoarece obiectul acestora nu îl constituie active ale patrimoniului societății, ci cota parte din capitalul social deținută de stat la aceste societăți comerciale. Ca bunuri incorporale, acțiunile nu conferă acționarului un drept asupra bunurilor corporale din patrimoniul societății, acționarii nu sunt proprietarii bunurilor din patrimoniul societății. Având în vedere că în cauză obiectul contractului încheiat îl constituie vânzarea acțiunilor și nu al imobilului (activelor) din patrimoniul societății, în mod corect instanța de apel a reținut că nu sunt incidente în speță prevederile art. 45 Legea nr. 10/2001, astfel încât acest motiv de recurs vizând interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege anterior evocat apare ca nefondat.

Susținerea recurentului conform căreia instanța în virtutea rolului său activ trebuia să recalifice acțiunea și să o reîncadreze în dispozițiile legale incidente, nu poate fi primită. Se apreciază că o atare calificare nu este permisă de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, câtă vreme reclamantul nu a dezvoltat argumente prin care să susțină nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare, altele decât cele la care s-a raportat respectiv art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 (ceea ce ar fi impus instanței stabilirea raportului dintre legea specială și normele dreptului comun), accentul principal al litigiului fiind pus pe aplicabilitatea dispozițiilor art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, astfel cum reclamantul și-a întemeiat acțiunea.

Pe de altă parte, rolul activ nu înseamnă, încălcarea principiului disponibilității în procesul civil, deoarece, obligația de a-și proba apărările revine reclamantului, în condițiile dispozițiilor art. 1.169 C. civ., instanța neputând să se substituie voinței părților, judecătorul fiind însă obligat să descopere adevărul și să dea părților, în egală măsură, îndrumare în apărarea drepturilor și intereselor legitime. Totodată, în conformitate cu prevederile art. 84 C. proc. civ. cererile părților sunt apreciate și definite de instanță, în raport cu conținutul și scopul urmărit de petiționari.

În speță, față de cererea introductivă de instanță, cât și de cererea precizatoare de acțiune, se observă că petitul principal îl constituie anularea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare, întemeiată pe art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001, situație în care instanța nu putea trece peste voința reclamantului de a recalifica acțiunea atâta timp cât acesta nu a indicat și argumentat alte temeiuri de drept. De altfel, instanța de apel a constatat în mod corect că reclamantul nu a susținut niciodată nulitatea actului independent de textul de lege invocat, prin raportare la alte temeiuri de drept.

Cât privește celelalte critici referitoare la frauda la lege sau reaua-credință, acestea nu vor fi analizate întrucât astfel cum corect a reținut și instanța de apel frauda la lege nu reprezintă cauză de nulitate absolută a contractului, față de împrejurarea că abia în anul 2010 s-a constatat că statul nu are titlu valabil pentru respectivul imobil, iar conduita privind reaua credință nu are relevanță atâta timp cât s-a statuat că art. 45 alin. (2) Legea nr. 10/2001 nu este aplicabil contractului în discuție. Față de aceste considerente este evident că nu se regăsește în criticile formulate nicio ipoteză a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, pentru aceste considerente, potrivit art. 312 C. proc.

civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.I.C. împotriva deciziei civile nr. 15/2012 din 17 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2012.