ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2279/2010
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2279/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului
penal de față constată:
Prin Sentința penală nr. 424 din 22 octombrie
2008 a Tribunalului Constanța, secția penală, s-a dispus:
În baza art. 2 pct. 2
lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. achitarea inculpatului S.L.
pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1),
(3) și (5) C. pen.
S-a luat act că părțile
vătămate SC B&B A. SRL Timișoara și S.V. nu s-au constituit părți civile în
procesul penal.
S-a reținut de către
instanță că trimiterea în judecată a inculpatului S.L. a avut loc sub acuzația
de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune în dauna SC B&B A. SRL
Timișoara, reprezentată legal de S.V.
Potrivit
rechizitoriului, inculpatul - în calitate de director general al SC M., ar fi
indus și menținut în eroare reprezentantul părții vătămate în cadrul convenției
privind înstrăinarea activului Hotel + Restaurant M., prin încheierea unei
promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare ce nu a fost ulterior respectată și
care a avut ca urmare prejudicierea intereselor părții vătămate.
Pe baza situației de
fapt descrise în rechizitoriu și confirmată ca atare în cursul cercetării
judecătorești, prima instanță a constatat că acțiunile întreprinse de inculpat
în cadrul raporturilor stabilite cu partea vătămată nu erau de natură a atrage
incidența ilicitului penal, nefiind îndeplinite condițiile cerute de lege
pentru existența infracțiunii prevăzute de art. 215 C. pen.
Concluzia instanței a
avut în vedere următoarele:
I. La data de 12
martie 1998, între B.I.R. - Sucursala Constanța și SC M. SA, societate al cărei
director general era inculpatul S.L., s-a încheiat o convenție de creditare în
valoare de un miliard ROL vechi, cu termen de rambursare la 12 martie 2009.
Restituirea
împrumutului a fost garantată cu activele Hotel A. și Hotel O., proprietatea
societății debitoare, încheindu-se în acest sens contractele de ipotecă nr. X
și nr. Y din 12 martie 1998.
Ulterior, prin actele
adiționale din 17 martie 1998 și 27 iulie 1998, contractul de împrumut inițial
a fost suplimentat până la valoarea de 8 miliarde ROL.
Ca urmare, a fost
suplimentată și garanția de restituire a împrumutului, prin ipotecarea în
favoarea băncii a activului Hotel și Restaurant M.
La data de 3 martie
1999, între aceleași părți a intervenit un nou contract de împrumut, valoarea
creditului acordat fiind de 9 miliarde ROL vechi, cu termen de rambursare la 12
martie 2000.
Între garanțiile
solicitate și acceptate de banca creditoare a fost inclus și activul Hotel și
Restaurant M., evaluat la 23 miliarde ROL vechi, bunuri ce formau deja obiectul
contractului de ipotecă nr. Z din 9 august 1998 încheiat în considerarea
actului adițional din 27 iulie 1998.
De asemenea, SC M. SA
a emis și două bilete la ordin, în valoare totală de 25 miliarde ROL vechi,
unul cu scadență la 9 iulie 2001 pentru suma de 20 miliarde ROL vechi.
Întrucât la scadență,
dar nici ulterior, creditul în valoare de 9 miliarde ROL vechi nu a fost
achitat de debitoare, SC R.V.A. SA, lichidator judiciar desemnat pentru
creditoarea B.I.R. - bancă împotriva căreia se declanșase procedura
reorganizării judiciare și a falimentului, a luat măsuri în vederea recuperării
silite a debitului, sens în care a solicitat și obținut învestirea cu formulă
executorie a contractului de credit din 12 martie 1998 și a actelor adiționale
la acesta, precum și a biletelor la ordin în valoare de 5 miliarde ROL vechi
și, respectiv, 20 miliarde ROL vechi.
Prin Încheierea nr.
2004 din 21 august 2001 a Tribunalului Constanța a fost învestit cu formulă
executorie contractul de credit și actele adiționale la acesta, iar prin
Încheierile nr. 1861 și nr. 1862 din 18 iulie 2001 ale Judecătoriei Constanța
au fost învestite biletele la ordin.
Ca urmare, debitoarea
SC M. SA se afla în situația de a fi urmărită silit asupra activelor ipotecate
în cadrul convențiilor de creditare încheiate cu B.I.R.
Având în vedere
situația financiară a societății debitoare, în ședința Adunării Generale
Extraordinare a Acționarilor din 21 decembrie 2001, a fost supusă dezbaterii
propunerea Consiliului de Administrație, condus de inculpatul S.L., privind
vânzarea mai multor active ale SC M. SA reprezentate de hoteluri și
restaurante, cu terenul aferent.
Prin Hotărârea nr. 1
din 21 decembrie 2001 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor a fost
aprobată vânzarea prin negociere directă a activelor Hotel și Restaurant M.,
Hotel A., Hotel Z., Hotel O. și Restaurant C., toate cu inventarul și terenul
aferent, stabilindu-se ca negocierea să pornească de la prețul de 3.600.000
dolari SUA.
De asemenea, a fost
aprobată convenția privind unele măsuri de protecție socială a salariaților și
a directorului general, respectiva convenție urmând să constituie anexă la
contractele de vânzare-cumpărare active.
Prin aceeași hotărâre
a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor a fost împuternicit inculpatul
să procedeze la încheierea și semnarea contractelor de vânzare-cumpărare,
precum și cu aducerea la îndeplinire a dispozițiilor hotărârii.
