ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4992/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la data de 4 martie 2010, reclamantul W.F. a solicitat anularea dispoziției din 29 ianuarie 2010 a Primăriei orașului Sântana, comunicată în data de 03 februarie 2010, și retrocedarea în natură a imobilului situat în Sântana, str. G., jud. Arad, înscris în C.F. nr. Q Sântana (provenită din conversia pe hârtie a C.F. nr. W Sântana). În motivare, reclamantul a arătat că, la data de 11 aprilie 2001, a formulat notificarea nr. X, prin care a solicitat retrocedarea în natură a imobilului preluat abuziv în baza Decretului nr. 233/1974. Prin dispoziția atacată, Primăria orașului Sântana a dispus retrocedarea în natură doar a apartamentului nr. 2 corp B și C din imobilul revendicat și acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 corp A, care a fost vândut în anul 1997, în baza Legii nr. 112/1995, cumpărătorului H.R.

Reclamantul a susținut că procesul-verbal al ședinței, în cadrul căreia Consiliul Local Sântana a aprobat închirierea apartamentului către H.R., a fost semnat doar de către trei consilieri din cei 11 prezenți, acest chiriaș nu a locuit niciun moment în locuință și că apartamentarea și intabularea dreptului de proprietate al soților H.R. și M. s-au efectuat după depunerea notificării. Prin Sentința civilă nr. 664 din 07 octombrie 2010, Tribunalul Arad a respins acțiunea formulată de reclamant. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, la data de 21 iunie 2000, reclamantul a formulat la Judecătoria Chișineu Criș acțiune civilă solicitând restituirea în natură a imobilului înscris în C.F.

nr. Y Sântana cu nr. top A și B. În cauză a formulat cerere de intervenție în interes propriu intervenientul H.R., solicitând respingerea acțiunii cu motivarea că în baza Legii nr. 112/1995 a cumpărat apartamentul nr. 1, în care era chiriaș în baza contractului de închiriere din 25 august 1994. Prin Sentința civilă nr. 536 din 09 octombrie 2000 a Judecătoriei Chișineu Criș, rămasă irevocabilă prin nerecurare, s-a respins acțiunea reclamantului și s-a admis cererea de intervenție. Intervenientul și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară la data de 2 mai 2001, conform încheierii nr. AA. La data de 11 aprilie 2001 reclamantul a depus notificarea nr. X, solicitând retrocedarea în natură a imobilului.

Prin dispoziția din 29 ianuarie 2010 s-a aprobat acordarea de despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 și s-a restituit în natură apartamentul nr. 2. Tribunalul a mai reținut că, potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare, iar reclamantul se găsește în această situație, astfel că se impune soluția respingerii acțiunii. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul W.F. Prin Decizia nr. 754 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, s-a respins apelul, ca nefondat.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că imobilul în litigiu (apartamentul nr. 1A), pentru care, prin dispoziția contestată, s-a respins cererea de restituire în natură, a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că, atâta timp cât titlul cumpărătorilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia aceștia și-au intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară, nu este desființat, nu se pot acorda decât despăgubiri, conform dispozițiilor art. 7 alin. (1 1 ) și (5), art. 18 lit. c) și 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, prin Sentința civilă nr. 536 din 09 octombrie 2000 a Judecătoriei Chișineu Criș s-a respins acțiunea reclamantului pentru revendicare și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu a intervenientului H.R.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamantul W.F., invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în susținerea căruia a arătat următoarele: Dispoziția contestată a fost emisă la 10 ani de la data formulării notificării, interval de timp înăuntrul căruia reclamantul a fost în imposibilitate de a acționa, deoarece nu știa cum se va soluționa notificarea. Persoana căreia i s-a vândut apartamentul nu era îndrituită să-l cumpere, deoarece nu a locuit niciodată acolo. Actul de vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută, deoarece definitivarea vânzării a avut loc la data de 02 mai 2001, conform încheierii nr. AA, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În acest sens, recurentul invocă prevederile art. 20 pct. 1 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi. Recurentul mai susține că au fost încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În concluziile scrise depuse la dosar după încheierea dezbaterilor, recurentul dezvoltă critica din recurs referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, iar în plus, susține că instanța de apel nu a analizat motivele de nulitate privind contractul de vânzare-cumpărare și a reținut greșit că ar avea vreo relevanță soluția pronunțată în cadrul litigiului anterior, finalizat prin Sentința civilă nr. 536/2000 a Judecătoriei Chișineu Criș, în condițiile în care această hotărâre nu are putere de lucru judecat, neexistând identitate de obiect și cauză.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Afirmația recurentului în sensul că dispoziția contestată a fost emisă la 10 ani de la data formulării notificării și că în acest interval de timp a fost în imposibilitate de a acționa, nu poate fi calificată ca o critică de nelegalitate încadrabilă în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece recurentul nu dezvoltă această susținere și nu arată care ar fi legătura între situația afirmată și soluția pronunțată în prezenta cauză, după cum nu clarifică nici modalitatea în care, pornind de la această afirmație, s-ar putea ajunge la concluzia că soluția pronunțată de instanța de apel este nelegală.

Criticile aceluiași recurent referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, sunt în afara obiectului și cauzei cererii de chemare în judecată cu care acesta a învestit prima instanță. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad s-a solicitat, exclusiv în contradictoriu cu Primăria orașului Sântana, anularea parțială a dispoziției din 29 ianuarie 2010 și restituirea în natură a apartamentului 1 corp A. Instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere prin care să se solicite anularea sau constatarea nulității contractului de închiriere și, respectiv, a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament, capăt de cerere care ar fi trebuit îndreptat împotriva părților contractelor respective.

Înalta Curte constată nefondată critica referitoare la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Opțiunea legiuitorului român în ceea ce privește modalitatea alternativă de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent nu vine în contradicție cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile preluate înainte să ratifice Convenția (Jantner împotriva Slovaciei).

Numai atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, a adoptat o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei). Reclamantul nu deține decât o "speranță legitimă" de restituire prin echivalent, recunoscută prin dispoziția atacată, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru apartamentul în litigiu.

Așa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza Atanasiu împotriva României, existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. În speță, nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu i-a recunoscut reclamantului un drept de a i se restitui apartamentul în cauză. Dimpotrivă, prin Sentința civilă nr. 536 din 09 octombrie 2000 a Judecătoriei Chișineu Criș s-a respins acțiunea sa în revendicare și s-a admis cererea de intervenție în interes propriu prin care cumpărătorul apartamentului a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin cumpărare.

Instanța de apel nu a reținut că această sentință ar avea autoritate de lucru judecat (ceea ce ar presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză), ci a avut în vedere efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, în sensul că dezlegarea dată de instanța anterioară referitoare la aceeași chestiune de drept (inexistența unui drept de proprietate în patrimoniul reclamantului) nu va putea fi contrazisă de judecata de față, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată și în cadrul acestui dosar. În consecință, Înalta Curte constată că reclamantul nu dovedește existența în patrimoniul său a unui drept de proprietate cu privire la apartamentul solicitat, așa încât instanța de apel, menținând soluția de respingere a acțiunii, a pronunțat decizia recurată cu respectarea dispozițiilor din dreptul intern și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 referitoare la dreptul de proprietate.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul W.F. împotriva Deciziei civile nr. 754 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 iunie 2012. Procesat de GGC - CT