ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3711/2010

Asupra cauzei penale de față: În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 11 octombrie 2010 Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a menținut starea de arest preventiv a inculpatului M.G., apreciind că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive subzistă, iar lăsarea în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.G., solicitând punerea sa în libertate, deoarece nu prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor invocate și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc.

pen., îl consideră nefondat pentru următoarele considerente. Prin Sentința penală nr. 100 din 31 octombrie 2010, Tribunalul Olt, în baza art. 20 alin. (1) C. pen. rap. la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. c) și alin. (2) l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 7 ani și 6 luni închisoare cu executare în regim de detenție, reținând că în seara zilei de 26 februarie 2010, în jurul orelor 20:30, pe fondul unor neînțelegeri mai vechi cu soția sa M.L., a acostat-o pe aceasta și pe motiv că refuza să se împace cu el, a înjunghiat-o cu un cuțit, iar apoi a încercat să-i aplice o lovitură în zona inimii - pe care aceasta a parat-o cu ambele mâini - după care a lovit-o cu pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni ce au necesitat 14 zile îngrijiri medicale și au pus viața victimei în primejdie.

Pe parcursul desfășurării cercetării judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața instanței de apel a fost verificată și menținută măsura arestării preventive succesive, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Arestarea preventivă a recurentului inculpat a reținut ca temei în drept prevederile art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., respectiv, „inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică". Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului rezultă că măsura arestului preventiv a fost legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv nu s-a schimbat. Din probatoriul administrat în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța de fond. În cauză sunt îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., temei avut în vedere și la luarea măsurii arestării preventive împotriva apelantului-inculpat. Luarea și menținerea măsurii arestului preventiv se face ținându-se seama de scopul acestei măsuri, de gradul de pericol social al infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen. În raport de gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată recurentul inculpat (Hotărârea Kusyk c Polonia), Înalta Curte constată că temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, așa încât se impune menținerea acestei măsuri (Hesse c Austria).

În aprecierea persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în câteva cauze împotriva Franței (Cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001), prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice o detenție preventivă.

Este adevărat că privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului public care ar impune detenția preventivă (Hotărârea din data de 23 august 2008, Vrencev contra Serbiei, Hotărârea din 29 ianuarie 2008. Saadi contra Regatului Unit, Hotărârea din 04 aprilie 2000 Witold contra Poloniei, Hotărârea din 08 iunie 2004, Hilda Hafsteinsdottir contra Islandei). Menținerea stării de arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea.

În cauza dedusă judecății, având în vedere gravitatea faptei săvârșite, împrejurările concrete în care se presupune că a fost comisă, Înalta Curte apreciază că recurentul inculpat prezintă un pericol concret și actual pentru ordinea publică, lăsarea acestuia în libertate ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în capacitatea de protecție a organelor statului, creând un sentiment de neîncredere în actul de justiție. Într-o societate democratică dreptul oricărei persoane la viață, integritate corporală, sunt valori fundamentale care trebuie protejate.

În acest context, neluarea sau nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință incompatibilă cu principiile unei societăți democratice.

În jurisprudența sa Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea și desigur menținerea acestei măsuri a unui inculpat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică (Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991 și Hendriks împotriva Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 05 iulie 2007). Înalta Curte constată că, în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză este îndeplinită una dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca „acuzatul” să tulbure ordinea publică.

Potrivit practicii Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei sau Neumeister contra Austria) detenția preventivă poate fi justificată atâta timp cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a cercetării în stare de libertate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracțiunii, modalitatea și circumstanțele în care a fost săvârșită, reacția publică declanșată datorită presupuselor fapte săvârșite de inculpat, starea de nesiguranță care ar putea fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară, punerea în libertate prezentând un pericol concret, actual și real pentru ordinea publică.

Astfel, conform art. 385 15 pct. l lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul M.G. împotriva încheierii din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.G. împotriva încheierii din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 1537/104/2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 21 octombrie 2010. Procesat de GGC - NN