Aceeași persoană a
fost mandatată de Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor să refuze
încheierea contractelor de vânzare-cumpărare dacă intervenea una dintre
următoarele situații: lipsa bonității cumpărătorului, neîndeplinirea
obligațiilor investiționale, respectarea măsurilor de protecție socială, etc.
La data de 14 mai
2002, Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din 21 decembrie
2001 a fost depusă la Camera de Comerț și Industrie - Constanța spre publicare
în M. Of.
La data de 30 iulie
2002, B.I.R. SA - bancă în faliment, prin lichidator judiciar SC R.V.A. SA a
cesionat creanța deținută împotriva SC M. SA, în valoare de 27.400.000.000 ROL,
către S.V.
Conform contractului,
cesiunea operase pentru întreaga creanță rezultată din contractul de credit din
12 martie 1998 și actele adiționale și garanțiile constituite în baza
contractelor de ipotecă și biletele la ordin emise de debitoarea cedată.
După achitarea
prețului cesiunii, cesionarul creanței a notificat debitoarea cedată cu privire
la operațiunea încheiată și dobândirea în persoana sa a calității de creditor
al creanței.
În vederea
soluționării litigiului și pentru evitarea executării silite a bunurilor
societății, între inculpatul S.L. și S.V. au avut loc mai multe întâlniri și
discuții, deținătorul creanței manifestându-și disponibilitatea de a prelua
activul Hotel și Restaurant M., cu inventarul aferent și teren în suprafață de
11.399, 47 mp, prin compensare din valoarea totală a debitului care ajunsese la
47.860.800.000 ROL vechi.
Pe parcursul
tratativelor, creanța deținută împotriva debitoarei a fost din nou cesionată,
de această dată în favoarea SC B&B A. SRL, societate al cărui unic asociat
și administrator era tot S.V.
La data de 10 aprilie
2003, între inculpat S.L. și S.V., în calitate de reprezentanți ai SC M. SA și
SC B&B A. SRL, s-a încheiat un acord Escrow, prin I.N.G. Bank - Agenția
Timișoara, convenție ce consemna acordul părților cu privire la transmiterea
proprietății asupra activelor hoteliere aparținând SC M. SA în favoarea SC
B&B A. SRL.
Conform convenției
încheiate, vânzarea-cumpărarea promisă urma a fi perfectată până la data de 26
aprilie 2003, stabilindu-se ca societatea cumpărătoare să constituie un depozit
în sumă de 1.300.000.000 dolari SUA, transferabil vânzătoarei la semnarea
contractului final.
Potrivit art. 4 din
convenție, plata prețului vânzării urma să se efectueze de agentul Escrow
(banca) numai la primirea concomitentă a următoarelor documente: un certificat
conform anexei nr. 1, contractul de vânzare-cumpărare semnat de părți,
autentificat și înregistrat în cartea funciară, încheierea de intabulare,
extrasul de carte funciară și procesul-verbal de predare-primire a activelor ce
formează obiectul contractului de vânzare-cumpărare.
Subsecvent convenției
părților, la data de 17 aprilie 2003, s-a încheiat și un proces-verbal de
negociere, prin care valoarea creanței SC B&B A.i SRL. a fost stabilită la
suma de 38.816.000.000 ROL vechi, prevăzându-se totodată că SC M. SA accepta
această negociere numai în condițiile compensării creanței cu vânzarea
activului Hotel și Restaurant M. și numai dacă societatea creditoare elibera de
sarcini toate activele ipotecate în favoarea B.I.R.
Situația creanței
deținute de SC B&B A. SRL împotriva SC M. SA a fost supusă dezbaterii
Adunării Generale a Acționarilor, în ședința din 18 aprilie 2003.
Conform
procesului-verbal de la aceea dată, în ședința Adunării Generale a Acționarilor
a fost discutată stabilirea cuantumului valoric al creanței deținute împotriva
societății și compensarea acesteia prin vânzarea activului Hotel și Restaurant
M., incluzând obiectele de inventar și mijloace fixe, precum și terenul aferent
în suprafață de 11.339,47 mp, urmând ca vânzarea să fie efectuată de inculpatul
S.L., în baza mandatului acordat prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare
a Acționarilor din 21 decembrie 2001.
La ședința Adunării
Generale a Acționarilor SC M. SA a fost invitată și partea vătămată S.V. care a
prezentat propunerea de recuperare a creanței sale.
Prin Hotărârea nr. 1
din 18 aprilie 2003 a Adunării Generale a Acționarilor a fost aprobată vânzarea
activului Hotel și Restaurant M., compusă din construcție S+P+II nivele și
teren aferent în suprafață de 11.339,47 mp, incluzând și obiecte de inventar,
către SC B&B A. SRL la prețul de 47.860.800.000 ROL vechi.
Prin aceeași hotărâre
a fost desemnat inculpatul să încheie contractul de vânzare-cumpărare și să
semneze în numele societății.
Prin Hotărârea nr. 2
din aceeași dată emisă de Adunarea Generală a Acționarilor a fost aprobată
valoarea creanței SC B&B A. SRL la suma de 38.816.000.000 ROL vechi,
conform procesului-verbal de negociere din 17 aprilie 2003 încheiat de inculpat
și S.V., urmând ca respectiva sumă ce constituia debit pentru SC M. SA să fie
achitată prin compensare din valoarea contractului de vânzare al activului
Hotel și Restaurant M. stabilit la 47.860.800.000 ROL vechi.
