ÎCCJ, Secția penală
ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra conflictului de
față:
În baza lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
I. Prin decizia penală nr. 395/R/2012 din data
de 10 aprilie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 23580/271/P/2011, a Curții de Apel
Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori,
în baza dispozițiilor art. 42 alin. (2)
combinat cu art. 407 C. proc. pen., s-a declinat competența materială de soluționare
a cauzei privind pe revizuentul condamnat R.F., în favoarea Tribunalului Bihor.
S-a trimis dosarul cauzei
la Tribunalul Bihor pentru soluționarea apelului formulat de revizuentul R.F.
S-a reținut că
prin sentința penală
nr.
9/2012
din 16 februarie 2012, Judecătoria Oradea, î
n baza art. 403 alin. (3) teza a II-a C. proc.
pen. a respins cererea de revizuire, formulată de către R.F., cu privire la sentința
penală nr. 801 din 07 octombrie 2010 a Judecătoriei Oradea, pronunțată în Dosar
nr. 13017/271/2009 al Judecătoriei Oradea și definitivă prin decizia penală nr.
340/R din 19 aprilie 2011 a Curții de Apel Oradea.
În baza art. 192 alin.
(2) C. proc. pen., a obligat revizuentul să plătească statului 100 RON cheltuieli
judiciare.
Pentru a pronunța această
hotărâre, judecătoria a reținut următoarele:
Prin cererea înregistrată
la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la 04 octombrie 2011, petentul R.F.
a solicitat revizuirea sentinței penale nr. 801/2010 a Judecătoriei Oradea, pronunțată
în Dosarul nr. 31017/271/2009, definitivă prin decizia penală nr. 340/R/2011 a Curții
de Apel Oradea.
În motivarea cererii,
petentul a arătat în esență faptul că instanța de recurs a analizat în mod greșit
declarațiile martorilor asistenți B.I.A. și F.A. și în mod greșit a reținut că nu
există niciun dubiu cu privire la faptul că inculpatul este cel care a coborât de
pe scaunul șoferului. Astfel, petentul susține că în mod greșit a fost înlăturată
apărarea lui în sensul că nu el a condus autoturismul.
În drept au fost invocate
prevederile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.
După efectuarea cercetărilor,
conform art. 399 alin. (5) C. proc. pen., procurorul de la parchetul competent a
înaintat dosarul instanței, la 29 decembrie 2011, cu concluzii de respingere a cererii
de revizuire nefiind motive pentru admiterea în principiu a cererii.
Examinând actele și lucrările
dosarului, instanța a reținut următoarele:
Prin sentința penală
nr. 801/2010, pronunțată la data de 07 iunie 2010, Judecătoria Oradea, în baza
art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, a condamnat, printre alții,
pe inculpatul R.F. la pedeapsa de 2 ani 6 luni închisoare.
În baza art. 86
1
C. pen., a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate inculpatului sub supraveghere,
pe un termen de încercare de 4 ani 6 luni, iar in baza art. 359 C. proc. pen., a
atras atenția inculpatului asupra consecințelor prevăzute de art. 86
4
C.
pen.
A obligat inculpatul,
pe durata termenului de încercare, să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute
de art. 86
3
alin. (1) lit. b)-d) C. pen.
În baza art. 86
3
alin. (3) lit. e) C. proc. pen., a obligat inculpatul ca pe durata termenului de
încercare să respecte obligația de a nu conduce autovehicule.
În baza art. 86
3
alin. (1) lit. a) C. pen., a obligat pe inculpat ca pe durata termenului de încercare
sa se prezinte periodic la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Dolj pentru
verificarea respectării obligațiilor stabilite in sarcina acestuia.
În baza art. 71 alin.
(2) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie constând în interzicerea
drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, b) C. pen., iar în baza
art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe
durata termenului de încercare.
În baza art. 191 alin.
