ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2111/2009

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2111/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 64 de la 16

martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu

minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. 8518/2/2008 (2820/2008), în

baza art. 403 alin. (3) C. proc. pen. a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea

de revizuire formulată de revizuientul C.C., împotriva sentinței penale nr. 6

de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, (definitivă

prin decizia penală nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție) și a sentinței penale nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, (definitivă prin decizia penală nr. 5985 din 18

octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a fost obligat revizuientul la 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că prin adresa nr. 737/VI11-1/2008 înregistrată pe

rolul instanței la data de 23 decembrie 2008 cu nr. 8518/2/2008, Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București a înaintat. Spre competentă soluționare,

cererea de

revizuire formulată de

revizuientul C.C. împotriva sentinței

penale nr. 6 din 22 ianuarie 2004

a curții de Apel București, secția a II-a penală, și a sentinței penale nr. 3

din 18 ianuarie 2006 a aceleiași instanțe.

În motivarea cererii, petentul a

arătat, în esență, că instanța nu a cunoscut împrejurarea că procura dată de D.C.

la data de 8 februarie 1994 și-a încetat efectele la data de 10 aprilie 1995,

ea referindu-se strict la bunurile care au făcut obiectul succesiunii prin

certificatul de moștenitor nr. 868 din 20 aprilie 1994 și care nu cuprinde în

categoria bunurilor imobile și pe cel din sector 6

București. În consecință, includerea acestui bun în contractul de

vânzare-

cumpărare autentificat cu nr. 70 din data de 9 ianuarie 1999

este consecința unui fals intelectual, al cărui autor este intimatul R.D.O.

Petentul a mai invocat și caracterul

fals al sentinței civile nr. 621 din

3

septembrie 1998, precum și greșita sa condamnare prin sentința penală

nr.

34/2003 a Curții de Apel București, solicitând, în concluzie, în conformitate

cu dispozițiile art. 394 lit. a)-e) C. proc. pen., revizuirea sentinței penale

nr. 3 din 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel București și a deciziei penale nr.

6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin referatul înaintat instanței odată

cu cererea de revizuire, procurorul a solicitat respingerea acesteia ca

inadmisibilă, întrucât hotărârile vizate au fost pronunțate în cauze având ca

obiect plângere

împotriva soluției de netrimitere în judecată dispusă de procuror,

respectiv

revizuire, hotărâri care nu pot face obiectul

revizuirii conform deciziei de recurs în interesul legii nr. XVIII din 19

martie 2007 a Înaltei Curți de

Casație și

Justiție și prevederilor art. 393 C. proc. pen. Totodată,

procurorul a

invocat și lipsa calității de parte a revizuientului în dosarele soluționate

prin cele două hotărâri a căror revizuire a fost solicitată.

Din oficiu, curtea de apel a dispus

atașarea dosarelor nr. 3295/2003 și 123/2/2006 ale aceleiași instanțe, în care

s-au pronunțat hotărârile penale supuse revizuirii.

În ședința publică din data de 2 martie

2009, revizuientul C.C. a invocat o excepție de neconstitutionalitate și a

solicitat sesizarea Curții Constituționale, cerere respinsă ca inadmisibilă

pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii motivate de la acel

termen.

Examinând admisibilitatea în principiu

a cererii de revizuire, prima instanță a reținut că prin sentința penală nr. 6

de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

pronunțată în dosarul nr. 3295/2003 s-a dispus admiterea plângerii formulate de

petenta D.C., s-a desființat rezoluția nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a trimis cauza

procurorului în vederea începerii urmăririi penale și cercetării numitului R.D.O.

pentru infracțiunile prevăzute de art. 246 C. pen. și art. 289 C. pen.

Prin decizia penală nr. 6586 de la 22

noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile

declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și intimatul R.D.O.

a casat sentința atacată și a respins plângerea formulată de petiționara D.C.

împotriva rezoluției nr. 1313/P/2000 din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București, pe care a menținut-o.

Prin sentința penală nr. 3 de la 18

ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în

dosarul nr. 123/2/2006, s-a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire

formulată de petiționara D.C., prin mandatar C.C., împotriva sentinței penale

nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Hotărârea a rămas definitivă prin

decizia penală nr. 5985 de la 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de petiționară,

prin mandatar C.C.

