ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2111/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 64 de la 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 8518/2/2008 (2820/2008), în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C., împotriva sentinței penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, (definitivă prin decizia penală nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și a sentinței penale nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, (definitivă prin decizia penală nr. 5985 din 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuientul la 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin adresa nr. 737/VI11-1/2008 înregistrată pe rolul instanței la data de 23 decembrie 2008 cu nr. 8518/2/2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a înaintat. Spre competentă soluționare, cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. împotriva sentinței penale nr. 6 din 22 ianuarie 2004 a curții de Apel București, secția a II-a penală, și a sentinței penale nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a aceleiași instanțe. În motivarea cererii, petentul a arătat, în esență, că instanța nu a cunoscut împrejurarea că procura dată de D.C.

la data de 8 februarie 1994 și-a încetat efectele la data de 10 aprilie 1995, ea referindu-se strict la bunurile care au făcut obiectul succesiunii prin certificatul de moștenitor nr. 868 din 20 aprilie 1994 și care nu cuprinde în categoria bunurilor imobile și pe cel din sector 6 București. În consecință, includerea acestui bun în contractul de vânzare- cumpărare autentificat cu nr. 70 din data de 9 ianuarie 1999 este consecința unui fals intelectual, al cărui autor este intimatul R.D.O. Petentul a mai invocat și caracterul fals al sentinței civile nr. 621 din 3 septembrie 1998, precum și greșita sa condamnare prin sentința penală nr. 34/2003 a Curții de Apel București, solicitând, în concluzie, în conformitate cu dispozițiile art. 394 lit. a)-e) C. proc.

pen., revizuirea sentinței penale nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București și a deciziei penale nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin referatul înaintat instanței odată cu cererea de revizuire, procurorul a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă, întrucât hotărârile vizate au fost pronunțate în cauze având ca obiect plângere împotriva soluției de netrimitere în judecată dispusă de procuror, respectiv revizuire, hotărâri care nu pot face obiectul revizuirii conform deciziei de recurs în interesul legii nr. XVIII din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și prevederilor art. 393 C. proc. pen. Totodată, procurorul a invocat și lipsa calității de parte a revizuientului în dosarele soluționate prin cele două hotărâri a căror revizuire a fost solicitată.

Din oficiu, curtea de apel a dispus atașarea dosarelor nr. 3295/2003 și 123/2/2006 ale aceleiași instanțe, în care s-au pronunțat hotărârile penale supuse revizuirii. În ședința publică din data de 2 martie 2009, revizuientul C.C. a invocat o excepție de neconstitutionalitate și a solicitat sesizarea Curții Constituționale, cerere respinsă ca inadmisibilă pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii motivate de la acel termen. Examinând admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 3295/2003 s-a dispus admiterea plângerii formulate de petenta D.C., s-a desființat rezoluția nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale și cercetării numitului R.D.O.

pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen. Prin decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimatul R.D.O. a casat sentința atacată și a respins plângerea formulată de petiționara D.C. împotriva rezoluției nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pe care a menținut-o. Prin sentința penală nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în dosarul nr. 123/2/2006, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de petiționara D.C., prin mandatar C.C., împotriva sentinței penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Hotărârea a rămas definitivă prin decizia penală nr. 5985 de la 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de petiționară, prin mandatar C.C. În susținerea cererii de revizuire formulată în cauză, petiționarul C.C. a invocat nelegalitatea și netemeinicia deciziei penale nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a sentinței penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, motivele fiind expuse succint în considerentele sentinței. Sub un prim aspect, curtea de apel a apreciat că nu se impune examinarea admisibilității cererii de revizuire prin prisma calității de „parte" a revizuientului C.C., astfel cum a fost menționată în concluziile scrise formulate de Ministerul Public.

În acest sens, a constatat că petiționarul a formulat cererea de revizuire în calitate e mandatar al numitei D.C., calitate pe care a avut-o și în cauzele soluționate prin cele două hotărâri supuse revizuirii și care nu a fost contestată. În schimb, curtea de apel a reținut că cele două hotărâri supuse revizuirii nu fac parte din categoria hotărârilor care ar putea fi cenzurate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac și, din această perspectivă, cererea formulată de C.C. este inadmisibilă. Astfel, din analiza dispozițiilor art. 393 și urm. C. proc. pen. ce reglementează revizuirea a rezultat că de esența acestei căi de atac este faptul că ea poate fi îndreptată doar împotriva hotărârilor judecătorești definitive care conțin grave erori de fapt, respectiv cuprind o rezolvare a fondului cauzei prin tranșarea, atât a raportului juridic de drept substanțial, cât și a raportului juridic de drept procesual penal principal.

