ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5212/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5212/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

la Tribunalul Iași, reclamantul R.A., domiciliat în Israel, prin mandatar P.D.,

a chemat în judecată pârâta Casa Județeană de Pensii Iași, pentru a fi anulată Hotărârea

nr. 2919/R din 31 octombrie 2009, prin care i-a fost respinsă cererea de stabilire

a calității de beneficiar al Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pentru

motivul că acesta nu a dovedit cu acte valabile persecuția etnică.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că nu dispune de acte oficiale pentru că nu a reușit să găsească

instituții care să dețină documente referitoare la evenimentele petrecute în perioada

1940-1945 privind persecuțiile etnice, cu referire la persoana sa și la membrii

familiei sale, dar că, în virtutea art. 4 alin. (2) din Normele de aplicare a O.G.

nr. 105/1999, a depus la dosar declarațiile martorilor A.S. și F., domiciliați în

Israel, care au suferit aceleași persecuții etnice, dar nu și-au întocmit dosar

pentru a dobândi calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000, precum și a lui

F.S., cetățean român și israelian, domiciliat în Israel, cu care s-a cunoscut în

tinerețe, și care este beneficiar al Legii nr. 189/2000.

În probațiune,

reclamantul a depus adeverința din 09 septembrie 2009 eliberată de Federația Comunităților

Evreiești din România, care confirmă cele declarate de martorii sus-menționați,

în condițiile în care Legea nr. 296/2009, nu specifică nicăieri că martorii ar trebui

să fie în aceeași situație cu petentul.

Prin sentința

civilă nr. 789/CA din 18 decembrie 2009, Tribunalul Iași a declinat competența de

soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, unde dosarul a fost înregistrat

sub nr. 47/45 din 19 ianuarie 2010.

Pârâta a depus

documentația ce a stat la baza emiterii hotărârii în litigiu, iar prin întâmpinare

a solicitat respingerea acțiunii, întrucât reclamantul nu a fost în măsură a proba

cu înscrisuri împrejurările conform cărora, ar fi fost evacuat forțat din ianuarie

1942 până la 31 decembrie 1944, și nici că ar fi prestat muncă obligatorie din iunie

1941 până în 23 august 1944. mai arată pârâta că, în lipsa unor documente oficiale,

declarațiile autentificate ale martorilor nu au putut fi luate în considerare, întrucât

nici aceștia nu au probat faptul că s-ar fi aflat în aceeași situație cu reclamantul,

iar actul din 09 septembrie 2009 eliberat de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor

din România relatează fapte ce au fost atestate de aceiași martori.

Prin sentința

civilă nr. 50/CA din 8 martie 2010, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal, a respins acțiunea reclamantului, reținând următoarele:

Prin cererea formulată

la data de 04 august 2009, reclamantul a solicitat acordarea drepturilor prevăzute

de Legea nr. 189/2000, ca persecutat etnic și rasial, arătând următoarele: tatăl

său, L.R., a fost în lagărul de concentrare a evreilor din Galați de pe strada R.

de la 22 iulie 1941-31 decembrie 1941; a fost evacuat forțat cu familia din casele

lui L. din Galați când au fost românizate la data de 10 ianuarie 1942 și s-au mutat

în altă locuința din strada S., unde a locuit până la 31 decembrie 1944, când s-au

mutat pe strada F. din Galați; a participat la muncă obligatorie, muncind la maturatul

și deszăpezirea străzilor din Galați de la 22 iunie 1941-14 august 1944; a participat

la curățirea aeroportului german de lângă Galați, care a fost distrus de bombardamentele

americane, perioadă care a durat de la 06 iunie 1944-15 august 1944; a fost obligat

să poarte S.G. din anul 1941-1943; a suferit de interdicții de circulație din anul

1940-1943.

În dovedirea cererii,

reclamantul a depus acte de stare civilă, precum și declarațiile martorilor F.S.

și A.S. și F., Hotărârea nr. 2454 din 30 martie 2009 eliberată martorului F.S. și

adeverința din 09 septembrie 2009 a Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din

România.

Prin Hotărârea

nr. 2919/R din 30 octombrie 2009, Casa Județeană de Pensii Iași a respins cererea

reclamantului ca nedovedită.

Curtea de Apel

a constatat ca fiind corectă hotărârea emisă de pârâtă, reținând că cererea reclamantului

pentru recunoașterea drepturilor prevăzute de Legea nr. 129/2000 s-a întemeiat pe

un probatoriu pro causa, după cum urmează: declarația autentică dată de F.S. nu

privește evenimente la care să fi asistat în mod nemijlocit, ci evocă doar faptul

că a luat cunoștință de acestea „în depanarea amintirilor din anii copilăriei noastre",

prietenia sa cu reclamantul datând din perioada studenției (după anii 50); Hotărârea

Casei Județene de Pensii Iași nr. 2454 din 30 martie 2009 prin care a fost admisă

cererea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 189/2000 martorului F.S., a avut la

bază atât declarația martorului S.M. - care era beneficiarul unei Hotărârii nr.