În susținerea cererii de revizuire formulată în

cauză, petiționarul C.C. a invocat nelegalitatea și netemeinicia deciziei

penale nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție și a

sentinței penale nr. 3 de la 18

ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, motivele fiind

expuse succint în considerentele sentinței.

Sub un prim aspect, curtea de apel a apreciat

că nu se impune examinarea admisibilității cererii de revizuire prin prisma

calității de „parte" a revizuientului C.C., astfel cum a fost menționată

în concluziile scrise formulate de Ministerul Public.

În acest sens, a constatat că

petiționarul a formulat cererea de

revizuire

în calitate e mandatar al numitei D.C., calitate pe care a

avut-o și în

cauzele soluționate prin cele două hotărâri supuse revizuirii și care nu a fost

contestată.

În schimb, curtea de apel a reținut că

cele două hotărâri supuse revizuirii nu fac parte din categoria hotărârilor

care ar putea fi cenzurate prin intermediul acestei căi extraordinare de atac

și, din această perspectivă, cererea formulată de C.C. este inadmisibilă.

Astfel,

din analiza dispozițiilor art. 393 și urm. C. proc. pen. ce reglementează

revizuirea a rezultat că de esența acestei căi de

atac

este faptul că ea poate fi îndreptată doar împotriva hotărârilor judecătorești

definitive care conțin grave erori de fapt, respectiv cuprind o rezolvare a

fondului cauzei prin tranșarea, atât a raportului juridic de drept substanțial,

cât și a raportului juridic de drept procesual penal principal.

Fiind o

„cale de atac de fapt", mijlocul procesual al revizuirii poate fi

utilizat exclusiv împotriva hotărârilor prin care s-a rezolvat acțiunea

penală, dispunându-se o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a

procesului penal, iar nu împotriva hotărârilor pronunțate în proceduri

adiacente, anterioare sau ulterioare rezolvării fondului.

Or, în

decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, nu cuprinde o rezolvare a

acțiunii penale în sensul art. 345 C. proc. pen., ci doar o examinare a

legalității și temeiniciei soluției de netrimitere în judecată dispusă de

procuror din perspectiva dispozițiilor art. 278

1

C. proc. pen.,

cenzurarea acestei hotărâri prin prisma prevederilor art. 393 și urm. C. proc.

pen. nefiind admisibilă.

De altfel, inadmisibilitatea revizuirii

unei atare hotărâri a fost consacrată și prin decizia de recurs în interesul

legii nr. XVII din 19 martie

2007 (

obligatorie pentru instanțe conform art. 414

2

alin. (3) C.

proc. pen.

) prin care s-a statuat că

cererea de revizuire îndreptată împotriva

unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată în temeiul art. 278

1

alin. (8)

lit. a) și b) C. proc. pen., este inadmisibilă.

În ceea ce privește sentința penală nr.

6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, Secția a II-a Penală,

curtea de apel a constatat

că a fost pronunțată

în soluționarea căii de atac extraordinare a revizuirii și în mod evident nu se

subsumează acelei categorii de hotărâri ce pot face obiectul căii extraordinare

de atac deduse judecății. A admite posibilitatea

cenzurării legalității

sentinței pronunțate în revizuire prin intermediul unei proceduri similare

echivalează, atât cu nesocotirea esenței acestui

remediu procesual, cât și cu transformarea sa într-o cale de atac

ordinară,

contrar prevederilor

exprese și de strictă interpretare ale codului de procedură penală.

Pentru aceste considerente, în baza

art. 403 alin. (3) C. proc. pen., curtea de apel a respins, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată de revizuientul C.C. împotriva sentinței penale

nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală (definitivă

prin decizia penală nr. 6586 din 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție) și a sentinței penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală (definitivă prin decizia penală nr. 5985

din 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a fost obligat revizuientul la 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Împotriva acestei sentințe a declarat,

în termenul legal recurs, revizuientul C.C., fără a arăta în scris motivele de

recurs.

La termenul de judecată de la 7 mai

2009, s-a referit că recurentul revizuient a solicitat acordarea unui nou

termen de judecată în vederea angajării unui apărător, cerere față de care

reprezentantul Ministerului Public a cerut respingerea cererii formulate, ca

nefondată, în raport cu obiectul pricinii, apărarea nefiind obligatorie în

cauză, iar Înalta Curte a apreciat ca întemeiată cererea de amânare formulată

de recurentul revizuient, cauza fiind la prim termen, acordând termen de 4

iunie 2009.

