ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 964/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 8336/99/2009

pe rolul Tribunalului Iași, reclamanta R.M., cetățean israelian, prin mandatar

P.D., a formulat contestație împotriva Hotărârii nr. 2920/ R din 31 octombrie 2009,

emisă de C.J.P. Iași, prin care i-a fost respinsă solicitarea de a-i fi

stabilită calitatea de beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Cauza a fost

declinată către Curtea de Apel Iași, prin Sentința nr. 785/ CA din 17 decembrie

2009.

Arată

reclamanta că în hotărârea atacată s-a specificat că nu a depus acte oficiale

eliberate

de

instituții ale statului român din care să rezulte că a suferit persecuții

etnice în perioada 1940/1944. Nu a găsit astfel de documente, cu referire la

persoana sa, însă, conform art. 4 alin. (2) din Normele pentru aplicarea

prevederilor O.G nr. 105/1999 a prezentat declarații de martori cu privire la

aceste aspecte.

În

actele normative ce reglementează materia nu există mențiuni care să specifice

că martorul trebuie să fie în aceeași situație cu petentul.

Mai

susține reclamanta ca dispozițiile H.G. nr. 287/2008 și ale Legii nr. 296/2009,

referitoare la persoanele care au avut domiciliul în localități aflate

vremelnic sub ocupație străină, nu au relevanță referitor la situația

martorilor săi.

Depunând

întâmpinare, pârâta C.J.P. Iași susține că adeverința depusă de reclamantă,

emanând de la Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România, conține

informații provenind de la reclamantă și de la martorii propuși de aceasta și

că, în scopul evitării unor abuzuri în stabilirea calității de persecutat din

motive etnice, se impune ca cel puțin unul dintre martori"să dovedească cu

acte că s-a aflat în aceeași situație cu solicitantul".

În

privința martorului F.S., beneficiar al Legii nr. 189/2000, arată pârâta că

acesta o cunoaște pe solicitantă din anul 1956, că nu se cunoșteau în perioada

persecuțiilor, deci declarația sa are la bază propria persecuție și faptul

istoric. Martorii A.S. și A.F. nu fac dovadă că s-au aflat în aceeași situație

cu solicitanta, astfel încât, nefiind prezentate documente oficiale pentru

dovedirea situației de fapt invocată, corect s-a dispus respingerea cererii.

Analizând

actele și lucrările cauzei prin prisma probatoriului administrat și în lumina

dispozițiilor legale incidente, Curtea apreciază că acțiunea este fondată.

Prin

cererea adresată C.J.P. Iași, la data de 4 august 2009, reclamanta R.M.,

născută la 23 septembrie 1930, în localitatea Pechea, județul Galați, cetățean

izraelian cu domiciliul în Israel, a solicitat să-i fie acordate drepturile prevăzute

de Legea nr. 189/2000, pentru perioada de persecuție etnică și rasială.

A

arătat petenta că a fost dată afară din învățământul de stat primar din

localitatea Șivița la data de 15 ianuarie 1939 - 15 septembrie 1940; a fost

evacuată forțat împreună cu familia la data de 5 februarie 1940 când tatăl său,

R.B., a fost deportat în lagărul de concentrare de la Târgu Jiu și a fost reținut acolo până la 12 septembrie 1942 mama sa N., cu cei cinci copii,

a ajuns la Galați, la bunica Ș.M., unde au locuit șase persoane într-o cameră,

în perioada 5 februarie 1940 - 25 august 1940, când s-au mutat la o altă adresa

din Galați. Acolo fratele său mai mare, M., a fost luat în lagărul de

concentrare a evreilor din Galați, unde, la 18 octombrie 1942, a decedat din cauza bolii și a condițiilor mizere.

Reclamanta

susține că a fost obligată să poarte steaua galbenă din anul 1941 până în anul

1943 și în aceeași perioadă a avut interdicție de circulație.

În

dovedirea susținerilor sale, reclamanta a depus declarațiile autentificate ale

martorilor F.S., A.S. și A.F., acte de stare civilă, adeverința din 9

septembrie 2009 eliberată de federația Comunităților Evreiești din România.

Din

conținutul declarațiilor martorilor, dintre care F.S., el însuși beneficiar al

Legii nr. 189/2000, se confirmă întreaga situație de fapt expusă de reclamantă,

în sensul că a suferit toate persecuțiile și restricțiile impuse evreilor în

localitatea Șivița, județul Galați a purtat steaua galbenă impusă prin lege

evreilor, nu i s-a permis accesul la învățământul de stat conform Decretului -

Lege nr. 3438 din 14 octombrie 1940, iar după deportarea tatălui său în anul

1940 în lagărul de la Tg. Jiu, împreună cu mama sa și cei patru frați, a fost

strămutată forțat din localitatea Șivița, în orașul Galați, până în anul 1945.

În

această perioadă, familia reclamantei a fost lipsită de libertate, a suferit

grave restricții ale dreptului la libera circulație și s-a aflat sub

supravegherea organelor polițienești.

Curtea

de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă

nr. 100/ CA din 26 aprilie 2010 a admis acțiunea formulată de reclamanta R.M. în

contradictoriu cu C.J.P. Iași.

