ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 111/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 111/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

chemare în judecată.

Prin acțiunea

înregistrată la data de 17 august  2010 pe rolul Curții de Apel Bucure

ș

ti, reclamanta B.G.L.,

în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

a solicitat desemnarea unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare

în ceea ce privește stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul compus din construcția demolată și terenul în suprafață de 2581,432

mp, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii;

emiterea în termen de 60 zile de data rămânerii irevocabile a hotărârii a

deciziei reprezentând titlul de despăgubire; obligarea pârâtei la plata

penalităților de întârziere de 1000 ron pe zi de întârziere în situația

neexecutării hotărârii în termenul dispus de către instanță; obligarea pârâtei

la plata unei amenzi judiciare de 20% din salariul brut pe economie pe zi de

întârziere în situația neexecutării hotărârii, aplicabilă conductorului instituției;

obligarea la plata daunelor morale în sumă de 400.000 ron, precum

ș

i la plata cheltuielilor

de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a invocat refuzul nejustificat al pârâtei în ce privește

soluționarea cererii acesteia, potrivit art. 2 alin. (1) litera h) din Legea nr.

554/2004, precum și faptul că, până în prezent, cererea acesteia nu a primit o

soluție, considerând că în cauză a fost depășit termenul rezonabil prevăzut de art.

6 din C.E.D.O.

Prin întâmpinarea

formulată, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

de fond

Prin sentin

ț

a civilă nr. 783 din 02

februarie 2011, Curtea de Apel Bucure

ș

ti, sec

ț

ia a VIII-a contencios

administrativ

ș

i fiscal a admis cererea formulată de reclamanta B.G.L. în

contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, a

obligat pârâta să efectueze operațiunile administrative necesare în vederea

desemnării unui evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru

terenul în suprafață de 2581,432 mp și construcția demolată în comuna Snagov,

județul Ilfov, în termen de 30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a

obligat pârâta să emită Decizia reprezentând titlul de despăgubire în termen de

30 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a respins ca neîntemeiate

celelalte capete de cerere

ș

i a obligat pârâta la plata sumei de 1047,015

ron cheltuieli de judecată reclamantei cu aplicarea art. 274 alin. (3) C.proc.civ..

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situa

ț

ia de fapt potrivit

căreia, prin sentin

ț

a civilă nr. 1464 din 30 septembrie 2008 a Tribunalului București,

rămasă irevocabilă prin decizia nr. 10138 din 15 decembrie 2009 a Înaltei Cur

ț

i de Casa

ț

ie

ș

i Justi

ț

ie, Serviciul de Informa

ț

ii Externe al României,

în calitate de unitate deținătoare, a fost obligat să emită o decizie prin care

să acorde reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul compus

din construcția demolată și terenul în suprafață de 2581,432 mp, iar prin decizia

nr. 34076 din 15 iulie  2010 emisă de Serviciul de Informații Externe a

României, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul notificat, dosarul aferent dispozițiilor respective fiind transmis Secretarului

Comisiei Centrale

ș

i înregistrat sub nr. 47476/CC.

Analizând dispozi

ț

iile pct. l6.16 din H.G.

nr. 1095/2005 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Titlului VII

din Legea nr. 247/2005, Curtea a re

ț

inut că autoritatea pârâtă este competentă

să verifice numai legalitatea respingerii cererii de restituire în natură și

nicidecum legalitatea propunerii deținătorului imobilului învestit cu

soluționarea notificării potrivit Legii nr. 10/2001

ș

i, atâta vreme cât decizia

nr. 34076 din 15 iulie  2010 emisă de Serviciul de Informații Externe al

României a rămas definitivă, nefiind contestată de părți, pârâta urmează să

verifice legalitatea respingerii cererii de restituire în natură.

Totodată, prima instan

ț

ă a constatat că Titlul

VII din Legea nr. 247/2005 nu prevede un alt termen care să deroge de la regula

generală, conform căreia rezolvarea cererii formulate de către reclamantă

trebuia săvârșită cu respectarea termenului de 30 de zile.

Fa

ț

ă de dispozi

ț

iile legale incidente

ș

i în raport cu situa

ț

ia de fapt re

ț

inută, instan

ț

a de fond a apreciat că

nesoluționarea cererii reclamantei de către autoritatea pârâtă în interiorul

termenului prevăzut de lege atrage refuzul nejustificat al autorității publice

sub forma tăcerii administrației și, implicit, pe plan procesual civil, atrage

culpa procesuală a pârâtei.