(2) C. proc. pen., a obligat pe fiecare dintre inculpați la plata sumei de 500 RON
cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunța această
hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
În noaptea de 9/10
februarie 2008, în jurul orei 04.00, cei patru inculpați se întorceau de la o nuntă
unde au consumat băuturi alcoolice cu autoturismul condus de către inculpatul R.F.,
care a fost oprit de o patrulă a Poliției Rutiere, care a constatat că inculpatul
prezintă semne specifice consumului de băuturi alcoolice și au încercat să îl testeze
pe inculpat cu aparatul alcooltest, dar acesta a refuzat, după care l-au condus
pe inculpat la sediul Poliției Rutiere în vederea audierii, întrucât acesta refuzase
și să se deplaseze la Serviciul de Medicină Legală Bihor în vederea recoltării probelor
biologice pentru stabilirea alcoolemiei. Inculpatul a susținut că nu el ar fi condus
autoturismul și că, prin urmare, nu are obligația să se supună testării cu aparatul
alcooltest și recoltării probelor de sânge, susținând că autoturismul a fost condus
de inculpata T.A.M., prietena sa, care în momentul în care au fost opriți în trafic
de agenții de poliție, ocupa de fapt locul din dreapta față.
Prin decizia penală
nr. 343/A din 15 noiembrie 2010 pronunțată de către Tribunalul Bihor, în baza
art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins ca nefondate apelurile penale
declarate de inculpații: R.F., N.G.C., T.A.M., V.A. împotriva sentinței penale
nr. 801 din 07 iunie 2010 pronunțată de Judecătoria Oradea.
Prin decizia penală
nr. 340/R/2011 a Curții de Apel Oradea au fost respinse ca nefondate recursurile
declarate de inculpații R.F., N.G.C., T.A.M., V.A. împotriva deciziei penale
nr. 343/A/2010 a Tribunalului Bihor.
Prin prezenta cerere,
revizuentul a arătat, în esență, că există fapte și împrejurări necunoscute de instanță
la soluționarea cauzei, declarațiile martorului B.I. care a arătat că nu a văzut
pe nimeni coborând din mașina oprită de poliție, respectiv că declarația de la poliție
nu este conformă cu realitatea, și declarația martorului F.A.L., care susține că
de fapt nu a văzut pe nimeni coborând din mașina care era oprită de poliție și doar
a presupus că persoana care a refuzat alcootestul a fost șoferul. Aceste împrejurări
noi petentul a înțeles să le dovedească cu două declarații date de către aceeași
martori în fața notarului public și depuse la dosarul cauzei.
Tribunalul Bihor a reținut
că faptul că martorul B.I. a susținut în instanță că nu a văzut ceilalți ocupanți
ai jeepului nu înseamnă că ar fi fost nesincer cu prilejul audierii la poliție sau
cu prilejul testării cu aparatul poligraf.
În realitate, în declarațiile
date a relatat aspecte pe care le-a aflat de la polițiști, respectiv de la șoferul
taximetrului - F.A. - care a văzut de unde a coborât fiecare ocupant al jeepului.
Instanța de apel a apreciat
că apărarea inculpatului cum că nu este persoana care ar fi condus autoturismul
este nesinceră în raport de ansamblul probelor mai sus enunțate și analizate, iar
pe de altă parte pentru alte considerente ce se vor arăta în continuare:
Ulterior, această analiză
a probelor a fost menținută și prin decizia completului de recurs.
Prin declarațiile autentificate
la notar, care, de altfel, nu au valoare probatorie, F.A. și B.I.A. au relatat,
în esență, tot ceea ce au spus și cu ocazia audierii în fața instanței.
Astfel, în susținerea
cererii de revizuire, petentul nu a invocat niciun element de fapt sau împrejurare
nouă care să nu fi fost cunoscută și analizată de instanță, deoarece atât judecătorul
de la prima instanța, cât și completul de apel au analizat pe larg declarațiile
celor doi martori asistenți.
După cum se poate observa,
revizuentul critică modul în care judecătorii fondului și cei din recurs au analizat
probatoriul administrat în cauză, respectiv soluția pe care aceștia au pronunțat-o.