Ca urmare, SC B&B
A. SRL trebuia să achite SC M. SA cu titlu de diferență preț a vânzării suma de
9.044.800.000 ROL vechi.
De asemenea, s-a
prevăzut că dispozițiile anterioare, referitoare la valoarea creanței și
compensarea acesteia cu prețul vânzării, erau valabile numai în condițiile în
care societatea creditoare degreva de sarcini toate activele și terenurile
aferente ipotecate/gajate în favoarea B.I.R.
Ulterior, între SC
B&B A. SRL și SC M. SA a fost încheiat și un contract de închiriere privind
folosința activului Hotel și Restaurant M., pentru perioada 1 iunie 2003 - 23
octombrie 2003.
Întrucât, până la
data de 26 aprilie 2003, nu se reușise perfectarea contractului de
vânzare-cumpărare, părțile au convenit prelungirea termenului inițial prevăzut
în acordul Escrow la 31 mai 2003 și, ulterior, la 30 iunie 2003.
Aceste amânări au
fost determinate de refuzul inculpatului de a se prezenta la notariat în
vederea încheierii actului autentic de vânzare, sub diferite motive.
La data de 21 iulie
2003, partea vătămată S.V. a procedat la deblocarea contului Escrow și a solicitat
și obținut de la I.N.G. Bank o scrisoare de garanție bancară, în valoare de
11.044.800.000 ROL vechi, care garanta efectuarea plății către SC M. SA pentru
cazul încheierii contractului de vânzare-cumpărare active cu SC B&B A. SRL.
Scrisoarea de garanție
era valabilă până la data de 5 august 2003.
Refuzul de încheiere
a contractului de vânzare-cumpărare a fost justificat de inculpat în raport de
împrejurarea că SC B&B A. SRL nu efectuase demersurile necesare în vederea
transferării sarcinilor instituite asupra activelor aparținând SC M. SA și
radierea lor ulterioară, dar și prin aceea că unul din acționarii societății,
respectiv, B.I.L. Cipru solicitase pe cale judecătorească anularea Hotărârii
nr. 2 din 18 aprilie 2003 a Adunării Generale a Acționarilor, pe motiv că
dispozițiile luate erau de competența Adunării Generale Extraordinare a
Acționarilor.
Acțiunea în anulare a
fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 3970/COM/2003 din 16
iunie 2003, cu prim termen de judecată la 4 septembrie 2003.
Prin întâmpinarea
depusă în cauză, inculpatul a achiesat la susținerile reclamantei,
declarându-se de acord cu desființarea actului a cărui nulitate se solicita a
fi constatată.
Prin Sentința civilă
nr. 9335 din 1 decembrie 2003 a Tribunalului Constanța a fost anulată Hotărârea
Adunării Generale a Acționarilor nr. 2 din 18 aprilie 2003.
Anterior
pronunțătorii sentinței sus-menționate, la data de 14 iulie 2003, a fost
convocată Adunarea Generală Extraordinară a Acționarilor SC M. SA, ședință în
care s-a dezbătut situația creanței SC B&B A. SRL și refuzul inculpatului
S.L. de a proceda la încheierea contractului de vânzare-cumpărare pentru
activul Hotel și Restaurant M.
Conform
procesului-verbal al ședinței, inculpatul a susținut că cele două hotărâri ale
Adunării Generale a Acționarilor din 18 aprilie 2003 referitoare la vânzarea
activului în discuție, cuantumul creanței negociate și modalitatea de
compensare cu prețul vânzării erau nelegale, fiind luate cu depășirea
competențelor Adunării Generale a Acționarilor, creanța SC B&B A. SRL nu
aparținea de fapt acesteia, nu fuseseră deblocate activele ipotecate în baza
contractelor de credit încheiate cu B.I.R. și nu se respectase de potențiala
societate-cumpărătoare obligațiile prevăzute în materie de investiții și
protecție socială a salariaților.
Prin Hotărârea nr. 3
din 14 iulie 2003 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor s-a aprobat
anularea Hotărârilor nr. 1 și 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a
Acționarilor.
Acest fapt nu a fost
comunicat de inculpat personal părții vătămate S.V. însă Hotărârea nr. 3 din 14
iulie 2003 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor a fost publicată în
M. Of. al României din 22 iulie 2003, îndeplinindu-se astfel cerința
publicității față de terți.
După expirarea
termenului din 30 iunie 2003, prevăzut în acordul Escrow pentru încheierea
contractului de vânzare-cumpărare a activului Hotel și Restaurant M., partea
vătămată a înregistrat pe rolul Tribunalului Constanța a cerere de chemare în
judecată, având ca obiect obligarea SC M. SA la încheierea contractului.
Acțiunea civilă a
format obiectul Dosarului nr. 454/COM/2003 din 2 iulie 2003 al Tribunalului
Constanța, iar la termenul din 18 martie 2004, judecata a fost suspendată
pentru neprezentarea părților.
Ulterior, prin
Sentința civilă nr. 8387 din 18 noiembrie 2003 a Tribunalului Constanța, cauza
a fost radiată de pe rol, constatându-se intervenită perimarea.
La data de 20
noiembrie 2003, creditoarea cesionară SC B&B A. SRL a solicitat executarea
silită a debitoarei SC M. SA, adresându-se în acest scop B.E.J. G.I.
În cadrul procedurii
execuționale pornite împotriva debitoarei au fost contestate actele de
executare emise în cauză, înregistrându-se astfel mai multe litigii, pe rolul
instanțelor judecătorești.
Discuțiile dintre
inculpat și partea vătămată în vederea stingerii creanței au încetat.
