ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1065/2010

Critica apelanților pârâți ce vizează depășirea de către instanță a limitelor învestirii se retine a fi nefondată. Pornind de la rațiunea adoptării Legii nr. 10/2001 privind situația juridică a unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, exprimată în caracterul profund reparatoriu, este de precizat că prin acest act normativ legiuitorul a urmărit să înlăture prejudiciile suferite de foștii proprietari prin abuzurile săvârșite de stat. Reglementând modalitatea de exercitare a dreptului la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, Legea nr. 10/2001 a instituit două etape ale procedurii de restituire, una necontencioasă și alta contencioasă. În ipoteza în care unitatea deținătoare nu răspunde notificării persoanei îndreptățite într-un interval de 60 de zile, notificatorul este îndreptățit să se adreseze instanței judecătorești, competentă să soluționeze pe fond această notificare, conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Împrejurarea că prin cererea de chemare în judecată reclamanții au solicitat restituirea în natură a imobilului, fără să solicite în mod expres acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul ce nu poate fi restituit în natură au are relevanță în soluționarea cererii, câtă vreme prin notificarea depusă în termen legal s-a solicitat restituirea imobilului situat în Constanța, str. C.V., iar notificarea are caracterul unui act de declanșare a procedurilor de restituire - administrative și/sau judiciare . Instanța sesizată direct de reclamanții cărora nu li s-a răspuns în termen la notificarea formulată, soluționează practic această notificare, limitele impuse atât în procedura judiciară, cât și în cea administrativă care o precede fiind doar cele referitoare la identificarea imobilului și nu cele privitoare la modalitatea de aplicare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, este cert că instanța de judecată, în cadrul procedurii judiciare, având competența de a cenzura îndeplinirea obligațiilor prevăzute de lege de către unitatea deținătoare, are ea însăși competența de a dispune asupra restituirii bunului care a făcut obiectul notificării potrivit regulii "qui potest plus potest minus". Se reține, de altfel, că reclamanții prin notificare au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru partea din imobil ce nu poate fi restituită în natură, iar pe parcursul soluționării acțiunii, în fața instanței de fond, după efectuarea expertizei de identificare a bunului expropriat și constatarea gradului de ocupare a terenului cu obiective de interes public care au justificat măsura exproprierii și-au precizat în mod expres cererea, solicitând acordarea de măsuri reparatorii prin acordarea de bunuri sau servicii în compensare sau echivalent bănesc. În concluzie, nu se poate reține depășirea de către instanța de fond a limitelor învestirii și nici încălcarea competențelor prevăzute de lege pentru unitatea deținătoare.

Critica ce vizează modalitatea de stabilire a despăgubirilor bănești. Conform dispozițiilor art. 10 și ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată în ipoteza în care restituirea în natură a imobilelor nu este posibilă entitatea învestită cu soluționarea notificării este obligată să acorde persoanei îndreptățite, în compensare, alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită. Prin urmare, în cazul compensării cu alte bunuri sau servicii, entitatea învestită cu soluționarea notificării are plenitudinea de competență în stabilirea măsurii reparatorii, în timp ce în privința despăgubirilor formulează numai propunere de acordare a acestora, nefiind debitorul obligației de acordare a acestor despăgubiri bănești. După modificarea Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, Titlul VII art. 16, instanța de judecată nu are competența de a stabili cuantumul despăgubirilor bănești, acestea urmând a fi stabilite în condițiile Titlului VII, de societatea de evaluare aflată la dispoziția Comisiei Centrale și menționate în decizia Comisiei Centrale, care poate fi cenzurată în justiție în condițiile Legii contenciosului administrativ nr. 544/2004. Alin. (2) al art. 16 din Titlul VII privește numai notificările nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005 - în care se încadrează și cazul în speță - statuând că deciziile, dispozițiile sau ordinele conducătorilor administrației publice centrale care conțin propunerile motivate de acordare despăgubirilor vor fi înaintate Secretariatului Comisiei Centrale în termen de 30 zile de la data adoptării lor. Legea nouă se aplică imediat situațiilor obiective care iau naștere sub imperiul ei. Dreptul subiectiv reclamat își are fundamentul direct și imediat în preluarea abuzivă a imobilului pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii prin echivalent, adică într-un raport juridic trecut. Efectele viitoare ale acestui raport sunt imperativ stabilite de legea nouă, Legea nr. 247/2005 - existentă la momentul cenzurării de către prima instanță a refuzului nejustificat al unității deținătoare de a soluționa notificarea formulată de reclamanți. Prin urmare, în mod greșit prima instanță a stabilit cuantumul despăgubirilor la care sunt îndreptățiți reclamanții pentru imobilul preluat abuziv și a statuat că aceste despăgubiri sunt datorate de către parați.

