ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3346/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 29 din 31 iulie 2008

pronunțată de către Tribunalul Militar Cluj, s-a declinat competența

soluționării cererii de revizuire formulată de către revizuentul V.G.O.

împotriva Sentinței penale nr. 215 din 15 iulie 1958, în favoarea Curții de

Apel Cluj, reținându-se că instanța civilă este competentă a soluționa o cerere

de revizuire formulată de către un condamnat, ce nu a avut calitatea de militar

la data judecării cauzei.

Curtea de Apel Cluj,

prin Sentința penală nr. 95 din 26 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr.

1226/33/2008, a dispus scoaterea de pe rol a cererii de revizuire formulată de

către V.G.O. și înaintarea acesteia către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Cluj, în vederea efectuării cercetărilor preliminarii.

În motivarea

sentinței, s-a reținut, că, prin cererea formulată de condamnatul revizuent

V.G.O. a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 215/din 15 iulie 1958

pronunțată în Dosar nr. 263/1958 precum și a Deciziei nr. 1212 din 29 august

1958 pronunțată în recurs de către Tribunalul Militar al Regiunii a III-a

Militară Cluj.

S-a reținut că,

potrivit art. 393, C. proc. pen. hotărârile judecătorești definitive pot fi

supuse revizuirii atât cu privire la latura penală cât și cu privire la latura

civilă, iar potrivit art. 397 alin. (1), cererea de revizuire se adresează

procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă

instanță.

Prin referatul nr.

21/III/6/2009 din 06 iulie 2009, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a

dispus trimiterea cererii formulată de petiționarul V.G.O., către Tribunalul București

pentru competentă soluționare, apreciind, în esență, că este vorba de o cauză

întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

La Tribunalul

București cauza a fost înregistrată sub nr. 29480/3/2009.

În cadrul acestui

dosar, revizuentul a formulat și o cerere de conexare a acestuia cu Dosarul nr.

5163/3/2010, aflat pe rolul Tribunalului București și precizare cu privire la

cuantumul despăgubirilor pe zi de detenție.

Prin Sentința civilă

nr. 699 din 03 mai 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, s-a declinat competența soluționării cererii de revizuire astfel cum a

fost formulată și întemeiată de reclamantul V.G.O. împotriva Sentinței penale

nr. 215 din 15 iulie 1958 pronunțată în Dosar nr. 263/1958 și a Deciziei nr.

1212 din 29 august 1958 pronunțată în recurs de către Tribunalul Militar al

Regiunii a III-a Militară Cluj, în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Cluj și, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat

cauza la Curtea de Apel București, pentru soluționarea acestuia.

În motivarea

sentinței de declinare și de constatare a conflictului negativ de competență

ivit s-a reținut că cererea formulată de către revizuent astfel cum a fost

precizată la 01 septembrie 2008 în Dosarul nr. 1226/33/2008 al Curții de Apel

Cluj, era o revizuire în temeiul art. 394 lit. a), c), d) C. proc. pen.

coroborat cu art. 395 teza a II-a art. 398 alin. (1), art. 399 și art. 405

alin. ultim, C. proc. pen.

Ca atare, tribunalul

a apreciat că cererea formulată la data de 06 martie 2008, cu mult înainte

chiar de intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009, astfel cum a fost susținută

și întemeiată în drept, nu cade în competența soluționării sale, motiv pentru

care, în baza art. 158, 159 pct. 3 C. proc. civ., a declinat competența

soluționării acesteia în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj

și, constatând intervenit conflictul negativ de competență, în baza art. 20 și

urm. C. proc. civ., a înaintat dosarul la Curtea de Apel București pentru

soluționare.

Prin Sentința civilă

nr. 51/F din 19 august 2010 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins ca ca inadmisibilă, sesizarea privind soluționarea conflictului negativ

de competență ivit între Tribunalul București și Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Cluj și a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

Pentru a pronunța

această hotărâre, curtea a reținut că prin cererea formulată condamnatul

revizuent V.G.O. a solicitat revizuirea Sentinței penale nr. 215 din 15 iulie

1958 pronunțată în Dosarul nr. 263/1958 precum și a Deciziei nr. 1212 din 29

august 1958 pronunțată în recurs de către Tribunalul Militar al Regiunii a

III-a Militară Cluj.

