ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. La data de 29 iunie 2009, sub nr. 1/22592/1154/2009 și nr. 1/22593/1154/2009 s-au înregistrat la Consiliul Superior al Magistraturii memoriile persoanei vătămate I.T. prin care solicita să fie efectuate cercetări față de A.M. - magistrat judecător la Curtea de Apel Brașov și C.D. - magistrat procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, întrucât ar fi procedat abuziv atunci când s-a dispus punerea în executare a unui mandat de executare a pedepsei de 3 ani și 6 luni la care fusese condamnat prin decizia Curții Supreme de Justiție nr. 2543 din 6 iunie 2000. În fapt, I.T. a sesizat că magistratul judecător A.M.

a emis adresa nr. 712/P/F/1977 din data de 11 martie 2009, în baza căreia s-a dispus punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei nr. 3/1998, demers pe care îl apreciază ca abuziv întrucât pedeapsa aplicată ar fi fost prescrisă în condițiile prev. de art. 126 alin. (1) lit. d) C. pen. Referitor la magistratul procuror C.D., I.T.

a sesizat faptul că, în calitatea sa de procuror de ședință, la data de 16 martie 2009, a pus concluzii de respingere a contestației la executare deși cunoștea că se împlinise termenul de prescripție a executării pedepsei la data de 5 martie 2009. Consiliul Superior al Magistraturii a trimis cele două memorii la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov unde au fost înregistrate în evidența cauzelor penale sub nr. unic 1731 /P/2009 din data de 27 iulie 2009. La aceeași dată, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 29 pct. 1 lit. f) C. proc.

pen. 2. Plângerea penală formulată de petiționar a fost soluționată prin rezoluția nr. 1008/P/2009 din 10 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, în sensul că s-a dispus în baza art. 228 alin. (6) și art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de magistrații A.M. - judecător la Curtea de Apel Brașov și C.D. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov sub aspectul săvârșirii infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., întrucât din actele premergătoare efectuate rezultă că fapta nu există. Pe baza actelor premergătoare administrate în cauză, procurorul a reținut că, la data 18 decembrie 1998, Curtea de Apel Brașov a pronunțat sentința penală nr. 2/1998 prin care, în temeiul dispozițiilor art. 11 pct. 2 lit. a) și art. 10 lit. d) C. proc.

pen. s-a dispus achitarea inculpatului I.T. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 26 rap. la art. 215 alin. (2) cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 13 C. pen., art. 26 rap. la art. 288 alin. (1) cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 13 și art. 261 cu aplic. art. 13 C. pen.. împotriva acestei sentințe penale a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, iar Curtea Supremă de Justiție l-a admis și a pronunțat decizia penală nr. 2543 din 6 iunie 2000 prin care s-a dispus condamnarea inculpatului I.T. la o pedeapsă rezultantă de 3 ani și 6 luni închisoare pentru două infracțiuni din cele trei reținute în sarcina sa.

Ca urmare a rămânerii definitive a sentinței pronunțată de Curtea de Apel Brașov, s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 3 din 23 iunie 2000, mandat care nu a putut fi pus în executare întrucât condamnatul părăsise teritoriul României, motiv pentru care, la data de 14 mai 2001, Inspectoratul General al Poliției a dispus darea în urmărire generală prin ordinul S/136259/2001. Întrucât I.T. a fost semnalat pe teritoriul Statelor Unite ale Americii, Ministerul de Interne - Inspectoratul General al Poliției Române - Biroul Național Interpol a comunicat acest lucru Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov care a sesizat Curtea de Apel Brașov cu lucrarea nr. 1716/II/S/2003 din 19 iunie 2003, propunând extrădarea lui I.T.

de către autoritățile judiciare americane. Curtea de Apel Brașov a pronunțat încheierea din camera de consiliu din data de 23 iunie 2003 (dosar nr. 788/P/F/2003) prin care s-a admis propunerea Ministerului Public de a se solicita extrădarea condamnatului I.T. de către autoritățile judiciare americane. încheierea descrisă mai sus a fost comunicată Ministerului Justiției - Direcția Relații Internaționale și Drepturile Omului - Biroul de asistență internațională în materie penală, împreună cu documentele doveditoare necesare (documentele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, sentința penală nr. 2 din 18 decembrie 1998 a Curții de Apel Brașov, mandatul de executare a pedepsei nr. 3 din 23 iunie 2000 și copii ale dispozițiilor legale aplicabile în cauză).

