ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3711/2010

Asupra cauzei penale

de față:

În baza actelor și

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 11 octombrie 2010 Curtea

de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a menținut starea de

arest preventiv a inculpatului M.G., apreciind că temeiurile avute în vedere la

luarea măsurii arestării preventive subzistă, iar lăsarea în libertate prezintă

pericol pentru ordinea publică.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul M.G., solicitând

punerea sa în libertate, deoarece nu prezintă pericol concret pentru ordinea

publică.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor

invocate și din oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen.,

îl consideră nefondat pentru următoarele considerente.

Prin Sentința penală

nr. 100 din 31 octombrie 2010, Tribunalul Olt, în baza art. 20 alin. (1) C.

pen. rap. la art. 174 alin. (1) și (2) C. pen., art. 175 alin. (1) lit. c) și

alin. (2) l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 7 ani și 6 luni

închisoare cu executare în regim de detenție, reținând că în seara zilei de 26

februarie 2010, în jurul orelor 20:30, pe fondul unor neînțelegeri mai vechi cu

soția sa M.L., a acostat-o pe aceasta și pe motiv că refuza să se împace cu el,

a înjunghiat-o cu un cuțit, iar apoi a încercat să-i aplice o lovitură în zona

inimii - pe care aceasta a parat-o cu ambele mâini - după care a lovit-o cu

pumnii și picioarele, cauzându-i leziuni ce au necesitat 14 zile îngrijiri

medicale și au pus viața victimei în primejdie.

Pe parcursul

desfășurării cercetării judecătorești în fața instanței de fond și apoi în fața

instanței de apel a fost verificată și menținută măsura arestării preventive

succesive, constatându-se de fiecare dată, că temeiurile avute în vedere la

luarea acestei măsuri nu s-au schimbat, lucru constatat și prin încheierea din

11 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu

minori și de familie.

Arestarea preventivă

a recurentului inculpat a reținut ca temei în drept prevederile art. 148 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., respectiv, „inculpatul a săvârșit o infracțiune

pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii

mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un

pericol concret pentru ordinea publică".

Din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului rezultă că măsura arestului preventiv a fost

legal dispusă, iar temeiul avut în vedere la luarea măsurii arestului preventiv

nu s-a schimbat.

Din probatoriul

administrat în cauză, rezultă presupunerea rezonabilă că recurentul inculpat a

săvârșit fapta pentru care a fost trimis în judecată și condamnat de instanța

de fond.

În cauză sunt

îndeplinite și condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc.

pen., temei avut în vedere și la luarea măsurii arestării preventive împotriva

apelantului-inculpat.

Luarea și menținerea

măsurii arestului preventiv se face ținându-se seama de scopul acestei măsuri,

de gradul de pericol social al infracțiunii de tentativă la omor prevăzută de

art. 20 rap. la art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) și alin. (2) C. pen.

În raport de

gravitatea infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată recurentul

inculpat (Hotărârea Kusyk c Polonia), Înalta Curte constată că temeiul avut în

vedere la luarea măsurii arestului preventiv subzistă, așa încât se impune menținerea

acestei măsuri (Hesse c Austria).

În aprecierea

persistenței pericolului pentru ordinea publică a lăsării în libertate a

recurentului inculpat trebuie pornit de la regulile de principiu stabilite sub

acest aspect prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, în

câteva cauze împotriva Franței (Cauza Letellier, hotărârea din 26 iunie 2001),

prin care a statuat că în măsura în care dreptul național o recunoaște - prin

gravitatea deosebită și prin reacția particulară a opiniei publice, anumite

infracțiuni pot suscita o „tulburare a societății" de natură să justifice

o detenție preventivă.

Este adevărat că

privarea de libertate este o măsură gravă și că menținerea acesteia nu se

justifică decât atunci când alte măsuri, mai puțin severe, au fost luate în

considerare și apreciate ca fiind insuficiente pentru protejarea interesului

public care ar impune detenția preventivă (Hotărârea din data de 23 august

2008, Vrencev contra Serbiei, Hotărârea din 29 ianuarie 2008. Saadi contra

Regatului Unit, Hotărârea din 04 aprilie 2000 Witold contra Poloniei, Hotărârea

din 08 iunie 2004, Hilda Hafsteinsdottir contra Islandei).

Menținerea stării de

arest a inculpatului poate fi justificată dacă există indicii precise în sensul

unei necesități reale și de interes public, care în pofida prezumției de

nevinovăție, să prevaleze asupra regulilor privind libertatea.

În cauza dedusă

judecății, având în vedere gravitatea faptei săvârșite, împrejurările concrete

în care se presupune că a fost comisă, Înalta Curte apreciază că recurentul

inculpat prezintă un pericol concret și actual pentru ordinea publică, lăsarea

acestuia în libertate ar genera creșterea sentimentului de nesiguranță al

populației și ar fi de natură a conduce la scăderea încrederii populației în

capacitatea de protecție a organelor statului, creând un sentiment de

neîncredere în actul de justiție.

Într-o societate

democratică dreptul oricărei persoane la viață, integritate corporală, sunt

valori fundamentale care trebuie protejate.

În acest context, neluarea

sau nemenținerea unor măsuri preventive față de anumite persoane, în condițiile

în care există indicii cu privire la presupusa implicare a acestora în

încălcarea gravă a acestor drepturi, ar justifica o sporire a neîncrederii

opiniei publice în realizarea actului de justiție, consecință incompatibilă cu

principiile unei societăți democratice.

În jurisprudența sa

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a expus patru motive fundamentale

acceptabile pentru arestarea și desigur menținerea acestei măsuri a unui

inculpat suspectat că a comis o infracțiune: pericolul ca acuzatul să fugă

(Stogmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969), riscul ca

acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice aplicarea justiției (Wemhoff

împotriva Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968), riscul să comită noi

infracțiuni (Matzenetter împotriva Austriei), sau să tulbure ordinea publică

(Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991 și Hendriks împotriva

Olandei, Hotărârea nr. 43701 din 05 iulie 2007).

Înalta Curte constată

că, în raport de aspectele mai sus arătate, în cauză este îndeplinită una

dintre aceste condiții, respectiv, pericolul ca „acuzatul” să tulbure ordinea

publică.

Potrivit practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Labita contra Italiei sau

Neumeister contra Austria) detenția preventivă poate fi justificată atâta timp

cât există indicii precise cu privire la un interes public real care, fără a fi

adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a

regulii generale a cercetării în stare de libertate.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, evaluând gravitatea infracțiunii, modalitatea și

circumstanțele în care a fost săvârșită, reacția publică declanșată datorită

presupuselor fapte săvârșite de inculpat, starea de nesiguranță care ar putea

fi declanșată prin punerea în libertate a inculpatului, constată că temeiurile

avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive, subzistă, astfel că

privarea sa de libertate, în această fază a procesului penal e necesară,

punerea în libertate prezentând un pericol concret, actual și real pentru

ordinea publică.

Astfel, conform art.

385

15

pct. l lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul M.G. împotriva încheierii din 11 octombrie 2010

a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

În baza art. 192

alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe inculpat la cheltuieli judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat M.G. împotriva încheierii

din 11 octombrie 2010 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze

cu minori, pronunțată în dosarul nr. 1537/104/2010.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat

din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 21 octombrie 2010.

Procesat

de GGC - NN