ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4992/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad

la data de 4 martie 2010, reclamantul W.F. a solicitat anularea dispoziției din

29 ianuarie 2010 a Primăriei orașului Sântana, comunicată în data de 03

februarie 2010, și retrocedarea în natură a imobilului situat în Sântana, str.

G., jud. Arad, înscris în C.F. nr. Q Sântana (provenită din conversia pe hârtie

a C.F. nr. W Sântana).

În motivare,

reclamantul a arătat că, la data de 11 aprilie 2001, a formulat notificarea nr.

X, prin care a solicitat retrocedarea în natură a imobilului preluat abuziv în

baza Decretului nr. 233/1974.

Prin dispoziția

atacată, Primăria orașului Sântana a dispus retrocedarea în natură doar a

apartamentului nr. 2 corp B și C din imobilul revendicat și acordarea de

despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 corp A, care a fost vândut în anul 1997,

în baza Legii nr. 112/1995, cumpărătorului H.R.

Reclamantul a

susținut că procesul-verbal al ședinței, în cadrul căreia Consiliul Local

Sântana a aprobat închirierea apartamentului către H.R., a fost semnat doar de

către trei consilieri din cei 11 prezenți, acest chiriaș nu a locuit niciun

moment în locuință și că apartamentarea și intabularea dreptului de proprietate

al soților H.R. și M. s-au efectuat după depunerea notificării.

Prin Sentința civilă

nr. 664 din 07 octombrie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de

reclamant.

Pentru a pronunța

această hotărâre, prima instanță a reținut că, la data de 21 iunie 2000,

reclamantul a formulat la Judecătoria Chișineu Criș acțiune civilă solicitând

restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. Y Sântana cu nr. top A

și B.

În cauză a formulat

cerere de intervenție în interes propriu intervenientul H.R., solicitând

respingerea acțiunii cu motivarea că în baza Legii nr. 112/1995 a cumpărat

apartamentul nr. 1, în care era chiriaș în baza contractului de închiriere din

25 august 1994.

Prin Sentința civilă

nr. 536 din 09 octombrie 2000 a Judecătoriei Chișineu Criș, rămasă irevocabilă

prin nerecurare, s-a respins acțiunea reclamantului și s-a admis cererea de

intervenție. Intervenientul și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea

funciară la data de 2 mai 2001, conform încheierii nr. AA.

La data de 11 aprilie

2001 reclamantul a depus notificarea nr. X, solicitând retrocedarea în natură a

imobilului. Prin dispoziția din 29 ianuarie 2010 s-a aprobat acordarea de

despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 și s-a restituit în natură apartamentul

nr. 2.

Tribunalul a mai

reținut că, potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, în

cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr.

112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin

echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare, iar reclamantul se găsește

în această situație, astfel că se impune soluția respingerii acțiunii.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul W.F.

Prin Decizia nr. 754

din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins

apelul, ca nefondat.

În considerentele

acestei decizii s-a reținut că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 1A),

pentru care, prin dispoziția contestată, s-a respins cererea de restituire în

natură, a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că, atâta timp cât

titlul cumpărătorilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, în baza

căruia aceștia și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, nu

este desființat, nu se pot acorda decât despăgubiri, conform dispozițiilor art.

7 alin. (1

1

) și (5), art. 18 lit. c) și 20 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, republicată.

Aceasta, cu atât mai

mult cu cât, prin Sentința civilă nr. 536 din 09 octombrie 2000 a Judecătoriei

Chișineu Criș s-a respins acțiunea reclamantului pentru revendicare și s-a

admis cererea de intervenție în interes propriu a intervenientului H.R.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ.,

reclamantul W.F., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., în susținerea căruia a arătat următoarele:

Dispoziția contestată

a fost emisă la 10 ani de la data formulării notificării, interval de timp

înăuntrul căruia reclamantul a fost în imposibilitate de a acționa, deoarece nu

știa cum se va soluționa notificarea.

Persoana căreia i s-a

vândut apartamentul nu era îndrituită să-l cumpere, deoarece nu a locuit

niciodată acolo.