1848 din 26 ianuarie 2005 emise de Casa Județeană de Pensii Iași - cât și un înscris

eliberat de Arhivele Naționale Vaslui; martorii A.S. și F. au declarat că l-au cunoscut

pe reclamant din perioada copilăriei, confirmând susținerile acestuia privind evacuarea

din casele L. și munca forțată, în condițiile în care nu au formulat la rândul lor

vreo cerere de acordare a drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000 și nici nu

au pretins că s-ar fi aflat în aceeași situație cu reclamantul; adeverința emisă

de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România reia întocmai susținerile

reclamantului din cererea formulată către Casa Județeană de Pensii Iași, menționând

în fond că datele la care a făcut referire au fost extrase din: „actele de stare

civilă, din declarațiile petentului, din legislația antievreiască și din declarația

autentificată" aparținând martorilor A.S. și F.

A mai reținut

Curtea de Apel că, deși face vorbire despre o pretinsă evacuare din imobile precis

determinate, reclamantul recunoaște că nu a putut obține niciun act privind deținerea

de familia sa, cu orice titlu, a vreunui imobil de locuit, și din care să fi fost

mutat forțat, și pentru cât timp, așa cum nu a fost în măsură să dovedească nici

pretinsa muncă obligatorie pe care a prestat-o (copil fiind) ori vreo interdicție

de circulație a familiei sale.

La rândul lor,

martorii ale căror declarații autentice au fost depuse la dosar, și care nu ar fi

putut fi audiați nemijlocit de instanță, fiind domiciliați în Statul Israel, nu

au declarat că au trăit aceleași persecuții odată cu reclamantul, nu dispuneau la

rândul lor de vreun act în sensul celor declarate, ci doar au „relatat" cele

aflate de la reclamant.

În lipsa însă,

a oricărei dovezi obiective, instanța de fond a apreciat că nu poate fi considerată

ca dovedită pretinsa persecuție evocată de reclamant, doar în considerarea declarațiilor

unor terți - persoane fizice și juridice - care să aibă însă la bază doar informațiile

pe care aceștia le-au dobândit tot de la reclamant, fără altă dovadă sau început

de dovadă scrisă.

Împotriva sentinței

civile nr. 50/CA din 8 martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ

și fiscal, a declarat recurs reclamantul R.A., prin mandatar P.D.

Prin criticile

din recurs, recurentul-reclamant susține că sentința atacată a fost pronunțată cu

încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a

O.G. nr. 105/1999 care permit proba cu martori atunci când petentul nu poate face

dovada prin acte oficiale și că în mod greșit instanța a făcut referire la Legea

nr. 296/2009 și H.G. nr. 287/2008, care nu sunt incidente cauzei. Mai arată recurentul

că nicio dispoziție a Legii nr. 189/2000 nu prevede ca martorii să se afle în aceeași

situație cu petentul, așa cum a reținut instanța de fond. Totodată, arată reclamantul

că martorii A.S. și F. au oferit informații cu privire la persecuțiile din motive

etnice suferit de reclamant, perioadele și localitatea unde acestea s-au petrecut,

iar instanța, dacă aprecia că există suspiciuni, avea posibilitatea de a solicita

organelor competente să verifice aspectele declarate de martori. Totodată, recurentul

mai arată că s-a adresat instituțiilor competente, în vederea obținerii de acte

oficiale care să probeze persecuțiile de natură etnică, anexând răspunsul primit

de la Serviciul Județean Galați al Arhivelor Naționale.

În cadrul dosarului

de recurs, recurentul-reclamant a depus și declarația martorului B.F. și a precizat

că soția sa, R.M., în baza acelorași declarații de martori a obținut o hotărâre

judecătorească favorabilă din partea Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul

nr. 102/45/2010.

Recursul este

nefondat.

După cum rezultă

din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a respins

cererea reclamantului R.A. de anulare a Hotărârii nr. 2919/R din 31 octombrie 2009,

prin care a fost respinsă cererea reclamantului de acordare a calității de beneficiar

al prevederilor Legii nr. 189/2000 cu modificările ulterioare, pentru motivul că

probatoriul administrat a fost întocmit pro causa.

Potrivit art.

1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, „beneficiază

de prevederile ordonanței persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit

persecuții din motive etnice", fiind „refugiată, expulzată sau strămutată în

altă localitate".