La termenul de astăzi, s-a referit că

în cursul ședinței de judecată, recurentul a comunicat printr-o cerere

transmisă prin fax că solicită constatarea contractului de vânzare-cumpărare ca

fiind fals, iar, în situația respingerii acestei cereri își menține excepția de

neconstituționalitate formulată la instanța de fond la data de 2 martie 2009 și

recuză întreaga instanța supremă.

Înalta

Curte, deliberând a respins cererea recurentului revizuient, în

raport cu obiectului cauzei și a constatat cauza în stare de judecată,

acordând cuvântul părților, în dezbateri, potrivit art. 385

13

C. proc. pen.

Reprezentantul Ministerului Public a

arătat că apreciază cauza în stare de judecată, excepția de neconstituționalitate

neavând legătură cu obiectul prezentei cauze, iar asupra recursului declarat de

revizuient a arătat că în mod corect prima instanță a respins, ca inadmisibilă

cererea de revizuire, așa încât solicită respingerea, ca nefondat a recursului

declarat de revizuient.

Înalta Curte examinând precizarea

făcută de recurentul revizuient C.C. din cererea transmisă prin fax și depusă

la dosarul Înaltei Curți, la filele 11-12, în sensul că menține excepția de

neconstituționalitate din data de 2 martie 2009 depusă la Curtea de Apel

București, în raport cu cererea la care recurentul a făcut referire, aflată la

filele 50-55 dosarul primei instanțe, rezultă că aceasta nu are ca obiect

verificarea neconstituționalității unui act normativ sau a unei dispoziții din

cadrul acestuia, care pot face obiectul unui

control de constituționalitate, deoarece în conținutul cererii formulate de

revizuient se menționează „cerere de neconstituționalitate în judecarea cauzei

prezentului dosar, motiv pentru care solicit trimiterea cauzei la Curtea

Constituțională a

României în vederea

pronunțării pe fond a demersurilor neconstituționale declanșate de Parchetul de

pe lângă Curtea de Apel București, Curtea de

Apel București și Înalta

Curte de Casație și Justiție în dosarele nr. 123/2/2006 I.C.C.J. ( decizia

penală nr. 5985 din 18 octombrie 2006), nr. 4688/1/2004 (1207/2004) I.C.C.J. (decizia

penală nr. 6586 din data de 22 noiembrie 2005), 572/1/2003 (132/2003) I.C.C.J.

(decizia penală nr. 5430 din 27 septembrie 2005) și decizia penală nr. XVIII

din 19 martie 2007 a I.C.C.J., Secțiile Unite și declararea acestora ca

neconstituționale...(fila 50 dosarul curții de apel)...De asemenea, cer Curții

Constituționale a României să declare în afara legii decizia civilă nr. 970 din

22 mai 2002 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și a

„încheierii" din data de 18.08.2004 pronunțată de Judecătoria Sector 6

București, în dosarul de executare nr. 915/2004 acte pronunțate „contra

naturii", catalogate ca

erori

judiciare voite, dictate și impuse prin corupția practicată de acest clan

mafiot

la nivelul magistraților arondată Curții de Apel București decizia penală nr.

5430 din 27 septembrie 2005 a I.C.C.J., dosar 572/1/2003 (132/2003). În

asemenea condiții, este normal și logic ca, Curtea Constituțională a României

să dispună scoaterea în afara legii a Consiliului Superior al Magistraturii și

anularea tuturor efectelor produse de acesta." (fila 55 dosarul curții de

apel).

De

asemenea, Înalta Curte, analizând cererea de recuzare a tuturor

judecătorilor Înaltei Curți de Casație și Justiție formulată de

recurentul revizuient, consideră că aceasta este inadmisibilă pentru

următoarele considerente:

Potrivit art. 126 alin. (1) din

Constituția României „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și

Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege."

În conformitate cu art. 16 alin. (1)

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară „în România funcționează o

singură instanță supremă, denumită Înalta Curte de Casație și Justiție, cu

personalitate juridică și cu sediul în capitala țării."