Nici critica ce vizează obligarea pârâților să respecte dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a acorda cu prioritate măsuri reparatori sub forma compensării cu bunuri sau servicii ce figurează în lista bunurile disponibile aflate la dispoziția unității deținătoare, nu poate fi reținută ca fondată. Conform art. 10 și 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 republicată, în situația în care unitatea deținătoare nu poate restitui în natură imobilul notificat, aceasta este obligată să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună acordarea de despăgubiri conform legii speciale. Din cuprinsul art. 26 alin. (1) al legii rezultă că în cazul imposibilității restituirii în natură, regula este acordarea măsurilor compensatorii și numai în subsidiar, dacă această măsură nu este posibilă ori nu este acceptată de el îndreptățit, se vor face propuneri de acordare de despăgubiri. Acordarea de bunuri sau servicii în compensare este o obligație a unității deținătoare, însă o astfel de reparație nu depinde numai de voința unității notificate și a notificatorului, ci și de existența în patrimoniul unității notificate a unor bunuri care să poată fi acordate în compensare. În acord cu dispozițiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, dar și cu prevederile art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 209/2005, prima instanță a obligat pârâta să acorde bunuri sau servicii în compensare reclamanților, cu respectarea dreptului unității deținătoare de a decide dacă un bun proprietatea sa este sau nu necesar satisfacerii intereselor unității administrativ-teritoriale. Prima instanță nu a obligat pârâtele să acorde reclamanților un anumit bun din patrimoniul Municipiului Constanța, ci a stabilit dreptul acestora de a obține în compensare bunuri sau servicii din lista bunurilor disponibile întocmită de pârâtă conform art. 1 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 modificată prin O.U.G. nr. 209/2005, listă ce va fi valabilă la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești. În acest sens se reține că însuși apelantul, cu adresa nr. 166596/2008, a comunicat instanței că în zona P.M. au fost identificate imobile ce constituie domeniu privat al municipiului și care ar putea face obiectul restituirii în echivalent în baza Legii nr. 10/2001, după finalizarea operațiunilor de măsurare și evaluare; în măsura în care unitatea deținătoare nu va dispune de astfel de bunuri sau servicii la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești sau reclamanții nu vor accepta aceste bunuri, instanța a stabilit în sarcina pârâtelor și o obligație alternativă, respectiv aceea de a propune acordarea de despăgubiri și respectiv de a înainta această propunere Comisiei Centrale. Prin urmare, prima instanță nu și-a încălcat competențele stabilite de Legea nr. 10/2001 și nici dispozițiile art. 1 alin. (5) din lege, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 209/2005.

