ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2518/2010

Asupra recursului de

față

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 106/F din 8 aprilie

2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul

P.D. împotriva rezoluției din 18 mai 2009 dată în Dosarul nr. 608/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

S-au reținut, în

esență, următoarele:

Prin plângerea

formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, petiționarul,

avocat în cadrul Baroului București, a solicitat efectuarea de cercetări față

de C.C., inspector principal în cadrul Poliției sector 4 București, S.I.F.,

pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 249 și

art. 250 alin. (1) C. pen., susținând că într-un dosar penal aflat în

instrumentare pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 4 București,

în care avea calitatea de apărător a trei învinuiți, a formulat cerere de

studiere a dosarului mai sus-menționat, însă inspectorul principal C.C. i-a

permis doar studierea plângerii penale a părții vătămate, a rezoluției de

neîncepere a urmăririi penale și a celei de confirmare a acestei soluții. A mai

susținut că lucrătorul de poliție a avut un comportament necorespunzător în

exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Prin rezoluția din 18

mai 2009, dată în Dosarul nr. 608/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) - d) C.

proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimată, pentru

infracțiunile reclamate, reținându-se, din verificările efectuate, că acțiunile

acesteia nu au avut ca urmare o încălcare a normelor privind atribuțiile de

serviciu, iar împotriva actelor de cercetare penală efectuate de aceasta,

petentul avea la îndemână mijloacele prevăzute de art. 275 - 277 C. proc. pen.

Prin rezoluția din 22

iunie 2009, dată în Dosarul nr. 881/11/2/2009 de către procurorul general, a

fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală și

temeinică.

Prin plângerea depusă

la instanță, petiționarul a criticat rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale.

Instanța de fond,

prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca nefondată, plângerea

petiționarului, reținând, în esență, că situația de fapt a fost corect reținută

cu ocazia soluționării plângerii formulate de petent la procuror, iar soluția

își găsește corespondent în faptul că aspectele învederate de către acesta nu

au indicat clar în ce constau nelegalitățile comise de intimată și în ce mod a

fost abuzivă, în condițiile în care petentul nu a uzat de mijloacele legale

prevăzute de lege împotriva actelor de cercetare penală efectuate de

inspectorul principal C.C. în instrumentarea dosarului penal aflat pe rolul

Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București.

Împotriva sentinței a

declarat recurs petiționarul, pe care l-a motivat la filele din dosar.

Recursul declarat de

petiționar împotriva sentinței este nefondat.

Din examinarea

lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanța de fond a dispus

respingerea plângerii formulate de petiționar, ca nefondată, reținându-se că

intimata și-a îndeplinit, în mod corect, atribuțiile de serviciu, fără a cauza

vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului.

Criticile

petiționarului, care se referă la încălcarea dreptului la apărare cu ocazia

instrumentării dosarului penal în care avea calitatea de apărător al

învinuiților, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a

intimatei lucrător de poliție sub aspectul săvârșirii infracțiunii reclamate de

petiționar.

În urma învestirii cu

soluționarea unei cauze penale, prin unul din actele de sesizare prevăzute de

art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală efectuează toate acele

verificări și strângeri de date în cadrul fazei actelor premergătoare,

prevăzute de dispozițiile art. 224 C. proc. pen., care nu fac parte din

procesul penal.

Nefiind început

procesul penal, până la momentul propunerii de începere sau nu a urmăririi

penale în cauză, dreptul la apărare nu poate fi exercitat în limitele în care

este garantat de dispozițiile art. 6 și art. 171 C. proc. pen. și art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la cadrul legal al

procesului penal.

Drept urmare, nu se

poate reține că lucrătorul de poliție și-ar fi exercitat în mod abuziv

atribuțiile de serviciu, activitatea acestuia neputând antrena răspunderea sa

penală, decât în măsura în care există probe că a fost interesat sau de

rea-credință.

Pe de altă parte,

activitatea de cercetare penală a lucrătorilor de poliție este supusă

verificării procurorului, care poate confirma sau infirma propunerile organului

de cercetare penală, iar soluția dispusă de procuror este supusă cenzurii

instanței.

În raport de

considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică

și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul

P.D., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar P.D. împotriva Sentinței

penale nr. 106/F din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 24 iunie 2010.