Conform art. 394 alin.
(2) C. proc. pen., cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza
faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare,
de încetare a procesului penal ori de condamnare. Cu alte cuvinte, în cazul faptelor
sau împrejurărilor ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, revizuirea
poate fi numai totală, o eventuală admitere a acesteia trebuind să ducă la o soluție
diametral opusă, în cazul de față achitare.
Totodată, revizuirea nu
constituie o cale de atac prin intermediul căreia să poată fi desființată o hotărâre
definitivă și să se facă o nouă apreciere a probelor, cu excepția situațiilor limitativ
prevăzute de lege, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la un recurs la recurs, ceea
ce este inadmisibil.
Obiectul examinării în
principiu a cererii de revizuire constă în îndeplinirea condițiilor cerute de lege
pentru admiterea în principiu a cererii. De aceea se spune că examinarea este o
procedură premergătoare și eliminatorie. Prin verificare se stabilește dacă cererea
a fost făcută de o persoană admisă de lege, în termenul legal, dacă a fost introdusă
la procurorul competent și a ajuns la instanța competentă, dacă se întemeiază pe
vreunul din cazurile prevăzute la art. 394 C. proc. pen. și dacă s-au propus probe
în revizuirea acestui caz.
Instanța constată că primele
trei condiții sunt îndeplinite în cauză, însă întrucât revizuirea este o cale extraordinară
de atac prin care se îndreaptă erorile de judecată cu privire la faptele cauzei
pentru cazurile enumerate exhaustiv la art. 394 C. proc. pen., dar revizuentul nu
a invocat nicio împrejurare nouă de fapt care să nu fi fost cunoscută.
Împotriva acestei sentințe,
în termen legal, a declarat recurs condamnatul R.F.
În ședința publică din
10 aprilie 2012, procurorul de ședință a invocat excepția necompetenței materiale
a Curții de apel în soluționarea prezentei căi de atac.
Analizând excepția pe
baza actelor și lucrărilor de la dosar, Curtea va constata că este întemeiată, în
raport de cele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
În art. 407 C. proc.
pen., este prevăzut că sentințele instanței de revizuire, date potrivit art. 403
alin. (3) și art. 406 alin. (1), sunt supuse acelorași căi de atac ca și hotărârile
la care se referă revizuirea, iar deciziile date in apel sunt supuse recursului.
Or, în speță, inculpatul
R.F.
a fost condamnat de Judecătoria
Oradea p
rin
sentința penală nr. 801/2010, pronunțată la data de 07 iunie 2010, la pedeapsa de
2 ani 6 luni închisoare,
î
n baza art. 403 alin.
(3) teza a II-a C. proc. pen., menținută în apel prin decizia penală nr. 343/A/2010
a Tribunalului Bihor și rămasă definitivă prin decizia penală nr. 340/R/2011 a Curții
de Apel Oradea.
Împotriva aceleași sentințe,
condamnatul R.F. a formulat cerere de revizuire, înregistrată la Judecătoria Oradea
la data de 29 decembrie 2011, cerere ce a fost respinsă prin
sentința penală nr.
9/2012 din 16 februarie
2012.
Împotriva acestei sentințe,
condamnatul a formulat apel, înregistrat la Judecătoria Oradea la data de 17
februarie 2012, cererea fiind în mod greșit trimisă spre soluționare la Curtea de
Apel Oradea ca instanță de recurs.
Față de cele sus menționate,
î
n baza dispozițiilor
art. 42 alin. (2) combinat cu art. 407 C. proc. pen., instanța va declina competența
materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bihor și va trimite dosarul
pentru soluționarea apelului formulat de revizuent.
II. Prin decizia penală
nr. 11/A/2012 din data de 23 mai 2012, pronunțată în Dosarul nr. 23580/271/2011
a Tribunalului Bihor, secția penală, s-a admis excepția de necompetență materială
a Tribunalului Bihor.