Fiind o „cale de atac de fapt", mijlocul procesual al revizuirii poate fi utilizat exclusiv împotriva hotărârilor prin care s-a rezolvat acțiunea penală, dispunându-se o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, iar nu împotriva hotărârilor pronunțate în proceduri adiacente, anterioare sau ulterioare rezolvării fondului. Or, în decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, nu cuprinde o rezolvare a acțiunii penale în sensul art. 345 C. proc. pen., ci doar o examinare a legalității și temeiniciei soluției de netrimitere în judecată dispusă de procuror din perspectiva dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., cenzurarea acestei hotărâri prin prisma prevederilor art. 393 și urm. C. proc.

pen. nefiind admisibilă. De altfel, inadmisibilitatea revizuirii unei atare hotărâri a fost consacrată și prin decizia de recurs în interesul legii nr. XVII din 19 martie 2007 ( obligatorie pentru instanțe conform art. 414 2 alin. (3) C. proc. pen. ) prin care s-a statuat că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) și b) C. proc. pen., este inadmisibilă. În ceea ce privește sentința penală nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală, curtea de apel a constatat că a fost pronunțată în soluționarea căii de atac extraordinare a revizuirii și în mod evident nu se subsumează acelei categorii de hotărâri ce pot face obiectul căii extraordinare de atac deduse judecății.

A admite posibilitatea cenzurării legalității sentinței pronunțate în revizuire prin intermediul unei proceduri similare echivalează, atât cu nesocotirea esenței acestui remediu procesual, cât și cu transformarea sa într-o cale de atac ordinară, contrar prevederilor exprese și de strictă interpretare ale codului de procedură penală. Pentru aceste considerente, în baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen., curtea de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. împotriva sentinței penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție) și a sentinței penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 5985 din 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat revizuientul la 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal recurs, revizuientul C.C., fără a arăta în scris motivele de recurs.

La termenul de judecată de la 7 mai 2009, s-a referit că recurentul revizuient a solicitat acordarea unui nou termen de judecată în vederea angajării unui apărător, cerere față de care reprezentantul Ministerului Public a cerut respingerea cererii formulate, ca nefondată, în raport cu obiectul pricinii, apărarea nefiind obligatorie în cauză, iar Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare formulată de recurentul revizuient, cauza fiind la prim termen, acordând termen de 4 iunie 2009. La termenul de astăzi, s-a referit că în cursul ședinței de judecată, recurentul a comunicat printr-o cerere transmisă prin fax că solicită constatarea contractului de vânzare-cumpărare ca fiind fals, iar, în situația respingerii acestei cereri își menține excepția de neconstituționalitate formulată la instanța de fond la data de 2 martie 2009 și recuză întreaga instanța supremă.

Înalta Curte, deliberând a respins cererea recurentului revizuient, în raport cu obiectului cauzei și a constatat cauza în stare de judecată, acordând cuvântul părților, în dezbateri, potrivit art. 385 13 C. proc. pen. Reprezentantul Ministerului Public a arătat că apreciază cauza în stare de judecată, excepția de neconstituționalitate neavând legătură cu obiectul prezentei cauze, iar asupra recursului declarat de revizuient a arătat că în mod corect prima instanță a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire, așa încât solicită respingerea, ca nefondat a recursului declarat de revizuient. Înalta Curte examinând precizarea făcută de recurentul revizuient C.C.

din cererea transmisă prin fax și depusă la dosarul Înaltei Curți, la filele 11-12, în sensul că menține excepția de neconstituționalitate din data de 2 martie 2009 depusă la Curtea de Apel București, în raport cu cererea la care recurentul a făcut referire, aflată la filele 50-55 dosarul primei instanțe, rezultă că aceasta nu are ca obiect verificarea neconstituționalității unui act normativ sau a unei dispoziții din cadrul acestuia, care pot face obiectul unui control de constituționalitate, deoarece în conținutul cererii formulate de revizuient se menționează „cerere de neconstituționalitate în judecarea cauzei prezentului dosar, motiv pentru care solicit trimiterea cauzei la Curtea Constituțională a României în vederea pronunțării pe fond a demersurilor neconstituționale declanșate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarele nr. 123/2/2006 I.C.C.J.