Așa cum învederează și

reclamanta, a re

ț

inut judecătorul fondului, justificarea autorității publice pârâte

prin invocarea caracterului aleatoriu al soluționării dosarelor nu este

întemeiată, necesară, legală și proporțională cu scopul urmărit.

Pe de altă parte, Curtea

a re

ț

inut că dreptul de

creanță născut în favoarea reclamantei prin emiterea deciziei nr. 34076 din 15

iulie  2010 de către Serviciul de Informații Externe al României, dispoziție

neatacată printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și

are, deci, caracteristicile unui bun în sensul primei fraze a art. 1 din protocolul

1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale, iar prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii

privitoare la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, autoritatea

administrativă a încălcat reclamantei dreptul la respectarea bunului său.

Prin urmare, Curtea, în

temeiul art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 2 alin. (1) lit.

g), h)

ș

i m) din aceeași lege, raportat

ș

i la dispozițiile de

ansamblu ale Titlului VII al Legii nr. 247/2005, în vederea restabilirii

dreptului subiectiv civil încălcat reclamantei prin refuzul său nejustificat, a

apreciat că se impune obligarea autorită

ț

ii pârâte să emită în 30 de zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii o decizie reprezentând titlul de despăgubire

pentru imobilul din litigiu.

Instan

ț

a de fond a mai re

ț

inut că toate actele și

operațiunile administrative care precedă emiterea titlului de despăgubire sunt

în mod implicit legate de actul admnistrativ pentru a cărui emitere se

efectuează, motiv pentru care obligarea pârâtei la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire reclamă, în mod intrinsec, efectuarea

tuturor acestor aperațiuni administrative prealabile

ș

i, pe cale de consecin

ț

ă, a obligat pârâta să

efectueze operațiunile administrative necesare în vederea desemnării unui

evaluator care să întocmească raportul de evaluare pentru imobilul notificat

ș

i să emită Decizia

reprezentând titlul de despăgubire în termen de 30 zile de la rămânerea

irevocabilă a hotărârii.

În ceea ce privește

stabilirea unui termen de executare a obligației instituită, prin sentin

ț

a pronun

ț

ată, în sarcina

autorității pârâte, instan

ț

a de fond a re

ț

inut că instituirea unui

astfel de termen executare a hotărârii are un caracter superfluu prin raportare

la prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care se aplică ope

legis.

În raport cu prevederile

art. 18 din Legea nr. 554/2004, prima instan

ț

ă a constatat că obligarea autorității

publice pârâte la executarea obligației instituită în sarcina acesteia sub

sancțiunea penalității și sub sancțiunea amenzii judiciare prevăzută de art. 24

alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prezintă un caracter dispozitiv pentru

instanța de judecată, astfel încât, în momentul procesual de față, aplicarea

acestor dispozi

ț

ii nu are un caracter oportun, partea având posibilitatea să

solicite instituirea unor astfel de măsuri

ș

i după rămânerea irevocabilă a hotărârii

și după expirarea termenului prevăzut de lege pentru aducerea la îndeplinire a

dispozitivului titlului executoriu. Mai mult, executarea obligațiilor stabilite

în sarcina autorității pârâte trebuie să se facă cu respectarea unei

jurisprudențe constante a C.E.D.O. în sensul executării de bună-voie a

hotărârilor judecătorești de către autoritățile publice.

În ce privește capătul

de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 400.000 ron cu

titlu de daune morale, instan

ț

a de fond a apreciat că, pentru a se dispune

acordarea de daune morale în cazul răspunderii civile delictuale, prejudiciul

încercat de către reclamantă trebuie să fie unul determinat sau determinabil

atât din punctul de vedere al existenței acestuia, cât și din punctul de vedere

al criteriilor de evaluare a acestuia. or, reclamanta nu a învederat prin probe

certe în ce constă prejudiciul a cărui reparare se solicită în prezenta cauză,

susținerile acesteia în ce privește prejudiciul încercat fiind pur declarative.

Raportat la soluția de

admitere în parte a acțiunii, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. (1) și 3 C.

proc. civ., curtea a obligat pârâta la plata sumei de 1047,015 ron cheltuieli

de judecată parțiale către reclamantă, proporțional cu admiterea cererii.