Deosebit de aceasta,
în cursul lunii decembrie 2003, SC M. SA a primit două oferte privind
cumpărarea unor active din partea SC E.C. SRL Mangalia și SC A.D. SRL Mangalia.
Conform ofertei
formulate, SC E.C. SRL intenționa achiziționarea activului Hotel O. cu prețul
de 400.000 dolari SUA, plata urmând să se facă într-un interval de 24 luni, cu
posibilitatea prelungirii termenului.
Oferta SC A.D. SRL
privea achiziționarea activelor Hotel și Restaurant M., Restaurant C., Hotel Z.
și Hotel A. cu suma totală de 3.200.000.000 dolari SUA, incluzând și TVA-ul
aferent.
Condițiile de
achitare a prețului erau aceleași ca și în cazul ofertei SC E.C. SRL,
societatea vânzătoare păstrând un drept de folosință și administrare asupra
activelor și privilegiului vânzătorului până la plata integrală a prețului.
Ambele oferte au fost luate în discuție în ședința
Consiliului de Administrație a societății din 9 ianuarie 2004 și aprobate în
unanimitate.
A rezultat că între
cele două societăți ofertante și inculpat existau legături directe și
indirecte, SC A.D. SA având ca asociați și administratori pe S.D., soția
inculpatului și F.B.L., membru în Consiliul de Administrație al SC M. SA.
La data de 8 ianuarie
2004, cu o zi înainte de aprobarea ofertei de cumpărare, F.B. s-a retras din SC
M. SA.
La data de 22
ianuarie 2004, între SC M. SA - reprezentată de inculpat, în baza Hotărârii nr.
1 din 21 decembrie 2001 a Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor, și SC
A.D. SA - reprezentată de F.B., s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare,
având ca obiect nuda proprietate asupra imobilului Hotel și Restaurant M., cu
teren aferent în suprafață de 11.339,47 mp, Hotel A., cu teren aferent de
2.390, 29 mp, Hotel Z., cu teren de 2.242,28 mp și Restaurant C., cu teren în
suprafață de 4.128, 28 mp., pentru prețul de 3.200.000.000 dolari SUA.
Conform contractului,
prețul vânzării urma să fie achitat în termen de 24 luni de la data încheierii
actului.
La data de 22
ianuarie 2004 a fost încheiat și contractul de vânzare-cumpărare privind nuda
proprietate asupra Hotelul O. și a terenului aferent în suprafață de 2.566,92
mp, dintre SC M. SA și SC E.C. SRL, societatea cumpărătoare fiind reprezentată
de B.L.D., care îndeplinea funcția de administrator.
Prețul vânzării a
fost stabilit la 400.000 dolari SUA și urma a fi achitat în termen de 24 luni
de la data încheierii contractului.
Cele două contracte
au fost supuse aprobării Adunării Generale Extraordinare a Asociaților în
ședința din 25 aprilie 2004.
Prin Hotărârea nr. 1
din 25 aprilie 2004 a fost reconfirmată Hotărârea nr. 1 din 21 decembrie 2001
și ratificate contractele de vânzare-cumpărare încheiate de inculpat cu SC A.D.
SA și SC E.C. SRL.
În cursul lunii noiembrie
2004, inculpatul a înființat SC D.S. 2004 SRL Mangalia, deținând calitatea de
acționar împreuna cu soția sa, S.D.
La data de 13
ianuarie 2005, hotelurile A. și Z. au fost vândute de SC A.D. SRL către SC D.S.
2004 SRL pentru prețul de 23.204.803.190 ROL vechi.
La data de 14
ianuarie 2004, SC D.S. SRL, reprezentată de S.D., a vândut către SC M. SA un
teren în suprafață de 15.000 mp cu inventarul aferent, pentru prețul de
23.800.000.000 ROL vechi.
După 3 zile,
respectiv, la data de 17 ianuarie 2004, au avut loc două operațiuni de
compensare între SC A.D. SRL, SC D.S. 2004 SRL și SC M. SA, după cum urmează:
Prin ordinul de
compensare nr. X din 17 ianuarie 2004 încheiat între SC A.D. SRL și SC D.S.
2004 se stingea datoria rezultată din vânzarea hotelurilor A. și Z. în valoare
de 23.204.803.190 ROL vechi, iar prin ordinul nr. Y din aceeași dată încheiat
între SC D.S. 2004 SRL și SC M. SA se compensa și valoarea contractului privind
terenul în suprafață de 15.000 mp achiziționat de SC M. SA.
De asemenea, a rezultat
că activul Restaurant C. a fost vândut de SC A.D. SRL către SC B. SRL Mangalia
unde asociat și administrator era inculpatul S.L.
În urma acestor
tranzacții, SC A.D. SRL a mai păstrat nuda proprietate doar asupra activului
Hotel și Restaurant M., cu terenurile și obiectele de inventar aferente.
Litigiul dintre SC
B&B A. SRL Timișoara și SC M. SA privind stingerea creanței dobândite în
baza contractului de cesiune de creanță din 20 noiembrie 2003, izvorâtă din
convenția de împrumut încheiată între B.I.R. și SC M. SA, a fost rezolvată pe
cale amiabilă, prin încheierea unei convenții tripartite între cele două
societăți și SC A.D. SRL Mangalia.
Conform convenției
autentificate din 4 octombrie 2005 de B.N.P.A. S. și C., SC B&B A. SRL
Timișoara cesiona creanța de 1.680.672 dolari SUA deținută asupra SC M. SA în
favoarea SC A.D. SRL M., constituind aport la contractul de asociere în
participațiune, urmând ca SC A.D. SRL să întreprindă toate măsurile necesare în
vederea stingerii creanței prin compensare cu prețul vânzării pe care ea îl
datora pentru achiziționarea activului Hotel și Restaurant M. de la SC M. SA.'