( decizia penală nr. 5985 din 18 octombrie 2006), nr. 4688/1/2004 (1207/2004) I.C.C.J. (decizia penală nr. 6586 din data de 22 noiembrie 2005), 572/1/2003 (132/2003) I.C.C.J. (decizia penală nr. 5430 din 27 septembrie 2005) și decizia penală nr. XVIII din 19 martie 2007 a I.C.C.J., Secțiile Unite și declararea acestora ca neconstituționale...(fila 50 dosarul curții de apel)...De asemenea, cer Curții Constituționale a României să declare în afara legii decizia civilă nr. 970 din 22 mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și a „încheierii" din data de 18.08.2004 pronunțată de Judecătoria Sector 6 București, în dosarul de executare nr. 915/2004 acte pronunțate „contra naturii", catalogate ca erori judiciare voite, dictate și impuse prin corupția practicată de acest clan mafiot la nivelul magistraților arondată Curții de Apel București decizia penală nr. 5430 din 27 septembrie 2005 a I.C.C.J., dosar 572/1/2003 (132/2003).

În asemenea condiții, este normal și logic ca, Curtea Constituțională a României să dispună scoaterea în afara legii a Consiliului Superior al Magistraturii și anularea tuturor efectelor produse de acesta." (fila 55 dosarul curții de apel). De asemenea, Înalta Curte, analizând cererea de recuzare a tuturor judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție formulată de recurentul revizuient, consideră că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Potrivit art. 126 alin. (1) din Constituția României „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege." În conformitate cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „în România funcționează o singură instanță supremă, denumită Înalta Curte de Casație și Justiție, cu personalitate juridică și cu sediul în capitala țării." Dispozițiile art. 52 alin. (5) C. proc.

pen. au fost modificate prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, așa încât acestea prevăd: "Când pentru soluționarea abținerii sau a recuzării nu se poate alcătui completul potrivit alin. (1), abținerea sau recuzarea se soluționează de instanța ierarhic superioară. în cazul în care găsește întemeiată abținerea sau recuzarea și, din cauza abținerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanța competentă să soluționeze cauza, instanța ierarhic superioară desemnează pentru judecarea cauzei o instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a formulat abținerea sau recuzarea." Așa cum rezultă din conținutul prevederilor legale arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție este singura instanță supremă a României, situându-se în vârful ierarhiei instanțelor judecătorești.

În condițiile în care cererea de recuzare formulată de recurentul revizuient C.C. vizează toți judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție, aceasta este inadmisibilă, pe de-o parte, pentru că nu mai există niciun temei legal pentru formularea unei asemenea cereri, având în vedere modificările dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., așa cum s-a arătat, iar pe de altă parte, față de imposibilitatea soluționării unei astfel de cereri, în situația în care nu mai există nici o altă instanță ierarhic superioară, instanței supreme, împrejurare în care formularea cererii care are un asemenea obiect este în contradicție cu prevederile legale, ce caracterizează competența soluționării lor în sistemul judiciar român.

Examinând recursul declarat de recurentul revizuient C.C. împotriva sentinței pronunțată în primă instanță, din oficiu, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul declarat de revizuient ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că prima instanță în mod judicios a examinat cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. în care acesta a invocat nelegalitatea și netemeinicia deciziei penale nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a sentinței penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, atât prin prisma titularului căii extraordinare exercitate, cât și a condițiilor prevăzute în art. 393 și urm. C. proc.

pen. ce reglementează revizuirea, în raport cu obiectul hotărârilor arătate. Astfel, în mod corect, prima instanță a considerat că nu se impunea examinarea admisibilității cerere de revizuire prin prisma calității de „parte" a revizuientului C.C., așa cum arătase în concluziile scrise Ministerul Public, deoarece petiționarul a formulat cererea de revizuire în calitate de mandatar al numitei D.C., calitate pe care a avut-o și în cauzele soluționate prin cele două hotărâri împotriva cărora a fost formulată cererea de revizuire.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că prima instanță a făcut un riguros examen asupra admisibilității cererii de revizuire formulată de revizuientul C.C., în raport cu dispozițiile ce reglementează revizuirea, obiectul deciziei penale nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. XVII (17) din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite. Astfel, s-a evidențiat faptul că revizuirea constituie un remediu procesual ce poate fi exercitat împotriva hotărârilor judecătorești definitive care conține grave erori de fapt, fiind o adevărată „cale de atac de fapt" ce vizează însă hotărâri prin care a fost rezolvată acțiunea penală, în sensul că s-a dispus una din soluțiile prevăzute de art. 345 C. proc.