Dispozițiile art. 52 alin. (5) C. proc.

pen. au fost modificate prin dispozițiile Legii nr. 356/2006, așa încât acestea

prevăd: "Când pentru soluționarea abținerii sau a recuzării nu se poate

alcătui completul potrivit alin. (1), abținerea sau recuzarea se soluționează

de

instanța ierarhic superioară. în cazul

în care găsește întemeiată abținerea

sau recuzarea și, din cauza

abținerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată la instanța

competentă să soluționeze cauza, instanța ierarhic superioară desemnează pentru

judecarea cauzei o

instanță egală în grad

cu instanța în fața căreia s-a formulat abținerea sau

recuzarea."

Așa cum rezultă din conținutul

prevederilor legale arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție este singura

instanță supremă a României, situându-se în vârful ierarhiei instanțelor

judecătorești.

În condițiile în care cererea de

recuzare formulată de recurentul revizuient C.C. vizează toți judecătorii Înaltei

Curți de Casație și Justiție, aceasta este inadmisibilă, pe de-o parte, pentru

că nu mai există niciun temei legal pentru formularea unei asemenea cereri,

având în vedere modificările dispozițiilor art. 52 alin. (5) C. proc. pen., așa

cum s-a arătat, iar pe de altă parte, față de imposibilitatea soluționării unei

astfel de cereri, în situația în care nu mai există nici o altă instanță

ierarhic superioară, instanței supreme, împrejurare în care formularea cererii

care are un asemenea obiect este în contradicție cu prevederile legale, ce

caracterizează competența soluționării lor în sistemul judiciar român.

Examinând recursul declarat de

recurentul revizuient C.C. împotriva sentinței pronunțată în primă instanță,

din oficiu, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată recursul declarat de revizuient ca fiind nefondat pentru

considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că prima

instanță în mod judicios a examinat cererea de revizuire formulată de

revizuientul C.C. în care acesta a invocat nelegalitatea și netemeinicia

deciziei penale nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție și a sentinței penale nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală, atât prin prisma titularului căii

extraordinare exercitate, cât și a condițiilor prevăzute în art. 393 și urm. C.

proc. pen. ce reglementează revizuirea, în raport cu obiectul hotărârilor

arătate.

Astfel,

în mod corect, prima instanță a considerat că nu se impunea

examinarea admisibilității cerere de revizuire prin prisma calității de

„parte"

a revizuientului C.C., așa cum

arătase în concluziile scrise

Ministerul Public, deoarece petiționarul a

formulat cererea de revizuire în calitate de mandatar al numitei D.C., calitate

pe care a avut-o și în cauzele soluționate prin cele două hotărâri împotriva

cărora a fost formulată cererea de revizuire.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că

prima instanță a făcut un riguros examen asupra admisibilității cererii de

revizuire formulată de revizuientul C.C., în raport cu dispozițiile ce

reglementează revizuirea, obiectul deciziei penale nr. 6586 de la 22 noiembrie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și decizia pronunțată în recursul în

interesul legii nr. XVII (17) din 19 martie 2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite.

Astfel, s-a evidențiat faptul că

revizuirea constituie un remediu procesual ce poate fi exercitat împotriva

hotărârilor judecătorești definitive care conține grave erori de fapt, fiind o

adevărată „cale de atac de fapt" ce vizează însă hotărâri prin care a fost

rezolvată acțiunea penală, în sensul că s-a dispus una din soluțiile prevăzute

de art. 345 C. proc. pen., respectiv de condamnare, de achitare sau de încetare

a procesului penal, iar nu împotriva hotărârilor pronunțate în proceduri

adiacente, anterioare sau ulterioare rezolvării fondului cauzei.

Or, prin decizia penală nr. 6586 de la

22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, au

fost admise recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

București și intimatul R.D.O., s-a casat sentința atacată și a fost respinsă

plângerea formulată de petiționara D.C. împotriva rezoluției nr. 1313/P/2000

din 5 aprilie 2001 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, pe care

a menținut-o, soluție ce nu cuprinde o rezolvare a acțiunii penale în sensul

art. 345 C. proc. pen., ci doar examinarea legalității și temeiniciei soluției

de netrimitere în judecată dispusă de procuror prin prisma prevederilor art. 278

1

C. proc. pen., ceea ce atrage inadmisibilitatea verificării hotărârii potrivit

art. 393 și urm. C. proc. pen.

Asupra inadmisibilității revizuirii

unei asemenea hotărâri a fost pronunțată decizia în recursul în interesul legii

cu nr. XVII (17) din 19

martie 2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, publicată în

M.Of. nr. 542

din 17 iulie 2008, decizie ce are caracter obligatoriu, conform art. 414

2

alin. (3) C. proc. pen.

