ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1910/2010

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 29 aprilie 2010 a Curții de Apei București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu judecarea cauzei în calea de atac a apelului declarat de inculpatul P.G., a dispus, în baza art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen., menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului, arestat în baza mandatului de arestare preventivă din 18 iunie 2009 emis de Tribunalul București, secția a I penală. S-a reținut, în esență, că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive nu s-au schimbat, fiind îndeplinite condițiile alternative prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., dat fiind că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar, față de natura și gravitatea faptei, modalitatea concretă de săvârșire, respectiv prin lovire repetată cu cuțitul în zone vitale a părții vătămate, lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Împotriva încheierii sus-menționate, a declarat recurs inculpatul, pentru motivele expuse în partea introductivă a hotărârii. Recursul nu este fondat. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut în mod corect prima instanță.

Potrivit C. proc. pen., similar reglementărilor din majoritatea legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond: să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen. În cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen. subzistă și în prezent, fiind îndeplinite, cumulativ, condițiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Referitor la acest temei, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că menținerea detenției este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. Din examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al tentativei la omor deosebit de grav, pentru săvârșirea căruia a fost condamnat de prima instanță la pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate ar putea crea riscul să repete asemenea fapte.

Pe de altă parte, natura și modalitatea de comitere a infracțiunii sus-menționate, relevă nu doar o periculozitate infracțională dată, dar și una socială care impun o reacție fermă, deoarece lăsarea în libertate ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea publică. Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la baza luării măsurii arestării preventive subzistă, neimpunându-se revocarea măsurii preventive, iar condamnarea inculpatului în primă instanță, chiar dacă nu înlătură prezumția de nevinovăție, care subzistă în favoarea sa, oferă indicii cu privire la vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică în continuare privarea de libertate. Așa fiind, menținerea măsurii arestării preventive se impune în continuare, întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru buna desfășurare a procesului penal.

Pentru aceste considerente, urmează ca recursul declarat de inculpatul P.G. împotriva Încheierii din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosar nr. 30947/3/2009(810/2010), să fie respins, ca nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat P.G. împotriva Încheierii din 29 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosar nr. 30947/3/2009(810/2010). Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 mai 2010.