Actul de vânzare-cumpărare

este lovit de nulitate absolută, deoarece definitivarea vânzării a avut loc la

data de 02 mai 2001, conform încheierii nr. AA, după data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001. În acest sens, recurentul invocă prevederile art. 20 pct. 1

din Normele metodologice de aplicare a acestei legi.

Recurentul mai

susține că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În concluziile scrise

depuse la dosar după încheierea dezbaterilor, recurentul dezvoltă critica din

recurs referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar în plus,

susține că instanța de apel nu a analizat motivele de nulitate privind

contractul de vânzare-cumpărare și a reținut greșit că ar avea vreo relevanță

soluția pronunțată în cadrul litigiului anterior, finalizat prin Sentința

civilă nr. 536/2000 a Judecătoriei Chișineu Criș, în condițiile în care această

hotărâre nu are putere de lucru judecat, neexistând identitate de obiect și

cauză.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Afirmația

recurentului în sensul că dispoziția contestată a fost emisă la 10 ani de la

data formulării notificării și că în acest interval de timp a fost în

imposibilitate de a acționa, nu poate fi calificată ca o critică de

nelegalitate încadrabilă în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., deoarece recurentul nu dezvoltă această susținere și nu arată care

ar fi legătura între situația afirmată și soluția pronunțată în prezenta cauză,

după cum nu clarifică nici modalitatea în care, pornind de la această

afirmație, s-ar putea ajunge la concluzia că soluția pronunțată de instanța de

apel este nelegală.

Criticile aceluiași

recurent referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, sunt în

afara obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată cu care acesta a

învestit prima instanță.

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad s-a solicitat, exclusiv în

contradictoriu cu Primăria orașului Sântana, anularea parțială a dispoziției

din 29 ianuarie 2010 și restituirea în natură a apartamentului 1 corp A.

Instanța nu a fost

învestită cu un capăt de cerere prin care să se solicite anularea sau

constatarea nulității contractului de închiriere și, respectiv, a contractului

de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest

apartament, capăt de cerere care ar fi trebuit îndreptat împotriva părților

contractelor respective.

Înalta Curte constată

nefondată critica referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Opțiunea

legiuitorului român în ceea ce privește modalitatea alternativă de acordare a

măsurilor reparatorii în echivalent nu vine în contradicție cu dispozițiile

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În jurisprudența sa,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1

nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o

obligație generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice

Convenția (Jantner împotriva Slovaciei).

Numai atunci când un

stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a

adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor

confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație

generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în

beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky

împotriva Slovaciei).

Reclamantul nu deține

decât o "speranță legitimă" de restituire prin echivalent,

recunoscută prin dispoziția atacată, prin care s-a propus acordarea de

despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru apartamentul

în litigiu.

Așa cum Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Atanasiu împotriva României,

existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în

afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele

i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul

hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În speță, nicio

instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului

un drept de a i se restitui apartamentul în cauză. Dimpotrivă, prin Sentința

civilă nr. 536 din 09 octombrie 2000 a Judecătoriei Chișineu Criș s-a respins

acțiunea sa în revendicare și s-a admis cererea de intervenție în interes

propriu prin care cumpărătorul apartamentului a solicitat să se constate că a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin cumpărare.

Instanța de apel nu a

reținut că această sentință ar avea autoritate de lucru judecat (ceea ce ar

presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză), ci a avut în vedere

efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea dată de

instanța anterioară referitoare la aceeași chestiune de drept (inexistența unui

drept de proprietate în patrimoniul reclamantului) nu va putea fi contrazisă de

judecata de față, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja

dezlegată și în cadrul acestui dosar.

În consecință, Înalta

Curte constată că reclamantul nu dovedește existența în patrimoniul său a unui

drept de proprietate cu privire la apartamentul solicitat, așa încât instanța

de apel, menținând soluția de respingere a acțiunii, a pronunțat decizia

recurată cu respectarea dispozițiilor din dreptul intern și cele ale art. 1 din

Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Față de aceste considerente,

în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamantul W.F. împotriva Deciziei civile nr. 754 din 13 aprilie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 iunie 2012.

Procesat

de GGC - CT