ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2518/2010

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 106/F din 8 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul P.D. împotriva rezoluției din 18 mai 2009 dată în Dosarul nr. 608/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

S-au reținut, în esență, următoarele: Prin plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, petiționarul, avocat în cadrul Baroului București, a solicitat efectuarea de cercetări față de C.C., inspector principal în cadrul Poliției sector 4 București, S.I.F., pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 249 și art. 250 alin. (1) C. pen., susținând că într-un dosar penal aflat în instrumentare pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sector 4 București, în care avea calitatea de apărător a trei învinuiți, a formulat cerere de studiere a dosarului mai sus-menționat, însă inspectorul principal C.C. i-a permis doar studierea plângerii penale a părții vătămate, a rezoluției de neîncepere a urmăririi penale și a celei de confirmare a acestei soluții.

A mai susținut că lucrătorul de poliție a avut un comportament necorespunzător în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Prin rezoluția din 18 mai 2009, dată în Dosarul nr. 608/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) - d) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de intimată, pentru infracțiunile reclamate, reținându-se, din verificările efectuate, că acțiunile acesteia nu au avut ca urmare o încălcare a normelor privind atribuțiile de serviciu, iar împotriva actelor de cercetare penală efectuate de aceasta, petentul avea la îndemână mijloacele prevăzute de art. 275 - 277 C. proc. pen. Prin rezoluția din 22 iunie 2009, dată în Dosarul nr. 881/11/2/2009 de către procurorul general, a fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ca fiind legală și temeinică.

Prin plângerea depusă la instanță, petiționarul a criticat rezoluția de neîncepere a urmăririi penale. Instanța de fond, prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca nefondată, plângerea petiționarului, reținând, în esență, că situația de fapt a fost corect reținută cu ocazia soluționării plângerii formulate de petent la procuror, iar soluția își găsește corespondent în faptul că aspectele învederate de către acesta nu au indicat clar în ce constau nelegalitățile comise de intimată și în ce mod a fost abuzivă, în condițiile în care petentul nu a uzat de mijloacele legale prevăzute de lege împotriva actelor de cercetare penală efectuate de inspectorul principal C.C. în instrumentarea dosarului penal aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 4 București.

Împotriva sentinței a declarat recurs petiționarul, pe care l-a motivat la filele din dosar. Recursul declarat de petiționar împotriva sentinței este nefondat. Din examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanța de fond a dispus respingerea plângerii formulate de petiționar, ca nefondată, reținându-se că intimata și-a îndeplinit, în mod corect, atribuțiile de serviciu, fără a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiționarului. Criticile petiționarului, care se referă la încălcarea dreptului la apărare cu ocazia instrumentării dosarului penal în care avea calitatea de apărător al învinuiților, nu pot constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a intimatei lucrător de poliție sub aspectul săvârșirii infracțiunii reclamate de petiționar.

În urma învestirii cu soluționarea unei cauze penale, prin unul din actele de sesizare prevăzute de art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală efectuează toate acele verificări și strângeri de date în cadrul fazei actelor premergătoare, prevăzute de dispozițiile art. 224 C. proc. pen., care nu fac parte din procesul penal. Nefiind început procesul penal, până la momentul propunerii de începere sau nu a urmăririi penale în cauză, dreptul la apărare nu poate fi exercitat în limitele în care este garantat de dispozițiile art. 6 și art. 171 C. proc. pen. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la cadrul legal al procesului penal. Drept urmare, nu se poate reține că lucrătorul de poliție și-ar fi exercitat în mod abuziv atribuțiile de serviciu, activitatea acestuia neputând antrena răspunderea sa penală, decât în măsura în care există probe că a fost interesat sau de rea-credință.

Pe de altă parte, activitatea de cercetare penală a lucrătorilor de poliție este supusă verificării procurorului, care poate confirma sau infirma propunerile organului de cercetare penală, iar soluția dispusă de procuror este supusă cenzurii instanței. În raport de considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este temeinică și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul P.D., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar P.D. împotriva Sentinței penale nr. 106/F din 8 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 300 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 24 iunie 2010.