Prin Sentința penală

nr. 95 din 26 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 1226/33/2008 Curtea de Apel

Cluj a constatat că nu a fost legal sesizată cu cererea de revizuire formulată

de V.G.O., deoarece cererea de revizuire trebuia analizată de către procurorul

de la parchetul de pe lângă instanța, căreia i-ar reveni competența să judece

această cauză.

Mai constată Curtea

de Apel că, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a calificat cererea de

revizuire formulată de către V.G.O., fără a ține cont de împrejurarea că prin

Sentința penală nr. 95 din 26 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul nr. 1226/33/2008

de către Curtea de Apel Cluj a fost calificată cererea formulată de către

V.G.O. ca fiind o cerere de revizuire, prin urmare, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Cluj nu numai că nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii

cuprinse în Sentința penală nr. 95 din 26 septembrie 2008 pronunțată în Dosarul

nr. 1226/33/2008 a Curții de Apel Cluj, dar s-a și substituit unei instanțe de

judecată prin recalificarea cererii formulate de către V.G.O.

Totodată, reține că

în mod greșit Tribunalul București a constatat intervenit un conflict de

competență între o instanță de judecată și un parchet, deoarece conflictul de

competență se poate declanșa numai între instanțele de judecată, în

conformitate cu dispozițiile art. 42 și 43 C. proc. pen., realizându-se o confuzie

între instituția revizuirii unei sentințe penale, reglementată de dispozițiile

C. proc. pen. și posibilitatea formulării unei cereri întemeiată pe

dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei din

urmă sentințe a declarat recurs revizuentul V.G.O., criticând-o pentru

nelegalitate, fără a indica în drept motivele de modificare sau casare

prevăzute de dispoz.art. 304 C. proc. civ.

La termenul de

judecată acordat în prezentul dosar din 1 martie 2011, întrucât niciuna dintre

părțile cauzei nu a fost prezentă și nici nu a solicitat judecarea cauzei în

lipsă, s-a dispus suspendarea soluționării recursului în temeiul art. 242 alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ.

Din oficiu, prin

Rezoluția din 16 martie 2012, Înalta Curte, a dispus repunerea cauzei pe rol în

vederea discutării perimării, acordând termen în acest sens pentru azi, 15 mai

2012.

Analizând cu

prioritate această excepție datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte

o apreciază ca fiind fondată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 248 alin.

(1) C. proc. civ., „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel,

recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă

de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina

părții timp de un an”.

Termenul de perimare

începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, iar

cauzele de întrerupere și suspendare a acestui termen sunt prevăzute de art.

249 și 250 C. proc. civ.

Perimarea este o

sancțiune procesuală care se bazează pe prezumția de desistare a părții de la

cererea făcută, dedusă din faptul nestăruinței vreme îndelungată în judecată,

fiind reglementată ca o excepție dirimantă, întrucât scopul admiterii sale este

stingerea procesului în faza în care acesta se află.

Pentru a interveni

însă perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a

procesului se datorează culpei părții, existând în acest sens o prezumție

simplă de culpă, dedusă din lipsa de stăruință în judecată în intervalul de

timp reglementat de lege.

În caz, de la data

când a intervenit suspendarea (1 martie 2011) și până la data repunerii pe rol

din oficiu (16 martie 2012), cursul perimării nu a fost întrerupt, dosarul

fiind lăsat în nelucrare.

Curtea va constata

că, în speță, cererea de recurs formulată de recurentul V.G.O. a rămas în

nelucrare timp de mai mult de 1 an din vina părții, astfel că sunt întrunite

condițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., operând sancțiunea perimării de

drept.

În consecință, Curtea

va constata ca fiind perimat recursul declarat de acesta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat

recursul declarat de V.G.O. împotriva Sentinței nr. 51/F din 19 august 2010 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 mai 2012.

Procesat de GGC - AS