II. Pe baza situației
de fapt reținute, prima instanță a constatat că acuzațiile formulate împotriva
inculpatului vizează neexecutarea obligației asumate decurgând din încheierea
promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare de bunuri, constând în refuzul
privind stingerea creanței concomitent cu exercitarea unor acțiuni dolosive,
având ca scop inducerea și menținerea în eroare a părții vătămate, finalizate
cu înstrăinarea bunului destinat recuperării creanței deținute de partea
vătămată împotriva SC M. SA.
În ceea ce privește
intenția de fraudare a intereselor părții vătămate, actul de inculpare menționa
că toate acțiunile întreprinse în cadrul raporturilor contractuale demonstrau
că inculpatul urmărise inducerea în eroare a părții vătămate, prin prezentarea
ca adevărată a împrejurării referitoare la încheierea în formă autentică a
vânzării -cumpărării de bunuri.
Potrivit
rechizitoriului, inculpatul refuzase încheierea contractului, invocând faptul
că Hotărârile nr. 1 și 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a
Acționarilor fuseseră anulate în instanță și de Adunarea Generală Extraordinară
a Acționarilor SC M. SA, deși dreptul de a dispune în privința contractului
asumat rezulta din Hotărârea nr. 1 din 21 decembrie 2001 prin care fusese
mandat să angajeze răspunderea societății și în baza căreia acționase în cadrul
contractelor încheiate cu SC E.C. SRL și SC A.D. SA, în această ultimă
societate având interese directe.
Referitor la
prejudiciul cauzat părții vătămate, acesta a fost cuantificat la suma de
1.255.381 euro (la o paritate de 1,24 dolari SUA/euro) și reprezenta valoarea
activului Hotel și Restaurant M., stabilită în raport de prețul de vânzare din
anul 2004 și cel din acordul Escrow din 10 aprilie 2003.
Examinând concluziile
actului de inculpare prin raportarea la starea de fapt reținută și dispozițiile
legale ce incriminează fapta de înșelăciune în convenții, instanța a constatat
că nu a existat o acțiune de inducere în eroare din partea inculpatului în
cadrul raporturilor stabilite cu partea vătămată, că nu a fost cauzat un
prejudiciu și nici nu a existat intenția de fraudare a intereselor părții
vătămate.
S-a arătat în acest
sens că contul Escrow reprezintă un document, obligațiune sau orice alt
angajament scris, cedat și păstrat de un terț până la îndeplinirea anumitor
condiții sau întocmirea unui act, după care se restituie beneficiarului.
Acordul Escrow
implică existența unei convenții anterioare între părți.
În speță, acordul
Escrow din 10 aprilie 2003 menționa expres acest fapt și prevedea că vânzătorul
și cumpărătorul conveniseră asupra transferării dreptului de proprietate asupra
parte din activele hoteliere ale SC M. SA.
În acord nu erau însă
menționate activele asupra cărora intervenise înțelegerea părților, omisiune
justificată prin faptul că respectivul acord presupunea existența unei
convenții anterioare de vânzare.
S-a constatat astfel
că acordul Escrow nu putea fi considerat ca o promisiune bilaterală de
vânzare-cumpărare având ca obiect activul Hotel și Restaurant M. și că în fapt
o asemenea convenție nu a existat între inculpat și partea vătămată.
Sub acest aspect s-a
arătat că între părțile în cauză se încheiase doar un proces-verbal de
negociere, prin care se stabilise că valoarea creanței deținute de SC B&B
A. SRL era de 38.816.000.000 ROL vechi, la 17 aprilie 2003.
Respectivul
proces-verbal nu putea fi însă asimilat unei promisiuni bilaterale de
vânzare-cumpărare, având în vedere că nu cuprindea acordul de voință al
părților privind încheierea vânzării bunului promis.
De asemenea, s-a
reținut că nici Hotărârile nr. 1 și 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale
a Acționarilor SC M. SA nu puteau fi considerate drept convenții bilaterale de
vânzare-cumpărare întrucât erau acte juridice unilaterale și nu consemnau decât
mandatul dat inculpatului de a acționa în vederea stingerii creanței prin
vânzarea activului Hotel și Restaurant M. la prețul de 47.860.800.000 ROL vechi
către SC B&B A. SRL.
Ca urmare, s-a
apreciat că între inculpat și partea vătămată nu se încheiase o convenție
bilaterală de vânzare-cumpărare, situație premisă pentru existența faptei în
încadrarea prevăzută de art. 215 alin. (3) C. pen.
Instanța a mai
constatat că discuțiile dintre partea vătămată și inculpat privind
posibilitatea și modalitățile concrete de stingere a creanței au constituit
negocieri firești purtate între reprezentanții unor comercianți care fiecare în
parte încerca să identifice varianta cea mai convenabilă pentru stingerea
creanței.
De asemenea, s-a
reținut că valoarea creanței nu era acceptată de ambele părți, iar stabilirea
acesteia era de atributul Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor, în a
cărei competență intra și problema vânzării activelor societății, conform art.
113 din Legea nr. 31/1990.
În consecință,
eventualele acte juridice încheiate în vederea stingerii creanței trebuia
precedate de adoptarea unei hotărâri în acest sens de către Adunarea Generală
Extraordinară a Acționarilor SC M. SA, hotărâre care în speță nu a existat.
