ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2402/2009

Asupra contestației

în anulare de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Printr-o cerere înregistrată pe rolul Înaltei

Curți sub nr. 2285/1/2009 contestatoarea S. (fostă B.) F. a formulat

contestație în anulare împotriva Deciziei penale nr. 541 din 17 februarie 2009

a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 1113/57/2007

invocând cazul prevăzut de art. 386 lit. e) teza I C. proc. pen. și a solicitat

desființarea hotărârii atacate pe această cale și rejudecarea recursurilor

declarate.

În motivarea

contestației în anulare se susține că, deși inculpata V.S.V. a fost prezentă cu

ocazia judecării recursului, la data de 28 ianuarie 2009, instanța de recurs nu

a procedat la ascultarea acesteia deși, anterior, prin hotărârea supusă

recursului instanța de fond a dispus achitarea inculpatei pentru infracțiunile

de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor și, respectiv, fals

intelectual.

Consideră

contestatoarea, că au fost nesocotite în mod flagrant, în opinia sa -

dispozițiile imperative ale art. 385

14

alin. (1

1

) C.

proc. pen. atunci când instanța de recurs s-a mărginit să o întrebe pe

inculpată dacă dorește să dea o declarație, consemnând doar în încheiere

refuzul acesteia.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 391 C.

proc. pen. a pus în discuție admisibilitatea în principiu a contestației în

anulare pe care a examinat-o în raport cu dispozițiile art. 386 - 389 C. proc.

pen., care reglementează instituția acestei căi extraordinare de atac,

constatând inadmisibilitatea contestației de față.

Contestația în

anulare este un mijloc procesual prin care, în anumite cazuri prevăzute

limitativ de lege, se poate cere unei instanțe care a pronunțat o hotărâre

definitivă să rejudece cauza penală și să revină în totul sau în parte asupra

hotărârii pronunțate.

În cadrul procedurii

de soluționare a contestației în anulare instanța este obligată să examineze

mai întâi admisibilitatea în principiu a cererii de contestație întemeiată pe

vreunul din cazurile prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e) C. proc. pen.,

ocazie cu care se verifică dacă cererea este făcută în termenul prevăzut de art.

388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul

dintre cele prevăzute în art. 386 C. proc. pen. și dacă în sprijinul

contestației s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt la dosar.

În cauza de față

examinând contestația în anulare sub aspectul regularității sale, respectiv al

condițiilor legale impuse pentru promovarea acestei căi extraordinare de atac,

Înalta Curte constată, că, deși motivul de contestație în anulare invocat de

contestatoare este printre cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen., nu sunt

incidente în speță dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen., la care se

referă contestatoarea.

În conformitate cu

prevederile art. 386 lit. e) C. proc. pen. împotriva hotărârii penale

definitive se poate face contestație în anulare, dacă la judecarea recursului

sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a

fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385

14

alin. (1

1

) ori art. 385

16

alin. (1) C. proc. pen.

În speță, se

constată, că la termenul din 28 ianuarie 2009 Înalta Curte a încunoștințat

inculpatul că are dreptul să dea o declarație în fața instanței de recurs dar

și faptul că, potrivit art. 70 alin. (2) C. proc. pen. se poate prevala de

dreptul la tăcere, inculpata V.S.V., ca dealtfel și celălalt coinculpat

învederând că nu doresc să dea declarații.

Articolul 385

14

alin. (1

1

) C. proc. pen. stabilește obligația instanței de a proceda

la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispozițiilor cuprinse în Partea specială,

Titlul II, Capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanțele de

fond și apel, precum și atunci când aceste instanțe nu au pronunțat împotriva

inculpatului o hotărâre de condamnare.

Prin trimiterea la

dispozițiile cuprinse în Partea specială a C. proc. pen. Titlul II, Capitolul

II, legiuitorul a înțeles ca întreaga procedură referitoare la ascultarea

inculpatului, prevăzută în dispozițiile legale menționate, să fie aplicată și

în cazul judecării recursului, inclusiv prevederile art. 322 C. proc. pen.,

referitor la înștiințarea inculpatului cu privire la dreptul de a nu face nicio

declarație.

Voința legiuitorului

în acest sens rezultă din faptul că în cuprinsul art. 385

14

alin. (1

1

)

C. proc. pen. s-a făcut referire la un întreg capitol din Partea specială a C.

proc. pen. fără a limita procedura ascultării inculpatului în recurs la

dispozițiile art. 323 C. proc. pen., astfel cum s-ar fi putut proceda în măsura

în care s-ar fi dorit.

Pe de alta, a

interpreta restrictiv dispozițiile art. 385

14

alin. (1

1

)

C. proc. pen. în sensul că în cazul ascultării inculpatului în fața instanței

de recurs sunt aplicabile doar dispozițiile art. 323 C. proc. pen. ar fi o

limitare nepermisă a voinței legiuitorului și ar face inaplicabile prevederile

art. 70 alin. (2) C. proc. pen. din Partea generală a C. proc. pen. care

cuprinde regulile aplicabile procesului penal.

Revenind la cauză, în

condițiile în care inculpata a invocat în fața instanței de recurs dreptul la

tăcere, instanța a fost obligată să constate incidența prevederilor art. 70

alin. (2) C. proc. pen., fiind astfel împiedicată să procedeze la ascultarea

inculpatei.

Așa fiind se

constată, că dispozițiile art. 386 lit. e) C. proc. pen. nu sunt incidente în

cauză, iar pe cale de consecință, una dintre cerințele menționate în art. 391

C. proc. pen. nu este îndeplinită, astfel încât contestația în anulare apare ca

fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatoarea S. (fostă B.)

F. împotriva Deciziei penale nr. 541 din 17 februarie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția penală.

Obligă contestatoarea

la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 23 iunie 2009.