ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2219/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 263/S din 05

octombrie 2011, Tribunalul Brașov, secția penală, a respins cererea de

rejudecare în sensul art. 522

1

C. proc. pen., cerere formulată de

condamnatul O.V.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., a obligat petentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

Pentru a pronunța această

hotărâre instanța a reținut, în esență, că inculpatul a avut cunoștință de proces

fiind prezent la trei termene de judecată.

Împotriva sentinței mai

sus menționată, a formulat apel condamnatul O.V.

Prin decizia penală

nr. 122/A din 29 noiembrie 2011, Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru

cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul formulat de condamnat. Totodată, apelantul

a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța a reținut că în mod corect prima instanță a stabilit că nu orice

lipsă a inculpatului poate atrage incidența art. 522

1

C. proc. pen. și

că rejudecarea nu este obligatorie. S-a constatat că cel condamnat a avut cunoștință

de procedurile judiciare care se desfășurau împotriva lui însă a ales să nu participe

personal la întregul proces penal.

S-a mai arătat că în cursul

judecării cauzei, în primă instanță a fost prezent personal la trei termene de judecată,

fiind asistat de un avocat desemnat din oficiu.

Deși nu a declarat apel

în cauză, în calea de atac exercitată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov

și inculpatul B.I., O.V. a formulat o cerere de amânare pentru angajare de apărător,

urmare căreia a fost reprezentat în fața instanței de apel de un avocat ales.

Împotriva deciziei penale

nr. 233 din 22 octombrie 2002, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, O.V. a promovat

calea de atac a recursului, la judecarea căruia a fost reprezentat de un alt avocat

ales.

Din înscrisurile existente

la dosar, rezultă că O.V. a părăsit țara, ulterior pronunțării deciziei instanței

de recurs (decizia penală nr. 2241 din 14 mai 2003).

Pentru considerentele

arătate, s-a apreciat că este nefondată susținerea apelantului conform căreia este

o persoană judecată și condamnată în lipsă.

Împotriva deciziei penale

mai sus-menționate a declarat recurs condamnatul O.V., invocând cazul de casare

prev. de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen.

Recursul este nefondat,

urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:

Art. 522

1

C. proc. pen. permite persoanelor judecate și condamnate în lipsă să solicite rejudecarea

cauzei relativ la care a fost pronunțată de către instanțele judecătorești o hotărâre

penală definitivă.

Așa cum constant se relevă

în literatura și practica

judiciară penală „judecarea în lipsă” a unor persoane are

în vedere absența condamnatului de la toate termenele de judecată și de la pronunțare

sau, altfel spus, persoana respectivă să fie condamnată fără a avea cunoștință de

procesul penal pornit împotriva sa și fără a beneficia de garanțiile și drepturile

procesuale de care se bucură într-un asemenea proces.

Or, examinându-se actele

și lucrările dosarului se constată că inculpatul O.V.

a fost prezent la trei

din termenele de judecată la instanța de fond, când a fost citat și asistat de apărător,

figurând astfel cu termen în cunoștință, prezentând chiar concluzii scrise.

Inculpatul a fost prezent

la instanța de fond și asistat de avocat la termenele din 07 septembrie 2000, 19

septembrie 2000 și 19 iunie 2001, când a avut posibilitatea să pună în discuția

părților orice chestiuni de a căror lămurire depindea justa soluționare a cauzei,

putând astfel să-și susțină interesele legitime în fața instanței atâta timp cât

i s-a dat posibilitatea exercitării depline a drepturilor procesuale recunoscute

prin lege.

După terminarea dezbaterilor

în fond, instanța a dispus, în vederea deliberării, ca părțile să depună concluzii

scrise, iar inculpatul O.V. s-a conformat acestor dispoziții depunând la grefa instanței

la data de 13 mai 2005 un înscris intitulat „concluzii scrise”, el necontestându-și

semnătura aplicată pe acesta.

Totodată, în apelul soluționat

prin decizia penală nr. 233 din 22 octombrie 2002, același inculpat a formulat o

cerere de amânare a cauzei în vederea angajării unui apărător, iar prin decizia

nr. 2241 din 14 mai 2001, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a respins, ca inadmisibil

recursul, ceea ce denotă că a avut cunoștință și de existența acestor dosare, procedura

de citare realizându-se cu respectarea dispozițiilor legale.

Prezența inculpatului

la termenele arătate a implicat luarea termenului următor în cunoștință, astfel

încât neprezentarea nemotivată la dezbateri implică o culpă procesuală, iar în sistemul

dreptului român nimeni nu poate să invoce propria culpă pentru a obține protecția

unui drept subiectiv.

Examinându-se actele și

lucrările dosarului se constată că inculpatul O.V. a fost condamnat definitiv la

pedeapsa închisorii prin sentința penală nr. 138/S din 22 mai 2002 a Tribunalului

Brașov, hotărârea fiind definitivă prin decizia penală nr. 2241 din 14 mai 2003

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Potrivit înscrisului de

la dosarul penal nr. 829/2000 al Tribunalului Brașov, O.V. a părăsit țara, prin

punctul de trecere a frontierei Nădlac, la data de 18 mai 2003, așadar ulterior

pronunțării deciziei instanței de recurs (decizia penală nr. 2241 din 14 mai 2003).

Astfel, se constată că

cel condamnat a avut cunoștință de procedurile judiciare care se desfășurau împotriva

lui însă a ales să nu participe personal la întregul proces penal, fiind nefondată

susținerea condamnatului, conform căreia este o persoană judecată și condamnată

în lipsă.

Pentru aceste considerente,

Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul O.V.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul-condamnat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnatul O.V. împotriva deciziei penale nr. 122/A din 29

noiembrie 2011 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul condamnat

la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 22 iunie 2012.