La data de 9 ianuarie 2006, cu sesizarea nr. 158226/2006, Inspectoratul de Poliție județean Argeș s-a adresat Curții de Apel Brașov solicitând extrădarea condamnatului I.T. de către autoritățile judiciare americane ocazie cu care, Curtea de Apel Brașov a pronunțat încheierea din camera de consiliu din data de 9 ianuarie 2006 (dosar nr. 66/P/F/2006) prin care s-a constatat că sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se solicita extrădarea condamnatului I.T. în vederea executării mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 3 din 23 iunie 2000, pentru perioada de 3 ani și 6 luni închisoare.

Președintele Curții de Apel Brașov a emis cererea de extrădare nr. 1 din 16 ianuarie 2006 adresată autorității judiciare competente din SUA - Washington - prin care, în temeiul dispozițiilor Convenției de extrădare încheiată și semnată la București la 23 iulie 1924 între România și SUA, precum și prevederilor art. 67 alin. (7) și art. 38 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, s-a solicitat extrădarea condamnatului I.T.. Cererea de extrădare a fost înaintată la data de 18 ianuarie 2006 Ministerului Justiției - Direcția Relații Internaționale și Drepturile Omului pentru a fi examinată sub aspectul îndeplinirii condițiilor de regularitate internațională. La data de 10 martie 2009, I.T. a revenit în România dar, pentru că ordinul I.G.P.R.

de dare în urmărire generală era în vigoare, a fost reținut de polițiștii de la Punctul de trecere a frontierei „Henri Coandă". Cu adresa nr. 656.478/PC din 10 martie 2009, Serviciul de poliție transporturi aeriene din cadrul Regionalei de poliție transporturi aeriene s-a adresat Curții de Apel Brașov, solicitând relații referitoare la punerea în executare a mandatului de executare a pedepsei închisorii nr. 3/1998 din 23 iunie 2000 emis de Curtea de Apel Brașov. Președintele Secției penale și pentru cauze cu minori din cadrul Curții de Apel Brașov - judecător A.M. a comunicat la 11 martie 2009, cu adresa nr. 712/P/F/1997, faptul că trebuie să procedeze la punerea în executare a mandatului, solicitând și comunicarea procesului - verbal de încarcerare a condamnatului I.T.

Împotriva executării pedepsei a formulat contestație I.T., soluționată de Curtea de Apel Brașov, s ecția penală și pentru cauze cu minori, prin sentința penală nr. 28/F din data de 16 martie 2009 (dosar nr. 1251/64/2008), dispunându-se admiterea contestației la executare, anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 3/1998 din 23 iunie 2000 emis de Curtea de Apel Brașov și punerea în libertate a condamnatului I.T. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, prin procurorul C.D., a formulat recurs împotriva sentinței penale descrise mai sus, solicitând casarea sentinței și respingerea contestației la executare cu motivarea că nu s-ar fi împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei.

Recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov a fost respins de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 2056 din data de 2 iunie 2009 (dosar nr. 1251/64/2008). Procurorul a mai reținut că susținerea persoanei vătămate potrivit căreia cei doi magistrați ar fi acționat cu încălcarea atribuțiilor de serviciu, cauzându-i o vătămare a intereselor sale legale nu este susținută de vreun mijloc de probă care să conducă la concluzia certă că în cauza sesizată s-ar fi săvârșit vreo faptă penală. Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, judecătorii sunt independenți și se supun numai legii și trebuie să fie imparțiali.

Eventuala nelegalitate a unei hotărâri pronunțate de judecător nu atrage răspunderea penală a acestuia întrucât hotărârile judecătorești sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Independența procurorului în dispunerea soluțiilor este garantată de art. 64 alin. (2) și (3) din Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară care statuează ca, în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege iar soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca nelegale. Acțiunea judecătorului A.M. de a comunica polițiștilor punerea în aplicare a unui mandat de executare a pedepsei închisorii, fără ca anterior să fi fost anulat în condiții legale, nu se circumscrie laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen.

Motivarea recursului împotriva unei sentințe penale de către procurorul C.D., în cadrul procesual reglementat de lege, nu poate fi apreciată ca infracțiune întrucât instanța de control judiciar a fost chemată să se pronunțe asupra nelegalității unei soluții a instanței de fond. Sesizarea instanței superioare nu reprezintă o acțiune abuzivă, vătămătoare pentru o persoană, ci un mijloc de verificare și control al soluțiilor adoptate în cauzele deduse judecății. Plângerea împotriva acestei rezoluții, formulată în temeiul art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă ca neîntemeiată prin rezoluția nr. 12383/09/207/11-2/2010 din data de 18 ianuarie 2010 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

3. În plângerea adresată instanței la data de 3 februarie 2010, petentul a atacat rezoluția menționată, în temeiul dispozițiilor art. 278/1 C. proc. pen., reiterând în esență susținerile din plângerea penală și solicitând desființarea acesteia.