pen., respectiv de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal, iar nu împotriva hotărârilor pronunțate în proceduri adiacente, anterioare sau ulterioare rezolvării fondului cauzei. Or, prin decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, au fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimatul R.D.O., s-a casat sentința atacată și a fost respinsă plângerea formulată de petiționara D.C. împotriva rezoluției nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pe care a menținut-o, soluție ce nu cuprinde o rezolvare a acțiunii penale în sensul art. 345 C. proc.

pen., ci doar examinarea legalității și temeiniciei soluției de netrimitere în judecată dispusă de procuror prin prisma prevederilor art. 278 1 C. proc. pen., ceea ce atrage inadmisibilitatea verificării hotărârii potrivit art. 393 și urm. C. proc. pen. Asupra inadmisibilității revizuirii unei asemenea hotărâri a fost pronunțată decizia în recursul în interesul legii cu nr. XVII (17) din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în M.Of. nr. 542 din 17 iulie 2008, decizie ce are caracter obligatoriu, conform art. 414 2 alin. (3) C. proc. pen. Astfel, prin decizia mai sus arătată s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) și b) C. proc.

pen., este inadmisibilă. În considerentele deciziei menționate s-a reținut că „... Din aceste reglementări de ansamblu ale cazurilor de revizuire și ale condițiilor pe care fiecare dintre acestea trebuie să le îndeplinească pentru a constitui motive de revizuire a unei hotărâri judecătorești definitive rezultă, deci, că hotărârile judecătorești prin care nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii. Or, în raport cu soluțiile ce pot fi pronunțate în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) și b) C. proc. pen. de către judecătorul care examinează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluții nu implică stabilirea existenței faptei și a vinovăției în accepțiunea prevederilor art. 345 C. proc.

pen. , respectiv prin condamnarea, achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal. Pe de altă parte, cât timp prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii și împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea plângerilor formulate în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., o atare cale de atac nu este admisibilă, întrucât în situația contrară s-ar contraveni principiului instituit prin art. 129 din Constituția Românei, potrivit căruia „împotriva hotărârilor judecătorești, părțile (...) pot exercita căile de atac, în condițiile legii." Așadar, în mod judicios, prima instanță a făcut aplicabilitatea deciziei în recursul în interesul legii mai sus arătate, în sensul pronunțării respingerii, ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C.

împotriva sentinței penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. De asemenea, prima instanță, în mod corect a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. și împotriva celei de-a doua sentințe ce a făcut obiectul cererii de revizuire, respectiv sentința penală nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie, definitivă prin decizia penală nr. 5985 de la 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, deoarece prin sentința mai sus arătată a fost respinsă, ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de petiționara D.C.

prin mandatar C.C. împotriva sentinței penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Altfel spus a fost formulată o cerere de revizuire împotriva unei sentințe prin care s-a soluționat o cerere de revizuire, ceea ce, pe de-o parte excede dispozițiilor art. 393 și urm. C. proc. pen. , care vizează numai hotărâri privind rezolvarea acțiunii penale prin soluțiile prevăzute de art. 345 C. proc. pen., situație ce nu se regăsește în cauza de fată, iar pe de altă parte a fost exercitat același remediu procesual al revizuirii pentru a se verifica tot o revizuire, fiind contrar prevederilor exprese ale legii în materie, neputându-se converti felul și scopurile căii extraordinare de atac a revizuirii, în cele specifice unei căii ordinare de atac.

În raport cu cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că sentința pronunțată în primă instanță este legală și temeinică sub toate aspectele. Față de cele mai sus arătate, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul revizuient C.C. împotriva sentinței penale nr. 64 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul revizuient C.C. împotriva sentinței penale nr. 64 din 16 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul revizuient la plata sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 4 iunie 2009.