Tot astfel, s-a
arătat că refuzul inculpatului de a se prezenta la notariat, în baza
notificărilor emise de partea vătămată, nu putea fi cenzurat și interpretat ca
o dovadă de rea-credință, conform tezei propuse în acuzare, pentru motivul că
inculpatul nu se obligase în acest sens și nu își asumase încheierea unui
contract de vânzare.
Pe de altă parte,
Hotărârile nr. 1 și 2 din 18 aprilie 2003 ale Adunării Generale a Acționarilor,
invocate de partea vătămată, erau nelegale, sens în care au și fost desființate
de instanța judecătorească competentă.
În plus, s-a arătat
că respectivele hotărâri, subsecvente propunerii de stingere a creanței
formulată de partea vătămată în ședința din 18 aprilie 2003, aveau valoarea
unei acceptări a ofertei, sub condiția degrevării de sarcini a tuturor
activelor societății ipotecate/gajate în baza contractelor de credit încheiate
cu B.I.R.
Ca urmare, această
acceptare condiționată a ofertei a semnificat în fapt o nouă propunere din
partea SC M. SA, propunere ce a fost acceptată de partea vătămată, dată fiind
prelungirea acordului Escrow și insistența în încheierea contractului.
Coexistența ofertei
de a contracta și acceptarea acesteia nu au condus automat la realizarea
convenției de vindere cumpărare, momentul perfectării contractului fiind
stabilit convențional la data încheierii actului în formă autentică.
În aceste condiții,
instanța a constatat că refuzul inculpatului de a se prezenta la notariat a
reprezentat o revocare a ofertei, permisă de art. 37 C. com., și care a fost
confirmată prin Hotărârea nr. 3 din 14 iulie 2003 a Adunării Generale
Extraordinare a Acționarilor SC M. SA.
Tot astfel, s-a
constatat că partea vătămată SC B&B A. SRL Timișoara nu înregistrase niciun
prejudiciu din faptul neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare.
S-a reținut în acest
sens că prejudiciul menționat în actul de sesizare rezulta din imposibilitatea
de recuperare a creanței deținute de partea vătămată împotriva SC M. SA.
S-a arătat de către
instanță că dreptul părții vătămate de a obține recuperarea creanței era însă
independent de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, creanța deținută
rezultând dintr-o convenție anterioară, străină de tratativele purtate cu
inculpatul.
Pe de altă parte,
titulara creanței nu pierduse posibilitatea de a obține recuperarea acesteia.
De asemenea, s-a
arătat nici valoarea creanței nu era diminuată prin întârzierea în executare,
având în vedere că respectiva creanță era purtătoare de dobânzi.
În plus, s-a considerat
că inculpatul nu acționase în vederea obținerii unui folos material injust
pentru sine sau pentru altul, nefiind îndeplinită astfel nici cerința laturii
subiective a infracțiunii de înșelăciune.
S-a arătat că
vânzările de active către SC A.D. SRL și SC E.C. SRL Mangalia, societăți de
care inculpatul era interesat în mod direct sau indirect, fuseseră efectuate
după încetarea tratativelor purtate cu partea vătămată în vederea stingerii
creanței și după anularea Hotărârilor nr. 1 și 2 din 18 aprilie 2003 ale
Adunării Generale a Acționarilor.
Ca urmare, s-a
apreciat că nu exista o legătură obiectivă între înstrăinările de active și
negocierile anterioare privind stingerea creanței.
Apoi, s-a arătat că
partea vătămată deținea o creanță privilegiată, însoțită de garanții reale, ce
îi permitea urmărirea bunurilor înstrăinate în mâinile oricărui cumpărător și,
ca atare, eventual scop ilicit urmărit prin vânzările efectuate de SC M. SA nu
era posibil de realizat.
Împotriva sentinței a
declarat apel Parchetul de pe lângă de Înalta Curte de Casație și Justiție -
Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța.
Prin motivele de apel
formulate, s-a susținut că prima instanța evaluase greșit probele cauzei și
efectele juridice ale actelor încheiate în cadrul raporturilor stabilite de
inculpat cu partea vătămată.
S-a arătat în acest
sens că între părțile în cauză se încheiase o promisiune bilaterală de
vânzare-cumpărare a activului Hotel și Restaurant M., iar inculpatul fusese
mandatat valabil să perfecteze respectivul contract.
Cu toate acestea,
inculpatul a refuzat încheierea contractului întrucât era el însuși interesat
de obținerea respectivului activ, așa cum de altfel s-a și întâmplat, iar în
vederea conservării bunului în patrimoniului SC M. SA și pentru dobândirea
ulterioară a proprietății, a fost încheiată convenția cu partea vătămată.
S-a susținut că prin
încheierea respectivului acord, partea vătămată ar fi fost indusă în eroare cu
privire la modalitatea de recuperare a creanței sale, urmărindu-se astfel
pierderea posibilității legale de a obține executarea silită a creanței, prin
împlinirea termenului de prescripție.
Prin Decizia penală
nr. 82/P din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și
pentru cauze cu minori și de familie, apelul declarat în cauză a fost respins,
ca nefondat.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a constatat că elementele de fapt cu relevanță în
caracterizarea juridică a faptei de care inculpatul era acuzat au fost corect
reținute de prima instanță, pe baza unei analize complete și coroborate a
probelor administrate în cauză.
De asemenea, s-a
constatat că prima instanță atribuise semnificația cuvenită actelor și
acțiunilor întreprinse de inculpat în cadrul raporturilor juridice stabilite cu
SC B&B A. SRL Timișoara, concluzionându-se întemeiat că nu erau îndeplinite
condițiile legale cerute pentru existența infracțiunii de înșelăciune în
convenție prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.