În baza art. 42 C.
proc. pen., s-a declinat competența de soluționare a apelului declarat de revizuientul
R.F. împotriva sentinței penale nr. 9/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea la data
de 16 februarie 2012 în favoarea Curții de Apel Oradea.
În baza art. 43 C.
proc. pen., a constatat conflictul negativ de competență ivit între Tribunalul Bihor
și Curtea de Apel Oradea și a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru
a pronunța regulator de competență în cauză.
S-a reținut că, examinând
cu prioritate competența materială a Tribunalului Bihor în soluționarea căii de
atac formulată de revizuientul condamnat R.F., instanța a considerat că în speță
Curtea de Apel Oradea este cea competentă material să soluționeze această cale de
atac, urmând a fi admisă excepția invocată de apărătorul ales al condamnatului,
pentru următoarele considerente:
La
momentul soluționării cauzei în primul ciclu procesual, hotărârea de condamnare
a revizuientului - sentința penală nr. 801/2010 a Judecătoriei Oradea - era supusă,
conform dispozițiilor procesuale căii de atac a apelului, iar decizia pronunțată
în apel era atacabilă cu recurs. De altfel, în cauză inculpatul a uzat de toate
gradele de jurisdicție.
Calea
de atac a cărei competență de soluționare este discutată în cauză vizează sentința
penală nr. 9 din 16 februarie 2012 a Judecătoriei Oradea pronunțată după intrarea
în vigoare la 25 noiembrie 2010 a Legii nr. 202/2010.
Legea
nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată
în M.Of. nr. 714/26.10.2010, care cuprinde dispoziții finale și tranzitorii, prevede
în art. 24 alin. (1) că „hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea
în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor
prevăzute de legea sub care a început procesul”.
Prin
legea menționată au fost modificate și unele dispoziții C. proc. pen., și anume
art. 361 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că nu pot fi atacate cu apel
sentințele pronunțate de judecătorii și art. 385
1
alin. (1) lit. a),
care prevede că pot fi atacate cu recurs sentințele pronunțate de judecătorii.
Din
interpretarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) mai sus enunțat rezultă că numai hotărârile
nedefinitive pronunțate înainte de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a
Legii nr. 202/2010, rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute
de dispozițiile C. proc. pen. nemodificate de legea menționată.
În
consecință, hotărârile pronunțate în cauzele penale, după intrarea în vigoare a
Legii nr. 202/2010, vor fi supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute
de noua lege, respectiv C. proc. pen. modificat.
În
speța dedusă judecății, sentința penală nr. 9 din 16 februarie 2012, fiind pronunțată
de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 și vizând revizuirea unei sentințe
prin care s-a dispus condamnarea pentru o infracțiune pentru care acțiunea penală
se pune în mișcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătorești
care, potrivit Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai căii de atac a recursului [art.
385
1
alin. (1) lit. a) C. proc. pen.], a cărui soluționare este de competența
Curții de apel (art. 28
1
pct. 3 C. proc. pen. modificat).
Dispozițiile
art. 24 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece vizează
competența organelor judiciare în privința proceselor aflate în curs de judecată
la data modificării C. proc. pen., și anume a cauzelor în care sesizarea instanței
de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi și în care
nu s-a pronunțat încă o hotărâre.
În
consecință, reținând că în privința căilor de atac prezintă relevanță data la care
s-a pronunțat hotărârea și nu faptul că sentința a cărei revizuire se cere a fost
pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Tribunalul apreciază
că în speță competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel Oradea.
Constatând
ivit conflictul negativ de competență între Tribunalul Bihor și Curtea de Apel Oradea,
urmează a fi sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționarea acestui
conflict.
Față de aceste considerente,
instanța va admite excepția de necompetență materială a Tribunalului Bihor.
În baza art. 42 C.
proc. pen., va declina competența de soluționare a apelului declarat de revizuientul
R.F. împotriva sentinței penale nr. 9/2012 pronunțată de Judecătoria Oradea la data
de 16 februarie 2012 în favoarea Curții de Apel Oradea.
