ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 111/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei. 1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acțiunea înregistrată la data de 17 august 2010 pe rolul Curții de Apel Bucure ș ti, reclamanta B.G.L., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a solicitat desemnarea unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din construcția demolată și terenul în suprafață de 2581,432 mp, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; emiterea în termen de 60 zile de data rămânerii irevocabile a hotărârii a deciziei reprezentând titlul de despăgubire; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere de 1000 ron pe zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii în termenul dispus de către instanță; obligarea pârâtei la plata unei amenzi judiciare de 20% din salariul brut pe economie pe zi de întârziere în situația neexecutării hotărârii, aplicabilă conductorului instituției; obligarea la plata daunelor morale în sumă de 400.000 ron, precum ș i la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a invocat refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește soluționarea cererii acesteia, potrivit art. 2 alin. (1) litera h) din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că, până în prezent, cererea acesteia nu a primit o soluție, considerând că în cauză a fost depășit termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din C.E.D.O. Prin întâmpinarea formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. 2. Hotărârea instanței de fond Prin sentin ț a civilă nr. 783 din 02 februarie 2011, Curtea de Apel Bucure ș ti, sec ț ia a VIII-a contencios administrativ ș i fiscal a admis cererea formulată de reclamanta B.G.L.

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a obligat pârâta să efectueze operațiunile administrative necesare în vederea desemnării unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru terenul în suprafață de 2581,432 mp și construcția demolată în comuna Snagov, județul Ilfov, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a obligat pârâta să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a respins ca neîntemeiate celelalte capete de cerere ș i a obligat pârâta la plata sumei de 1047,015 ron cheltuieli de judecată reclamantei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ..

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut situa ț ia de fapt potrivit căreia, prin sentin ț a civilă nr. 1464 din 30 septembrie 2008 a Tribunalului București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 10138 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Cur ț i de Casa ț ie ș i Justi ț ie, Serviciul de Informa ț ii Externe al României, în calitate de unitate deținătoare, a fost obligat să emită o decizie prin care să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus din construcția demolată și terenul în suprafață de 2581,432 mp, iar prin decizia nr. 34076 din 15 iulie 2010 emisă de Serviciul de Informații Externe a României, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul notificat, dosarul aferent dispozițiilor respective fiind transmis Secretarului Comisiei Centrale ș i înregistrat sub nr. 47476/CC.

Analizând dispozi ț iile pct. l6.16 din H.G. nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, Curtea a re ț inut că autoritatea pârâtă este competentă să verifice numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură și nicidecum legalitatea propunerii deținătorului imobilului învestit cu soluționarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001 ș i, atâta vreme cât decizia nr. 34076 din 15 iulie 2010 emisă de Serviciul de Informații Externe al României a rămas definitivă, nefiind contestată de părți, pârâta urmează să verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură. Totodată, prima instan ț ă a constatat că Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un alt termen care să deroge de la regula generală, conform căreia rezolvarea cererii formulate de către reclamantă trebuia săvârșită cu respectarea termenului de 30 de zile.

Fa ț ă de dispozi ț iile legale incidente ș i în raport cu situa ț ia de fapt re ț inută, instan ț a de fond a apreciat că nesoluționarea cererii reclamantei de către autoritatea pârâtă în interiorul termenului prevăzut de lege atrage refuzul nejustificat al autorității publice sub forma tăcerii administrației și, implicit, pe plan procesual civil, atrage culpa procesuală a pârâtei. Așa cum învederează și reclamanta, a re ț inut judecătorul fondului, justificarea autorității publice pârâte prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit.

Pe de altă parte, Curtea a re ț inut că dreptul de creanță născut în favoarea reclamantei prin emiterea deciziei nr. 34076 din 15 iulie 2010 de către Serviciul de Informații Externe al României, dispoziție neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are, deci, caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 din protocolul 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, iar prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea administrativă a încălcat reclamantei dreptul la respectarea bunului său.

Prin urmare, Curtea, în temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit. g), h) ș i m) din aceeași lege, raportat ș i la dispozițiile de ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii dreptului subiectiv civil încălcat reclamantei prin refuzul său nejustificat, a apreciat că se impune obligarea autorită ț ii pârâte să emită în 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii o decizie reprezentând titlul de despăgubire pentru imobilul din litigiu.

Instan ț a de fond a mai re ț inut că toate actele și operațiunile administrative care precedă emiterea titlului de despăgubire sunt în mod implicit legate de actul admnistrativ pentru a cărui emitere se efectuează, motiv pentru care obligarea pârâtei la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire reclamă, în mod intrinsec, efectuarea tuturor acestor aperațiuni administrative prealabile ș i, pe cale de consecin ț ă, a obligat pârâta să efectueze operațiunile administrative necesare în vederea desemnării unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru imobilul notificat ș i să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

În ceea ce privește stabilirea unui termen de executare a obligației instituită, prin sentin ț a pronun ț ată, în sarcina autorității pârâte, instan ț a de fond a re ț inut că instituirea unui astfel de termen executare a hotărârii are un caracter superfluu prin raportare la prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se aplică ope legis.

În raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, prima instan ț ă a constatat că obligarea autorității publice pârâte la executarea obligației instituită în sarcina acesteia sub sancțiunea penalității și sub sancțiunea amenzii judiciare prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prezintă un caracter dispozitiv pentru instanța de judecată, astfel încât, în momentul procesual de față, aplicarea acestor dispozi ț ii nu are un caracter oportun, partea având posibilitatea să solicite instituirea unor astfel de măsuri ș i după rămânerea irevocabilă a hotărârii și după expirarea termenului prevăzut de lege pentru aducerea la îndeplinire a dispozitivului titlului executoriu. Mai mult, executarea obligațiilor stabilite în sarcina autorității pârâte trebuie să se facă cu respectarea unei jurisprudențe constante a C.E.D.O.

în sensul executării de bună-voie a hotărârilor judecătorești de către autoritățile publice. În ce privește capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 ron cu titlu de daune morale, instan ț a de fond a apreciat că, pentru a se dispune acordarea de daune morale în cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul încercat de către reclamantă trebuie să fie unul determinat sau determinabil atât din punctul de vedere al existenței acestuia, cât și din punctul de vedere al criteriilor de evaluare a acestuia. or, reclamanta nu a învederat prin probe certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză, susținerile acesteia în ce privește prejudiciul încercat fiind pur declarative.

Raportat la soluția de admitere în parte a acțiunii, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) și 3 C. proc. civ., curtea a obligat pârâta la plata sumei de 1047,015 ron cheltuieli de judecată parțiale către reclamantă, proporțional cu admiterea cererii. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 783 din 02 februarie 2011 a Cur ț ii de Apel Bucure ș ti, sec ț ia a VIII-a contencios administrativ ș i fiscal, criticând-o pentru nelegalitate ș i netemeinicie, a declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, invocând în drept dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de curtea de apel privind obligarea institu ț iei la emiterea deciziei în termen de 30 de zile de la întocmirea raportului de evaluare, precizând că, în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în favoarea reclamantulei, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 34076 din 16 iulie 2010 emisă de Serviciul de Informa ț ii Externe a fost transmis ș i înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 47476/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului, iar în ș edin ț a Comisiei Centrale din data de 26 august 2010, a fost desemnat un evaluator autorizat.

Referitor la etapa evaluării, recurenta precizează că ata ș ează cererii de recurs dovada desemnării evaluatorului ș i sus ț ine că obliga ț ia instituită în sarcina sa în acest sens a fost îndeplinită. Totodată, autoritatea recurentă sus ț ine că nu poate fi obligată la emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire în termen de 30 de zile, având în vedere procedurile complexe prevăzute de Legea nr. 247/2005, care depind de entități diferite, cum sunt acelea ale evaluatorilor. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta sus ț ine, pe de o parte, că instan ț a de fond, în mod neîntemeiat, a admis acest capăt de cerere, în condi ț iile în care autoritatea pârâtă nu s-a opus cererii de chemare în judecată, iar pe de altă parte, invocă prevederile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., solicitând micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată. În fine, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că nu poate fi obligată să plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată, pentru că nu are un buget prevăzut în acest scop. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Înalta Curte constată că cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea acesteia. Totodată, Înalta Curte remarcă faptul că, de ș i în cuprinsul cererii de recurs recurenta-pârâtă a precizat că a efectuat opera ț iunea de desemnare a evaluatorului, nu a depus la dosarul cauzei nicio dovadă a îndeplinirii acestei obliga ț ii instituite de către instan ț a de fond în sarcina sa.

A ș adar, intervalul mare de timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu referire concretă la criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6 paragaful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor definitive.

Soluționarea cauzelor în mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate. Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice.

În egală măsură, normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării principiului termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei administrări. Deși argumentele recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005 care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a situației litigioase a intima ț ilor.

Așa cum rezultă din cele expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Toate aceste elemente conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr. 554/2004.

Pe de altă parte, Înalta Curte re ț ine faptul că, în mod corect, instanța de primă jurisdicție a constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, motiv pentru care a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. În condițiile în care obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, care nu a fost efectuat nici până la această dată, precum ș i la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, iar autoritatea pârâtă a încercat să argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluționeze cererea reclamantei, nu se poate vorbi despre o recunoaștere clară, necondiționată și neechivocă a „pretențiilor” reclamantei în sensul art. 275 C. proc.

civ., astfel că instanța de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din același cod. Mai mult, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de judecată, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu solu ț ia de admitere în parte a ac ț iunii. În ceea ce prive ș te etapa procesuală a recursului, din actele și lucrările dosarului rezultă, fără putință de tăgadă, că intimata-reclamantă B.G.L. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 2000 de lei . Având în vedere soluția pronunțată de către instan ț a de control judiciar, devin incidente dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., iar Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora „judecătorii au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocațilo, ori de câtre ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat” și va reduce cheltuielile de judecată la suma de 1000 de lei, motivat de complexitatea și miza cauzei, de munca îndeplinită de avocat și de faptul că recursul a fost soluționat la primul termen de judecată. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) ș i (3) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către intimată a sumei de 1000 lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentin ț ei civile nr. 783 din 02 februarie 2011 a Cur ț ii de Apel Bucure ș ti, sectia a VIII-a contencios administrativ ș i fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2012.