Potrivit art.

4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr.

127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate

face cu acte oficiale eliberate de organele competente", iar „în lipsa actelor

oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori".

Aceste dispoziții

sunt date în aplicarea art. 6 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de

către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele

competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă

prevăzut de lege".

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele

oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori

în situația în care lipsesc actele oficiale.

În jurisprudența

Curții Constituționale, în mod constant s-a reținut, chiar cu referire la dispozițiile

O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările și completările ulterioare, că „stabilirea faptului dacă o persoană

sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute

în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența

exclusivă a instanței judecătorești" (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Or, potrivit Normelor

de aplicare a O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, citate

mai sus, dovada încadrării în ipoteza normei juridice de la art. 1 lit. c) din Ordonanță

se face fie prin acte oficiale, fie, în lipsa unor asemenea acte, prin declarații

de martori.

În cauză, reclamantul

a depus diligențe necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente

enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adresa

emisă de Serviciul Județean Galați al Arhivelor Naționale, în care se menționează

că în evidențele instituției din perioada 1941-1944 privind evreii internați în

lagărele din orașul Galați, strada R., și evreii care au prestat muncă obligatorie

în orașul Galați, nu figurează nici R.L. și nici R.A.

Având în vedere

faptul că martorii ale căror declarații autentice au fost depuse la dosar, instanța

de fond nu a fost în măsură să procedeze la audierea lor nemijlocită, în virtutea

rolului activ ce îi revine conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Înalta Curte constată

că instanța de fond a făcut o corectă apreciere a declarațiilor martorilor, întrucât:

- Martorul F.S.

a declarat că a luat cunoștință de persecuțiile din motive etnice suferite de reclamantul

R.A. chiar din relatările acestuia „în depanarea amintirilor din anii copilăriei

noastre";

- declarația martorilor

A.S. și A.F. cuprinde relatări identice cu cele expuse în adeverința din 09

septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România;

- aspectele relatate

prin adeverința din 09 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei

Evreilor din România se întemeiază, așa cum corect a reținut și instanța de fond,

pe datele cuprinse în datele de stare civilă, pe legislația evreiască și pe declarația

unor martori, autentificată, documente care nu sunt de natură a confirma fără echivoc

împrejurările de fapt expuse.

Declarația martorului

B.F., cetățean român domiciliat în Israel, depusă în fața instanței de recurs, relatează

cu privire la evacuarea forțată a familiei R. din ianuarie 1942 din casa în care

locuiau de pe strada C. de unde s-au mutat în strada S. unde au locuit până în decembrie

1944 și în cuprinsul acesteia se afirmă că, în perioada 1941-1944, reclamantul împreună

cu familia sa au fost supuși tuturor persecuțiilor din motive etnice care se aplicau

tuturor evreilor din Galați: purtarea stelei galbene, interdicții de circulație,

cartele de alimente barate speciale pentru evrei, lipsa de acces la învățământul

public, prestări de munci obligatorii, cu precizarea că R.A. a participat la măturatul

și deszăpezirea străzilor din Galați în perioada 1943–august 1944.

Instanța de recurs

reține că declarația martorului B.F. este dată la 3 mai 2010, ulterior pronunțării

sentinței atacate, și relatează aceleași aspecte cuprinse în declarația martorilor

A.S. și A.F. și în adeverința din 09 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru

Studiul Istoriei Evreilor din România, având, în sensul celor reținute de Curtea

de Apel, caracterul unui document întocmit pro causa, lipsit de forța probantă necesară

dovedirii susținerilor recurentului-reclamant.

Criticile din

recurs referitoare la faptul că instanța de fond în mod greșit a făcut referire

la Legea nr. 296/2009 și H.G. nr. 287/2008 nu pot fi primite, întrucât Legea

nr. 296/2009 are ca obiect completarea art. 1 din O.G. nr. 105/2009, incidență cauzei,

iar H.G. nr. 287/2008 are ca obiect modificarea și completarea Normelor pentru aplicarea

prevederilor O.G. nr. 105/1999, aprobate prin H.G. nr. 127/2002, de asemenea incidente

cauzei.

În ceea ce privește

argumentul din recurs referitor la faptul că soția reclamantului, R.M., în baza

acelorași declarații de martori, a obținut o hotărâre judecătorească favorabilă

din partea Curții de Apel Iași, pronunțată în Dosarul nr. 102/45/2010 nu este relevantă,

atâta timp cât hotărârea respectivă nu este o hotărâre irevocabilă.

Având în vedere

toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de R.A., prin mandatar P.D., împotriva sentinței civile nr. 50/CA din 8

martie 2010 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2010.