S-a arătat astfel că
partea vătămată era deținătoarea unei creanțe garantate ipotecar, ceea ce îi
conferea dreptul de a obține preluarea activul hotelier M. în contul creanței,
iar pe temeiul convenției privind vinderea-cumpărare aceluiași activ, avea
posibilitatea de a solicita pe cale judecătorească obligarea inculpatului la
respectarea obligației asumate, sub sancțiunea plății unor daune-interese.
În acest context, s-a
concluzionat că actele încheiate de reprezentanții celor două societăți
comerciale au vizat stingerea unei creanțe - ce nu rezultase din raporturi
juridice directe - și au fost efectuate de pe poziții și în apărarea unor
interese diferite, încadrându-se exclusiv în sfera raporturilor comerciale.
Împotriva acestei
decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial
Constanța, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385
9
pct. 18 C.
proc. pen., atras de greșita achitare a inculpatului S.L. pentru infracțiunea
de înșelăciune în convenție comisă în dauna părții vătămate SC B&B A. SRL
Timișoara.
În dezvoltarea
motivelor de recurs au fost reiterate criticile invocate la judecata în apel,
susținându-se, în esență, că instanțele anterioare nu au ținut cont de
împrejurările și circumstanțele concrete în care se stabiliseră raporturile
juridice dintre inculpat și reprezentantul părții vătămate, ignorându-se
aspecte esențiale ce vizau mobilul în vederea căruia fusese încheiată
promisiunea de vânzare-cumpărare a activului Hotel și Restaurant M. și, mai
ales, interesul personal al inculpatului de a obține pentru sine bunul ce
formase obiectul înțelegerii.
În sensul celor
arătate, Parchetul a menționat că inculpatul nu intenționase niciun moment
vânzarea activului hotelier în contul creanței și că înțelegerea convenită cu
partea vătămată urmărise inducerea în eroare și întârzierea în punerea în
executare a creanței deținute împotriva SC M. SA, cu consecința curgerii
termenului de prescripție în defavoarea sa.
Examinând decizia
atacată în raport de criticile formulate și de cazul de casare invocat, Înalta
Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat.
Din situația de fapt
corect reținută de instanțe și susținută ca atare și de acuzare, rezultă că
raporturile stabilite între inculpat și partea vătămată SC B&B A. SRL
Timișoara au avut la bază creanța izvorâtă din convenția de creditare încheiată
de SC M. SA cu B.I.R. - Sucursala Constanța.
După deschiderea
procedurii reorganizării judiciare și a falimentului împotriva B.I.R.,
drepturile patrimoniale au trecut în administrarea SC R.V.A. SA, lichidator
judiciar care a luat măsurile necesare în vederea conservării creanței de 9
miliarde ROL vechi decurgând din convenția de creditare încheiată cu SC M. SA,
prin învestirea cu formulă executorie a titlurilor executorii reprezentate de
convențiile de credit și bilete la ordin emise de societatea debitoare.
Ulterior, creanța
deținută împotriva debitoarei a fost cesionată către S.V., care la rândul său,
a cesionat-o către SC B&B A. SRL Timișoara, care a devenit astfel
creditoarea debitoarei SC M. SA.
În vederea
recuperării creanței, între reprezentantul părții vătămate și inculpat, au avut
loc tratative și negocieri materializate prin încheierea unui acord Escrow, la
data de 10 aprilie 2003.
Între aceleași părți
în același scop, s-a încheiat și procesul-verbal de negociere din 17 aprilie
2003, aceste două acte fiind invocate de acuzare ca având valoarea unei
promisiuni bilaterale de vânzare-cumpărare a activului hotelier M. aparținând
societății debitoare.
Actele juridice
sus-menționate cuprindeau înțelegerea părților în sensul vânzării activelor
debitoarei, precum și valoarea creanței în contul căreia urma să se efectueze
vânzarea.
Participarea
inculpatului la încheierea actelor juridice avea la bază mandatul primit în
acest scop prin Hotărârea nr. 1 din 21 decembrie 2001 a Adunării Generale
Extraordinare a Acționarilor SC M. SA.
Ca urmare, fiind
vorba de un acord de voință valabil exprimat în sensul încheierii viitoare a
unui contract de vânzare-cumpărare, și în aprecierea Înaltei Curți,
respectivele acte juridice, indiferent de cum au fost denumite, reprezentau o
promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, conținând elementele unei
convenții, inclusiv prețul vânzării.
Această convenție
stabilea în sarcina inculpatului obligația de a proceda la încheierea
contractului de vânzare-cumpărare la termenul prevăzut.
Pe baza conduitei
ulterioare a inculpatului, care a refuzat să se prezinte în fața notarului, a
solicitat și obținut anularea hotărârilor Adunării Generale a Acționarilor din
18 aprilie 2003 prin care fusese aprobată încheierea vânzării și cuantumul
creanței negociate, precum și faptul dobândirii nudei proprietăți a activului
prin intermediul societății comerciale aparținând soției sale, acuzarea a
susținut că, încă de la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare, inculpatul
a urmărit inducerea în eroare a părții vătămate cu privire la posibilitatea
stingerii creanței prin vânzarea bunului promis.
Contrar susținerilor
formulate, Înalta Curte constată că încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare
nu a fost săvârșită prin inducerea în eroare a părții vătămate și că o asemenea
conduită nu a existat din partea inculpatului nici pe parcursul executării
convenției, fiind corectă concluzia instanțelor privind inexistența acțiunii de
inducere în eroare, a prejudiciului care să se fi produs în patrimoniul
creditoarei și a intenției de a obține un folos material injust.