Împotriva sentinței

civile nr. 783 din 02 februarie 2011 a Cur

ț

ii de Apel Bucure

ș

ti, sec

ț

ia a VIII-a contencios

administrativ

ș

i fiscal, criticând-o pentru nelegalitate

ș

i netemeinicie, a

declarat recurs pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

invocând în drept dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă critică

soluția pronunțată de curtea de apel privind obligarea institu

ț

iei la emiterea deciziei

în termen de 30 de zile de la întocmirea raportului de evaluare, precizând că,

în cauza supusă judecății, etapa transmiterii și înregistrării dosarelor a fost

parcursă în ceea ce privește dosarul privind acordarea de măsuri reparatorii în

favoarea reclamantulei, în sensul că dosarul aferent Deciziei nr. 34076 din 16

iulie  2010 emisă de Serviciul de Informa

ț

ii Externe a fost transmis

ș

i înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 47476/CC. Totodată, dosarul a fost analizat în

privința legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului,

iar în

ș

edin

ț

a Comisiei Centrale din data de 26 august  2010, a fost desemnat

un evaluator autorizat.

Referitor la etapa evaluării,

recurenta precizează că ata

ș

ează cererii de recurs dovada desemnării

evaluatorului

ș

i sus

ț

ine că obliga

ț

ia instituită în sarcina sa în acest sens a fost

îndeplinită.

Totodată, autoritatea

recurentă sus

ț

ine că nu poate fi obligată la emiterea deciziei conținând titlul

de despăgubire în termen de 30 de zile, având în vedere procedurile complexe

prevăzute de Legea nr. 247/2005, care depind de entități diferite, cum sunt

acelea ale evaluatorilor.

În ceea ce privește

obligarea la plata cheltuielilor de judecată, recurenta sus

ț

ine, pe de o parte, că

instan

ț

a de fond, în mod neîntemeiat, a admis acest capăt de cerere, în

condi

ț

iile în care autoritatea pârâtă nu s-a opus cererii de chemare în

judecată, iar pe de altă parte, invocă prevederile art. 274 alin. (3) C. proc.

civ., solicitând micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată.

În fine, Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a arătat că nu poate fi obligată să

plătească, în nume propriu, cheltuielile de judecată, pentru că nu are un buget

prevăzut în acest scop.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza în

raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă,

precum și de reglementările legale incidente, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele expuse în continuare.

de drept relevante

Înalta Curte constată că

cea mai mare parte a motivării căii de atac exercitate în cauză nu cuprinde

critici propriu-zise la adresa soluției pronunțate de prima instanță, ci reia

apărările de la fond privind complexitatea procedurii reglementare de Titlul

VII al Legii nr. 247/2005 și inexistența unei culpe a autorității în derularea

acesteia.

Totodată, Înalta Curte remarcă

faptul că, de

ș

i în cuprinsul cererii de recurs recurenta-pârâtă a precizat că a

efectuat opera

ț

iunea de desemnare a evaluatorului, nu a depus la dosarul cauzei

nicio dovadă a îndeplinirii acestei obliga

ț

ii instituite de către instan

ț

a de fond în sarcina sa.

A

ș

adar, intervalul mare de

timp pe parcursul căruia s-a derulat procedura de acordare a reparațiilor

pentru imobilul preluat abuziv conferă consistență concluziei instanței de

fond, în sensul încălcării principiului soluționării cauzelor într-un termen

rezonabil, consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Cu referire concretă la

criticile formulate în recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond, în mod

întemeiat, a reținut că, prin conduita manifestată în soluționarea dosarului de

despăgubire, autoritatea pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a încălcat principiul termenului rezonabil consacrat de art. 6

paragaful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a cărui incidență nu

este înlăturată de împrejurarea că învestirea Comisiei Centrale și desemnarea

evaluatorului se fac potrivit procedurii speciale reglementate de Titlul VII al

Legii nr. 247/2005.

Nici faptul că legea

specială nu prevede un termen pentru soluționarea dosarelor nu conferă suport

susținerilor autorității publice recurente, pentru că, în temeiul art. 20 din

Constituția României, normele naționale cuprinse în legislația primară și

secundară având ca obiect de reglementare procedura de acordare a

despăgubirilor nu pot fi interpretate și aplicate într-un sens care să

contravină principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil,

consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenție, ca o garanție a dreptului la un

proces echitabil, aplicabil nu numai în procedura judiciară propriu-zisă, ci și

în cadrul procedurilor administrative ori în etapa executării hotărârilor

definitive.