Examinând actele premergătoare efectuate în cauză, Curtea constată că plângerea este nefondată pentru următoarele considerente: Referitor la rezoluția nr. 1008/P/2009 din 10 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, ce face obiectul plângerii în prezenta cauză, Înalta Curte constată că procurorul a apreciat în mod corect că intimata - judecător A.M., președintele Secției penale și pentru cauze cu minori din cadrul Curții de Apel Brașov, prin emiterea adresei nr. 712/P/F/1997 din 11 martie 2009, cu care a comunicat Serviciului de poliție transporturi aeriene din cadrul Regionalei de poliție transporturi aeriene că trebuie să procedeze la punerea în executare a mandatului, solicitând și comunicarea procesului - verbal de încarcerare a condamnatului I.T.

- dispoziție ce a fost infirmată apoi prin sentința penală nr. 28/F din data de 16 martie 2009 (dosar nr. 1251/64/2008) pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, cu ocazia admiterii contestației la executare, nu se face vinovată de săvârșirea vreunei infracțiunii în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, deoarece ar fi fost fiind necesar ca aceasta să acționeze, cu știință, în scopul prejudicierii interesului petiționarului, ceea ce nu s-a dovedit în speță.

De asemenea, CURTEA constată că este corectă și aprecierea procurorului referitoare la inexistența vreunei fapte prevăzute de legea penală care să fi fost comisă de intimata-procuror C.D., cu ocazia formulării motivelor de recurs împotriva sentinței penale nr. 28/F din data de 16 martie 2009 (dosar nr. 1251/64/2008) prin care se dispusese admiterea contestației la executare, anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 3/1998 din 23 iunie 2000 emis de Curtea de Apel Brașov și punerea în libertate a condamnatului I.T. Susținerea intimatei în sensul că nu s-ar fi împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei a fost examinată de instanța de control judiciar care a respins recursul, însă această împrejurare nu conduce la concluzia că intimata - procuror se face vinovată de săvârșirea vreunei infracțiunii în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Aceasta întrucât activitatea desfășurată de ambii magistrați intimați în prezenta cauză se înscrie printre atribuțiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească și regulamentul de ordine interioară al parchetelor, iar cum din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimate în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale persoanei vătămate, simplul fapt că activitățile desfășurate de acestea au condus la un rezultat care nu a convenit intereselor petentului nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală.

Totodată, Înalta Curte constată că, de principiu, în cauzele încredințate spre soluționare, magistrații se supun numai legii, pronunțând soluții în funcție de probele administrate, interpretate potrivit propriei convingeri și nici un magistrat nu poate fi tras la răspundere penală pentru raționamentele logico-juridice pe care s-a bazat în adoptarea unei soluții, iar simpla nemulțumire a uneia dintre părțile implicate în litigiu față de soluția adoptată nu poate constitui un temei pentru angajarea răspunderii penale; de asemenea, posibilitatea formulării unor plângeri împotriva magistraților ce s-au pronunțat în cauză reprezintă un drept constituțional al persoanei vătămate, însă această cale nu a fost instituită de legiuitor pentru a se ocoli sau pentru a fi ignorate căile ordinare de atac prevăzute de lege și nici nu a fost elaborată pentru declanșarea abuzivă de litigii penale, ori pentru a se obține suplimentarea gradelor de jurisdicție prin promovarea acestei plângeri împotriva magistraților care au pronunțat acea soluție.

În concluzie, cum din examinarea actelor întocmite de magistrații intimați, criticate de petent, reiese că acestea au fost întocmite în exercitarea atribuțiilor de serviciu, nu poate fi reținută în sarcina acestora săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu sesizate, neexistând nici un element din care să rezulte că aceștia au instrumentat abuziv lucrările cu a căror soluționare au fost investiți, respectiv mandatul de executare a pedepsei închisorii nu fusese încă anulat iar exercitarea căii de atac reprezintă una dintre atribuțiile curente de serviciu ale procurorilor. Ca atare, pentru toate aceste considerente, constatând că rezoluția procurorului este legală și temeinică, văzând și prevederile art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționar și, pe cale de consecință, va menține rezoluția atacată, urmând ca, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul să fie obligat la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE Respinge ca nefondată plângerea formulată de petiționarul I.T. împotriva rezoluției nr. 1008/P/2009 din 10 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică. Menține rezoluția atacată. Obligă petiționarul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Cu recurs în 10 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi 31 martie 2010.