În baza art. 43 C.
proc. pen., va constata conflictul negativ de competenta ivit între Tribunalului
Bihor și Curtea de Apel Oradea și va sesiza Înalta Curte de Casație și Justiție
pentru a pronunța regulator de competență în cauză.
III. Examinând actele
și lucrările dosarului, hotărârile penale sus-menționate, pronunțate de Curtea de
Apel Oradea și Tribunalul Bihor prin care acestea și-au declinat competența de soluționare
a cauzei privind pe revizuentul R.F., Înalta Curte, în soluționarea conflictului
negativ de competență intervenit, prin conformare la disp. art. 43 alin. (1), (7)
C. proc. pen. are în vedere cu titlu de premisă că, în speța dedusă judecății, hotărârea
fiind pronunțată de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 și vizând revizuirea
unei sentințe prin care s-a dispus condamnarea pentru o infracțiune pentru care
acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor
judecătorești care, potrivit Legii nr. 202/2010, sunt supuse numai căii de atac
a recursului.
Or,
Legea
nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, publicată
în M. Of. nr. 714/26.10.2010, care cuprinde dispoziții finale și tranzitorii, prevede
în art. 24 alin. (1) că „hotărârile pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea
în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor
prevăzute de legea sub care a început procesul”.
Prin
legea menționată au fost modificate și unele dispoziții C. proc. pen., și anume
art. 361 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că nu pot fi atacate cu apel
sentințele pronunțate de judecătorii și art. 385
1
alin. (1) lit. a),
care prevede că pot fi atacate cu recurs sentințele pronunțate de judecătorii.
Din
interpretarea dispozițiilor art. 24 alin. (1) mai sus enunțat rezultă că numai hotărârile
nedefinitive pronunțate înainte de 25 noiembrie 2010, data intrării în vigoare a
Legii nr. 202/2010, rămân supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute
de dispozițiile C. proc. pen. nemodificate de legea menționată.
În
consecință, hotărârile pronunțate în cauzele penale, după intrarea în vigoare a
Legii nr. 202/2010, vor fi supuse căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute
de noua lege, respectiv C. proc. pen. modificat.
În
speța dedusă judecății, sentința penală nr. 9 din 16 februarie 2012 fiind pronunțată
de Judecătoria Oradea la data de 16 februarie 2012 și vizând revizuirea unei sentințe
prin care s-a dispus condamnarea pentru o infracțiune pentru care acțiunea penală
se pune în mișcare din oficiu, se încadrează în categoria hotărârilor judecătorești
care potrivit Legii nr. 202/2010 sunt supuse numai căii de atac a recursului [art.
385
1
alin. (1) lit. a) C. proc. pen.], a cărui soluționare este de competența
Curții de apel (art. 28
1
pct. 3 C. proc. pen. modificat).
Dispozițiile
art. 24 alin. (2) din Legea nr. 202/2010 nu sunt aplicabile în cauză, deoarece vizează
competența organelor judiciare în privința proceselor aflate în curs de judecată
la data modificării C. proc. pen., și anume a cauzelor în care sesizarea instanței
de judecată s-a făcut mai înainte de intrarea în vigoare a legii noi și în care
nu s-a pronunțat încă o hotărâre.
Așa fiind, Înalta Curte
reține
că în privința căilor de atac prezintă relevanță data la care
s-a pronunțat hotărârea și nu faptul că sentința a cărei revizuire se cere a fost
pronunțată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010
și, în consecință, în
speță, competența de soluționare a cauzei privind pe revizuentul R.F. revine Curții
de Apel Oradea; instanță căreia i se va trimite dosarul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Stabilește competența
de soluționare a cauzei privind pe revizuentul R.F. în favoarea Curții de Apel Oradea,
instanță căreia i se va trimite dosarul.
Cheltuielile judiciare
rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi 22 august 2012
.