A

anulat Hotărârea nr. 2929/ R din 31 octombrie 2009 emisă de pârâtă și a dispus

emiterea unei hotărâri prin care să i se recunoască reclamantei calitatea de

beneficiar al Legii nr. 189/2000.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că reclamanta a făcut dovada calității de

refugiat din motive etnice prin prezentarea declarațiilor date în formă

autentică de către martorii A. care au arătat că o cunosc pe reclamantă din

anul 1940, iar mai târziu martora A.F. a fost colegă de facultate cu reclamanta

locuind la aceeași gazdă timp de 4 ani.

De asemenea, prima

instanță a mai reținut și actul oficial eliberat de Fundația Comunităților

Evreiești din România care atestă calitatea de refugiată a reclamantei.

Prima instanță, în

motivarea soluției sale a mai reținut că Legea nr. 189/2000 prin art. 6

1

permite dovedirea îndoielnică de fapt, a calității de refugiat în lipsa actelor

oficiale cu orice mijloc de probă.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinice.

Recurenta a susținut

în esență că într-adevăr Legea nr. 189/2000 prevede posibilitatea dovedirii calității

de refugiat din motive de persecuție etnică în lipsa actelor oficiale cu orice

mijloc de probă doar că probatoriul trebuie să fie pertinent și concludent.

Or înscrisurile

depuse de reclamantă la dosarul cauzei nu sunt de natură a convinge realitatea

faptelor.

Astfel referitor la

declarațiile martorilor A.S. și A.F. recurenta a precizat că aceasta nu a făcut

dovada că s-au aflat în aceiași situație, iar în ceea ce privește declarația

martorului F.S., acesta a cunoscut-o pe reclamantă abia în anul 1956.

De asemenea recurenta

a susținut că în adeverința eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei

Evreilor din România nu poate fi luată în considerare întrucât acest înscris a

fost emis pe baza declaraților reclamantei și a martorilor A.S. și A.F.

Înalta Curte

analizând actele și lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și

dispozițiile legale aplicabile și din oficiu potrivit art. 304

1

C.

proc. civ. constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi

expuse în continuare.

În cauză reclamanta R

.

M. a solicitat

constatarea calității de refugiat din motive de persecuție etnică și acordarea

drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000.

Potrivit art. 1 din

Legea nr. 189/2000

„beneficiază de

prevederile prezentei ordonanțe persoana, cetățean român, care în perioada

regimurilor

instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecuții din motive etnice, după cum urmează:

a) a fost deportata

în ghetouri si lagăre de concentrare din străinătate;

b) a fost privata de

libertate în locuri de detenție sau în lagăre de concentrare;

c) a fost refugiata,

expulzata sau strămutată în alta localitate;

Litera c) a fost

modificata prin alineatul din Legea nr. 586/2002 începând cu 7 noiembrie 2002.

d) a făcut parte din

detașamentele de munca forțată;

e) a fost

supraviețuitoare a trenului morții;

f) este soțul sau

soția persoanei asasinate ori executate din motive etnice sau în urma

masacrelor îndreptate împotriva populației minoritare, daca ulterior nu s-a

recăsătorit”.

De asemenea, în

conformitate cu prevederile art. 6

1

din aceeași lege „dovedirea

situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte

oficiale eliberate, la cerere, de către

organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil,

prin

orice mijloc de proba prevăzut de lege”.

În cauză reclamanta a

înțeles să facă dovada calității de refugiat din motive de persecuție etnică cu

declarațiile autentificate ale martorilor A.S. și A.F. și F.S. și cu adeverința

eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.

Analizând însă

probele administrate Înalta Curte constată că acestea nu sunt de natură să

dovedească fără echivoc calitatea de persoană refugiată din motive de

persecuție etnică a reclamantei.

Într-adevăr potrivit

legii în lipsa unor documente oficiale persoana interesată poate face dovada

persecuției din motive etnice prin orice mijloc de probă.

Potrivit însă

principiului liberei aprecieri a probelor declarații de martori au aceeași

forță probantă ca și celelalte mijloace de probă dacă produc încredere deplină

că relatează adevărul sau dacă confirmă evenimentele la care au participat.

De asemenea

declarația martorilor trebuie să tindă la dovedirea unor fapte reale, să fie

pertinentă și concludentă.

Or, în cauză nici una

dintre cele trei declarații de martori prezentate nu produce în opinia Înaltei

Curți încredere deplină că relatează adevărul.

Astfel A.S. și A.F. nu

au făcut dovada că s-au aflat în aceeași situație ca reclamanta, iar F.S. a

cunoscut-o pe reclamantă abia în anul 1956.

În ceea ce privește

adeverința din 9 septembrie 2009 eliberată de Centrul pentru Studiul Istoriei

Evreilor din România, așa cum de altfel este menționat în finalul adeverinței

informațiilor consemnate sunt în baza declarațiilor prezentate de reclamantă de

martorii A.S. și A.F.

Față de cele

prezentate și în raport cu dispozițiile C. proc. civ. potrivit cărora sarcina

probei aparține reclamantei, Înalta Curte reține că în cauza de față reclamanta

nu a făcut dovada calității de refugiat din motive de persecuție etnică.

În fine, în sprijinul

soluției date, este important de menționat – că deși reclamanta face vorbire

despre o pretinsă evacuare din imobile precis determinate, recunoaște că nu a

putut obține nici un act privind deținerea de familia sa, cu orice titlu, a

vreunui imobil de locuit și din care să fi fost mutat forțat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de C.J.P. Iași împotriva Sentinței nr. 100/ CA din 26 aprilie 2010 a Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și în fond respinge acțiunea reclamantei R.M. ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 februarie 2011.