ÎCCJ, Decizia nr. 308/2011

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1887 din 11 noiembrie 2009

a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea formulată de petentul B.A.A. împotriva rezoluției din 28 ianuarie

2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

urmărire penală și criminalistică, dată în Dosarul nr. 666/P/2008 și s-a

menținut rezoluția atacată, cu obligarea petentului la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut următoarele:

Prin

rezoluția nr. 666/P/2008 din 28 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, s-a

dispus în baza dispozițiilor art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de magistrații procurori C.A.

- fost procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și D.V.

- procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 246 și art. 264 C.

pen.

Împotriva acestei

rezoluții, petentul a formulat plângere la procurorul șef al Secției de

urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 12240/2731/II-2/2008

din 1 iunie 2008.

Procurorii au reținut

că modul de soluționare a unei plângeri penale nu poate constitui temei pentru

atragerea răspunderii penale a magistratului care a dispus soluția criticată,

pentru contestarea căreia, petentul având posibilitatea exercitării căii de

atac prevăzută de art. 278 și art. 278

1

C. proc. pen.

În temeiul art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petentul a formulat, în termen legal, plângere

împotriva rezoluției nr. 666/P/2008 din 28 ianuarie 2009 a Parchetului de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și

criminalistică, plângere care a fost respinsă ca nefondată prin sentința nr. 1887

din 11 noiembrie 2009 a Secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

cu motivarea că actele premergătoare efectuate în cauză nu au confirmat existența

unor indicii din care să rezulte săvârșirea infracțiunilor reclamate.

Împotriva sentinței

de respingere a plângerii, petentul B.A.A. a declarat recurs, potrivit motivelor

de recurs depuse în scris la dosar (filele 13 - 15), solicitând admiterea

recursului, casarea sentinței atacate, trimiterea cauzei la procuror și

anularea cheltuielilor de judecată.

Examinând hotărârea

atacată, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul declarat de petent nu este fondat.

Din analiza actelor

premergătoare efectuate nu a rezultat că intimații magistrați C.A. și D.V.

,

ar

fi săvârșit acte cărora să le fie conferită semnificația juridică a

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și de

favorizarea infractorului.

În cauza de față,

magistrații intimați C.A. - fost procuror general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel Ploiești și D.V. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Ploiești și-au exercitat atribuțiile cu care a fost investit, analizând

plângerea formulată și probele administrate în scopul aflării adevărului și

dispunând soluții, conform convingerilor lor obiective și nepărtinitoare,

astfel încât Înalta Curte apreciază că învinuirile aduse acestora nu sunt

întemeiate, simplele afirmații și aprecieri subiective ale petentului,

nesusținute de probe, neafectând temeinicia soluțiilor pronunțate.

În speță, magistrații

procurori C.A. și D.V. au emis rezoluții de respingere a plângerii în

concordanță cu probatoriile administrate, cu respectarea dispozițiilor legale

referitoare la termenul de soluționare și temeiul juridic privind plângerile

contra soluției, iar emiterea de soluții nefavorabile petentului, nu conferă

automat date sau indicii cu privire la săvârșirea unor fapte penale, având în

vedere faptul că acesta avea posibilitatea exercitării căilor de control

judecătoresc.

De asemenea, nu se

poate reține în sarcina intimaților nici infracțiunea prevăzută de art. 264 C.

pen., întrucât în sarcina acestora nu s-a reținut existența vreunui ajutor dat

unui infractor fără o înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii

infracțiunii, pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau

executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul

infracțiunii.

Deoarece din actele

premergătoare efectuate în cauză nu a rezultat că intimații magistrați, în

exercitarea atribuțiilor de serviciu ar fi cauzat vreo vătămare a intereselor

legale ale unei persoane, că ar fi acordat ajutor unui infractor, fără o

înțelegere stabilită înainte sau în timpul săvârșirii infracțiunii, pentru a

îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori

pentru a asigura infractorului, folosul sau produsul infracțiunii, în mod

corect s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de aceștia.

Și critica formulată

de recurentul petent, privind greșita sa obligare de către instanța de fond la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în temeiul dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. - text de lege care, în opinia recurentului, nu ar avea

incidență în cauză, va fi înlăturată, prin decizia nr. 82 din 10 decembrie

2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, în Dosarul

nr. 56/2007, fiind statuat că „În cazul respingerii plângerii formulată în

condițiile art. 278

1

C. proc. pen., împotriva rezoluției sau

ordonanței procurorului de netrimitere în judecată ori a dispoziției de

netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu, cheltuielile judiciare

ocazionate de judecarea acesteia vor fi suportate de către persoana căreia i

s-a respins plângerea”.

Criticile

recurentului petent reiau în esență aspectele invocate în plângerea penală

adresată primei instanțe și au făcut obiectul analizei acesteia, după cum s-a

și demonstrat mai sus, iar în această etapă procesuală a recursului nu s-au

dovedit aspecte noi de natură a fundamenta o concluzie diferită de cea a primei

instanțe.

În consecință,

soluția primei instanțe de respingere a plângerii petentului împotriva

rezoluției nr. 666/P/2008 din 28 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, este

legală și temeinică.

Înalta Curte, în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul B.A.A. împotriva sentinței primei

instanțe.

Conform art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata sumei de 400 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petentul B.A.A. împotriva sentinței nr. 1887 din

11 noiembrie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

penală, în Dosarul nr. 5578/1/2009.

Obligă recurentul

petent la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 23 mai 2011.