ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5269/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5269/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Reclamanții D.I.D., I.M.
și M.V., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor
Publice, Ministerul Apărării Naționale, Consiliul Local al Municipiului
Constanța prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, au solicitat
obligarea pârâților să-i despăgubească pe reclamanți cu o valoare reprezentând
echivalentul imobilului teren situat în Constanța, respectiv 13.500.000 lei.
De asemenea au
solicitat obligarea pârâților și la plata sumei de 200.000 euro reprezentând
beneficiu nerealizat.
În motivarea
acțiunii, reclamanții au arătat că terenul situat în Mamaia, în suprafață de
240 mp și 30 mp reprezentând drept de servitute, a fost achiziționat de autorii
lor, D.I.D. și D.I. în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data
de 30 decembrie 1946.
S-a mai arătat că
dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile și pentru imobilele
expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, conform deciziei 6 din
27 septembrie 1999 a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite.
Prin sentința civilă nr.
679 din 10 februarie 2011 Tribunalul Constanța, a admis excepția
inadmisibilității acțiunii reclamanților și a respins acțiunea ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța
această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că la data sesizării
instanței de judecată 17 noiembrie 2010 Legea nr. 10/2001 era în vigoare, iar
această lege, având un caracter special, exclude utilizarea acțiunii întemeiate
pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 pentru redobândirea în natură sau echivalent,
a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. În
raport de Legea nr. 33/1994, cadrul juridic general în materia exproprierii,
Legea nr. 10/2001 este o reglementare specială cu caracter reparatoriu, având
ca obiect toate imobilele preluate abuziv de stat inclusiv prin expropriere, fiind
de imediată aplicare, sens în care a statuat și Înalta Curte de Casație și
Justiție, prin Decizia LII (53)/2007 pronunțată într-un recurs în interesul
legii.
Împotriva acestei
sentințe în termen legal au declarat apel reclamanții D.I.D., I.M. și M.V. care
au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul modalității de
soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii lor întemeiate pe
dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și art. 481 C. civ.
Apelanții reclamanți
au susținut că prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea lor în mod
greșit, prin raportare la dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, în
condițiile în care ei au invocat ca temei legal dispozițiile art. 26 din Legea nr.
33/1994.
Apreciază că și în
raport de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea era admisibilă,
prin decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 Înalta Curte de Casație și Justiție,
statuând într-un recurs în interesul legii că „Dispozițiile art. 35 din Legea nr.
33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile
și în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate
anterior intrării în vigoare a legii, dacă nu s-a realizat scopul
exproprierii.”
Analizând legalitatea
hotărârii Tribunalului Constanța, în raport de criticile reclamanților, Curtea
de Apel, a respins ca nefondat apelul pentru următoarele considerente:
Tribunalul Constanța,
a reținut în mod judicios că acțiunea reclamanților este o acțiune întemeiată
pe dispozițiile Legii nr. 33/1994, art. 26 coroborat cu art. 35, reclamanții
solicitând exclusiv acordarea de despăgubiri echivalente cu valoarea de
circulație a terenului situat în Constanța, în legătură cu care au afirmat că a
fost expropriat în mod abuziv de la autorii lor, fără plata unei despăgubiri,
iar ulterior exproprierii nu au fost realizate lucrări de utilitate publică,
terenul fiind liber de construcții și în prezent.
Este adevărat că prin
Decizia nr. VI din 27 septembrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție,
în secțiile unite, în cadrul unui recurs în interesul legii, s-a statuat în
sensul că, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având
ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în
vigoare a aceste legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Ulterior pronunțării
acestei decizii a fost adoptată Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al
unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, care, în art. 11, instituie reguli speciale pentru restituirea imobilelor
expropriate, în perioada de referință a legii.
Dispozițiile textului
legal mai sus menționat se aplică în toate cazurile de expropriere, fără a
distinge după cum aceasta a fost făcută cu titlul valabil ori fără titlu
valabil, indiferent dacă s-au plătit sau nu despăgubirile expropriaților, fără
relevanță dacă exproprierea a privit numai terenurile sau numai construcțiile,
esențială rămânând dovedirea faptului că preluarea a intervenit ca urmare a
unei exproprieri, dispusă ca atare în baza unui act normativ generic sau
individual.
Susținerea
apelanților reclamanți, în sensul că persoana interesată poate să aleagă între
cele două acțiuni, una întemeiată pe Legea nr. 10/2001, iar alta întemeiată pe
dispozițiile Legii nr. 33/1994, pentru a obține despăgubiri pentru imobilele
preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, nu a fost
primită.
Instanța nu a putut
reține nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamanților de acces
la justiție prin refuzul de a li se primi cererea de restituire, prin
echivalent, a imobilului expropriat de la autorul lor, pe calea Legii nr. 33/1994.
Câtă vreme persoana
îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate
deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul
persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este
evident că are pe deplin asigurat accesul la justiție.
Ori, așa cum s-a
arătat, reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil dacă
formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură
să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către
stat, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea
administrativ-teritorială, ceea ce în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune
noțiunii de unitate deținătoare.
Conchizând, după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi
invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în
vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca
fiind „concret și efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia
unor entități publice nu are nici o relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că
partea beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data
promovării acțiunii.
Împotriva deciziei nr.