Soluționarea cauzelor în

mod imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil constituie și element al

dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor membre, acesta fiind un argument în plus în

sensul netemeiniciei criticilor aduse hotărârii recurate.

Complexitatea etapelor

procedurale reglementate de lege poate constitui un criteriu de apreciere a

respectării termenului rezonabil, dar nu poate fi invocată pentru justificarea

unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice. În egală măsură,

normelor administrative emise de autoritatea competentă în vederea organizării propriei

activități de executare a legii și stabilirii ordinii soluționării dosarelor nu

li se pot conferi efecte juridice, în sensul justificării încălcării

principiului termenului rezonabil și a celorlalte garanții ale bunei

administrări.

Deși argumentele

recurentei privind complexitatea procedurilor reglementate de Legea nr. 247/2005

care cuprind mai multe etape, în care sunt antrenate mai multe entități (organe

învestite cu soluționarea notificării, evaluatorii) sunt corecte, acestea nu

reprezintă un motiv legal pentru depășirea termenului rezonabil de rezolvare a

situației litigioase a intima

ț

ilor.

Așa cum rezultă din cele

expuse anterior, ceea ce a sancționat instanța de fond, prin hotărârea

pronunțată, a fost încălcarea termenului rezonabil în derularea procedurii

administrative și prelungirea stării de incertitudine juridică asupra măsurilor

reparatorii, durata excesivă a procedurii aducând atingere atât dreptului la un

proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, cât și dreptului de proprietate ocrotit în protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Toate aceste elemente

conturează cu pregnanță caracterul nejustificat al refuzului de emitere a

actului administrativ de către Comisia Centrală, în sensul dispozițiilor Legii nr.

554/2004.

Pe de altă parte, Înalta

Curte re

ț

ine faptul că, în mod corect, instanța de primă jurisdicție a

constatat că pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu și-a

îndeplinit obligațiile prevăzute de lege, motiv pentru care a dispus obligarea

pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 274 alin. (1)

C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să

plătească cheltuielile de judecată.

În condițiile în care

obiectul cererii de chemare în judecată constă în obligarea pârâtei la

desemnarea unui evaluator în vederea întocmirii raportului de evaluare, care nu

a fost efectuat nici până la această dată, precum

ș

i la emiterea deciziei

reprezentând titlul de despăgubire, iar autoritatea pârâtă a încercat să

argumenteze că nu a refuzat nejustificat să soluționeze cererea reclamantei, nu

se poate vorbi despre o recunoaștere clară, necondiționată și neechivocă a

„pretențiilor” reclamantei în sensul art. 275 C. proc. civ., astfel că instanța

de fond a făcut corect aplicarea art. 274 alin. (1) din același cod.

Mai mult, Înalta Curte

constată că judecătorul fondului a procedat la reducerea cheltuielilor de

judecată, potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., în raport cu solu

ț

ia de admitere în parte

a ac

ț

iunii.

În ceea ce prive

ș

te etapa procesuală a

recursului, din actele și lucrările dosarului rezultă, fără putință de tăgadă,

că intimata-reclamantă B.G.L. a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată,

depunând la dosar dovada achitării onorariului de avocat în cuantum de 2000 de

lei .

Având în vedere soluția

pronunțată de către instan

ț

a de control judiciar, devin incidente

dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., iar Înalta Curte va face

aplicarea prevederilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora „judecătorii

au însă dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocațilo, ori de câtre

ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de

valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat” și va reduce cheltuielile de

judecată la suma de 1000 de lei, motivat de complexitatea și miza cauzei, de

munca îndeplinită de avocat și de faptul că recursul a fost soluționat la

primul termen de judecată.

soluției instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este afectată de niciunul

din motivele de casare sau modificare în sensul dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările

ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâta Comisia

Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor

art. 274 alin. (1)

ș

i (3) C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei,

Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata către intimată a sumei de 1000

lei, cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentin

ț

ei civile nr. 783 din 02

februarie 2011 a Cur

ț

ii de Apel Bucure

ș

ti, sectia a VIII-a contencios administrativ

ș

i fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată către intimată, cu aplicarea art.

274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2012.