Critica apelanților-pârâți ce vizează împrejurarea că reclamanții nu au dovedit că despăgubirile încasate în anul 1984 cu ocazia exproprierii imobilului proprietatea autorilor lor nu au fost juste se reține a fi nefondată, în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001. Conform acestor dispoziții legale "Valoarea construcțiilor expropriate care nu se pot restitui în natură și a terenurilor aferente acestora se stabilește potrivit valorii de piață deja dată soluționării notificării, conform standardele internaționale. În situația în care persoanele în cauză au încasat despăgubiri pentru imobilul expropriat, valoarea măsurilor reparatorii în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor primite pentru teren, respectiv pentru construcții, din valoarea corespunzătoare a părții din imobil ce nu poate fi restituit în natură, stabilită conform alin. (5) și (6) ale art. 11 din lege [art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001]. Prin urmare, în procesul de stabilire a dreptului persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii nu are relevanță caracterul echitabil al despăgubirilor primite de persoana îndreptățită la momentul exproprierii, modalitatea de calcul a despăgubirilor este reglementată de Legea nr. 10/2005 modificată prin Legea nr. 247/2005, iar instanța de judecată nu este competentă să stabilească valoarea acestor despăgubiri bănești, aceasta fiind în sarcina Comisiei Centrale.

Ultima critică vizează neacordarea cheltuielilor de judecată, respectiv onorariul de avocat către Consiliul Local Constanța. Conform art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere să plătească cheltuielile de judecată. În speță, acțiunea reclamanților a fost respinsă față de Consiliul Local al Municipiului Constanța ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală. Cum reclamanții se află în culpă procesuală în raport cu această pârâtă, ei datorau cheltuielile de judecată, respectiv cota parte din onorariul de avocat achitat de această pârâtă. Împotriva deciziei de apel au formulat cerere de recurs pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, criticând-o pentru următoarele motive: 1. întrucât reclamanții au cerut numai restituirea în natură, atât în faza administrativă cât și în instanță, acțiunea trebuia respinsă - se invocă plus petita. 2. Nu se mai putea modifica acțiunea, întrucât solicitarea subsidiară privind echivalentul terenului s-a făcut după prima zi de înfățișare, iar echivalentul pentru construcții cu ocazia dezbaterilor în fond. 3. Nu s-a făcut dovada, potrivit art. 1169 C. civ., că despăgubirea primită în anul 1984 nu a fost justă și prealabilă în raport cu prețurile de circulație de atunci ale bunurilor. 4. Deși a fost menționat în apel un singur pârât obligat să emită dispoziție potrivit legii, respectiv primarul, s-au menținut restul dispozițiilor sentinței, nefiind clarificată în apel soarta pârâtului Municipiul Constanța. Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 5, 6 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed: După cum în mod corect a reținut instanța de apel, modalitatea de despăgubire este stabilită de instanță în raport de dispozițiile incidente ale Legii nr. 10/2001, ținând cont de particularitățile fiecărei cauze în parte. Art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 obligă în soluționarea notificării în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă să se stabilească măsuri reparatorii în echivalent. Prin urmare, în condițiile în care această obligație decurge din lege, nu se poate reține plus petita, în condițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ. și nici încălcarea formelor de procedură, în condițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 3. Critica referitoare la nedovedirea faptului că despăgubirile primite la preluare nu au fost juste a fost soluționată în mod corect de către instanța de apel. Față de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care reglementează în mod distinct regimul juridic al imobilelor expropriate, considerate ca fiind preluate în mod abuziv, nu are nicio relevanță critica formulată de către pârâții-recurenți; singura obligație impusă în soluționarea notificării, raportat la ipoteza primirii de despăgubiri la data preluării, este cea a deducerii acestora din despăgubirile cuvenite potrivit acestei legi. 4. După cum rezultă din decizia de apel, sentința primei instanțe a fost schimbată în parte, cu impunerea unei obligații în sarcina Primarului Municipiului Constanța. Menținerea restului dispozițiilor sentinței este justificată în considerentele deciziei. Astfel, se reține că obligația impusă primarului prin decizia de apel intervine în ipoteza în care atribuirea prin compensare a altor bunuri sau servicii nu este posibilă sau nu este acceptată de reclamanți o asemenea obligație fiind stabilită în sarcina pârâților-recurenți prin sentința primei instanțe. Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea și a art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând respingerea recursului ca nefondat.