318/ C din 1 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și
familie, litigii de muncă și asigurări sociale, au declarat recurs reclamanții D.I.D.,
I.M. și M.V. care au invocat următoarele motive de nelegalitate.
Instanța nu trebuia
să considere cererea reclamanților inadmisibilă, deoarece, prin Decizia nr. VI
din 27 septembrie 1999, a Curții Supreme de Justiție, secțiile unite, se
precizează că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea
pentru cauză de utilitate publică sunt aplicabile și în cazul cererilor având
ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în
vigoare a acestei legi dacă nu s-a realizat scopul exproprierii”. Se mai susține
că s-a făcut dovada că terenul expropriat este și în momentul de față un loc
viran.
Se mai consideră că, instanța
face referire la art. 11 din Legea nr. 10/2001 care de asemenea vizează măsura
restituirii în natură a imobilelor expropriate, dar în mod greșit consideră
inadmisibilă cererea în condițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, deși aceasta
era întemeiată pe prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 și pe art. 481 C.
civ.
Se întemeiază recursul
pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., precum și art. 26 din Legea nr. 33/1994
și art. 481 C. civ.
Analizând recursul
declarat prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs
invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că nu este fondat
pentru considerentele ce succed:
Pentru a fi incidente
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată
să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită
de temei legal.
În cauză, instanța de
apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 26
și art. 35 din Legea nr. 33/1994 precum și dispozițiile obligatorii ale
deciziei nr. 53/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în
recursul în interesul legii.
Prin Legea nr. 10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, care a intrat în vigoare la data de 14
februarie 2001, s-a reglementat situația juridică a imobilelor preluate de stat
în perioada de timp menționată, inclusiv a celor expropriate, și s-a statuat,
într-o manieră clară și explicită, care sunt condițiile în care aceste imobile
pot fi retrocedate foștilor proprietari sau moștenitorilor lor, ori în cazul
imposibilității restituirii, care sunt măsurile reparatorii care pot fi
acordate (art. 11), precum și procedura judiciară în cadrul căreia poate fi
obținută restituirea sau despăgubirea.
Cu alte cuvinte, prin
Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparație, de imediată
aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost
deposedați de stat în mod abuziv de bunuri imobile, inclusiv prin expropriere,
în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În scopul unificării
practicii judiciare, prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de
Casație și Justiție, a admis recursul în interesul legii și a statuat că
dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de
utilitate publică se interpretează în sensul că: „Aceste dispoziții nu se
aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6
martie 1945 - 22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001.”
Dezlegările date
problemelor de drept prin deciziile pronunțate în interesul legii de Înalta
Curte de Casație și Justiție, potrivit dispozițiilor art. 329 alin. (3) C.
proc. civ., sunt obligatorii pentru toate instanțele judecătorești.
Pentru a obține
restituirea în natură a terenului rămas liber de construcții și care se
pretinde că nu ar fi fost folosit în scopul pentru care a fost expropriat sau,
după caz, a unei despăgubiri corespunzătoare, reclamanții aveau deschisă calea
procedurii prevăzute de dispozițiile art. 11 coroborat cu art. 22 din Legea nr.
10/2001.
Dimpotrivă, invocând
caracterul abuziv al exproprierii, reclamanții au formulat, o cerere de
retrocedare a terenului, întemeiată pe dispozițiile art. 35 Legea nr. 33/1994
și Decizia VI/1999 a C.S.J., ignorând reglementarea specială instituită prin
dispozițiile Legii nr. 10/2001.
O astfel de cerere nu
mai putea fi însă soluționată în procedura prevăzută de actul normativ
menționat, care reglementează cadrul juridic general al exproprierilor pentru
utilitate publică, astfel cum s-a statuat și prin Decizia nr. LIII/2007 a Înaltei
Curți de Casație și Justiție, dată în aplicarea dispozițiilor art. 35 din Legea
nr. 33/1994.
Extinderea sferei de
aplicare a dispoziției art. 35 din Legea nr. 33/1994 la cererile de retrocedare
a imobilelor preluate de stat prin expropriere anterior intrării în vigoare a
acestei legi, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. VI/1999 a C.S.J., era
justificată de lipsa unei reglementări legale a acestui fapt juridic și și-a
produs efectele cu privire la imobilele preluate în perioada 6 martie 1945 - 22
decembrie 1989, până la apariția unei astfel de reglementări, care s-a realizat
prin Legea nr. 10/2001.
Este de observat că
soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași
drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și
inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției
și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop
și anume retrocedarea unor bunuri.
Cu alte cuvinte, nu
este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume cea a
proprietarilor deposedați în mod abuziv de stat de bunuri în perioada 6 martie
1945 - 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în
cadrul legii de reparație, iar alții, cei deposedați prin expropriere în
aceeași perioadă de timp, să poată acționa în justiție (inclusiv în ipoteza
insuccesului în folosirea legii de reparație sau în cazul pasivității, cu
consecința pierderii termenelor legale prevăzute de aceasta) și pe cale
separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt
care ar fi contrar și principiului stabilității și securității raporturilor
juridice.
Așa fiind, pentru
considerentele arătate, Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamanți
și în baza art. 312 C. proc. civ. va menține decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanții D.I.D., I.M. și M.V. împotriva deciziei nr. 318/ C din
1 iunie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,
litigii de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 13 septembrie 2012.