În acest sens, se
reține că inițiativa stingerii creanței prin preluarea activului Hotel și
Restaurant M. în contul creanței a aparținut părții vătămate care a stabilit și
condițiile în care urma să se efectueze vânzarea.
Acordul Escrow și
procesul-verbal de negociere cu privire la valoarea activului promis și
cuantumul creanței ce urma a fi stinsă prin darea bunului în plată nu aveau
nimic ilicit prin însele, constituind o modalitate legală de stingere a
creanțelor, reglementată de C. civ.
Cu prilejul
încheierii promisiunii de vânzare-cumpărare materializată în cele două acte
juridice, inculpatul nu a prezentat ca adevărată o faptă mincinoasă ori ca
nereală o faptă adevărată, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul,
un folos material injust și nici nu pricinuit vreo pagubă cocontractantului.
Înțelegerea părților
a vizat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul creditoarei în
vederea stingerii debitului datorat acesteia.
Inculpatul era în
drept să angajeze răspunderea patrimonială a SC M. SA prin vânzarea activelor
societății, primind în acest scop un mandat special care nu i-a fost retras
niciodată, bunurile în discuție aparțineau societății - promitente vânzătoare,
care putea dispune astfel de ele, potrivit cu interesele sale.
De asemenea, cauza
convenției era licită, urmărindu-se a se stinge o creanță certă, lichidă și
exigibilă.
Deși existau toate
premisele încheierii valabile a contractului de vânzare-cumpărare în formă
autentică, potrivit înțelegerii anterioare și care valora promisiune de
vânzare-cumpărare inculpatul a înțeles să nu își execute obligația asumată,
conduită care îi era deopotrivă îngăduită, de calitatea sa de reprezentant al
SC M. SA.
Nerespectarea acestei
obligații nu atrage însă incidența ilicitului penal, având în vedere dreptul
absolut recunoscut proprietarului de a dispune așa cum consideră de bunul său.
Cu alte cuvinte,
chiar și în prezența asumării unei obligații de a vinde, proprietarul poate să
revină și să refuze ulterior vânzarea bunului promis.
Desigur, o asemenea
conduită este sancționată de lege, care recunoaște dreptul vătămatului de a
cere și obține îndeplinirea întocmai a obligației asumate din partea
debitorului, fie daune-interese, după caz.
În speță, deși se
susține că partea vătămată ar fi suferit prejudicii prin neîncheierea
contractului de vânzare-cumpărare a bunului promis, se constată că aceasta avea
la îndemână posibilitatea de a cere instanței să pronunțe o hotărâre
judecătorească care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, suplinind
astfel refuzul promitentei-vânzătoare de a încheia vânzarea, fie de a cere
daune-interese pentru neexecutarea contractului, căi legale de care partea
vătămată nu a uzat însă.
Pe de altă parte,
este de menționat că activul Hotel și Restaurant M. făcea totodată obiectul
garanției reale imobiliare ce însoțea creanța părții vătămate, iar în virtutea
acestei garanții, partea vătămată putea cere și obține executarea silită a
garanției, prilej cu care putea să preia sau să adjudece în contul creanței
sale bunul urmărit, potrivit dispozițiilor Cărții a V-a C. proc. civ.
De asemenea, Înalta
Curte arată că, în pofida întârzierii în recuperarea creanței, decurgând din
încheierea și neexecutarea promisiunii de vânzare-cumpărare, partea vătămată nu
a pierdut și nici nu exista riscul să piardă posibilitatea reală de a obține
executarea silită a garanțiilor ce însoțeau creanța deținută în contra
debitoarei SC M. SA, așa cum s-a susținut de către Parchet, ci, dimpotrivă,
prin încheierea procesului-verbal de negociere din 17 aprilie 2003, a început
să curgă un nou termen de prescripție a dreptului de a cere executarea silită,
întrucât inculpatul - în calitatea sa de reprezentant al debitoarei SC M. SA,
cu mandat valabil, recunoscuse datoria față de creditoarea SC B&B A. SRL
Timișoara, recunoaștere ce valorează cazul de întrerupere a prescripției
prevăzut de art. 405
2
alin. (1) lit. a) teza a II-a C. proc. civ.
Nici faptul
înstrăinării ulterioare a nudei proprietăți asupra activelor în discuție, chiar
și către societățile comerciale în care inculpatul avea interese personale, nu
demonstrează pretinsa intenție frauduloasă în prejudicierea drepturilor părții
vătămate, întrucât aceasta, în calitate de creditor ipotecar, avea privilegiul
de a urmări bunurile afectate garanției reale imobiliare, în mâinile oricui
s-ar fi aflat, conform art. 1790 C. civ.
Toate aceste aspecte
au fost corect reținute și evaluate de instanțele anterioare care au stabilit
în mod justificat că fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată a
inculpatului S.L. nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de
înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) și (3) C. pen.
Așa fiind, în temeiul art. 385
15
pct. 1
lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția
Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța ca nefondat și va face
aplicarea dispozițiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen. în privința
cheltuielilor judiciare avansate de stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție - Direcția Națională Anticorupție, Serviciul Teritorial Constanța
împotriva Deciziei penale nr. 82/P din 7 octombrie 2009 a Curții de Apel
Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,
privind pe intimatul inculpat S.L.
Cheltuielile
judiciare rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 10 iunie 2010.