Astfel, prin decizia mai sus arătată

s-a stabilit că cererea de revizuire îndreptată împotriva unei hotărâri

judecătorești definitive, pronunțată în temeiul art. 278

1

alin. (8)

lit. a) și b) C. proc. pen., este inadmisibilă.

În considerentele deciziei menționate

s-a reținut că „... Din aceste reglementări de ansamblu ale cazurilor de

revizuire și ale condițiilor pe care fiecare dintre acestea trebuie să le

îndeplinească pentru a constitui motive de revizuire a unei hotărâri

judecătorești definitive rezultă, deci, că hotărârile judecătorești prin care

nu se rezolvă fondul cauzei nu pot fi supuse revizuirii. Or, în raport cu

soluțiile ce pot fi pronunțate în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit.

a) și b) C. proc. pen. de către judecătorul care examinează plângerea împotriva

rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, nu se

poate considera că într-o astfel de etapă procesuală s-ar rezolva fondul

cauzei, deoarece niciuna dintre aceste soluții nu implică stabilirea existenței

faptei și a vinovăției în accepțiunea prevederilor art. 345 C. proc. pen.

, respectiv prin condamnarea, achitarea

inculpatului sau

încetarea procesului penal. Pe de altă parte, cât timp

prin lege nu este reglementată posibilitatea extinderii exercitării căii

extraordinare de atac a

revizuirii și

împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate în soluționarea plângerilor

formulate în temeiul art. 278

1

C. proc. pen., o atare cale de atac

nu este admisibilă, întrucât în situația contrară s-ar contraveni principiului

instituit prin art. 129 din Constituția Românei, potrivit căruia „împotriva

hotărârilor judecătorești, părțile (...) pot exercita căile de atac, în

condițiile legii."

Așadar, în mod judicios, prima instanță

a făcut aplicabilitatea deciziei în recursul în interesul legii mai sus

arătate, în sensul pronunțării respingerii, ca inadmisibilă cererea de

revizuire formulată de revizuientul C.C. împotriva sentinței penale nr. 6 de la

22 ianuarie 2004 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, definitivă

prin decizia penală nr. 6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție.

De asemenea, prima instanță, în mod

corect a apreciat ca fiind inadmisibilă cererea de revizuire formulată de

revizuientul C.C. și împotriva celei de-a doua sentințe ce a făcut obiectul

cererii de revizuire, respectiv sentința penală nr. 3 de la 18 ianuarie 2006 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și familie,

definitivă prin decizia penală nr. 5985 de la 18 octombrie 2006 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, deoarece prin sentința mai sus arătată a fost respinsă,

ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de petiționara D.C. prin

mandatar C.C. împotriva sentinței penale nr. 6 de la 22 ianuarie 2004 a Curții

de Apel București, secția a II-a penală, definitivă prin decizia penală nr.

6586 de la 22 noiembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Altfel spus a fost formulată o cerere

de revizuire împotriva unei sentințe prin care s-a soluționat o cerere de

revizuire, ceea ce, pe de-o parte excede dispozițiilor art. 393 și urm. C.

proc. pen.

, care vizează numai hotărâri

privind rezolvarea acțiunii penale prin

soluțiile prevăzute de art. 345 C.

proc. pen., situație ce nu se regăsește în cauza de fată, iar pe de altă parte

a fost exercitat același remediu procesual al revizuirii pentru a se verifica

tot o revizuire, fiind contrar prevederilor exprese ale legii în materie,

neputându-se converti felul și scopurile căii extraordinare de atac a

revizuirii, în cele specifice unei căii ordinare de atac.

În raport

cu cele mai sus arătate, Înalta Curte consideră că sentința

pronunțată în primă instanță este legală și temeinică sub toate

aspectele.

Față de cele mai sus arătate, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct.

1

lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul revizuient C.C. împotriva sentinței penale nr. 64 din 16 martie 2009

a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie.

În conformitate cu art. 192 alin. (2) C.

proc. pen. se va obliga recurentul revizuient la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de recurentul revizuient C.C. împotriva sentinței penale nr. 64 din 16 martie

2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă recurentul revizuient la plata

sumei de 300 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 4 iunie 2009.