ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 555/2013

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 555/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Vâlcea sub nr. 3363/90/2008, reclamanții I.M., C.I., A.D., F.A. și

C.M. au chemat în judecată pe pârâta SN R. SA, solicitând anularea Deciziei nr.

8 a Consiliului de Administrație din data de 02 iulie 2008 și obligarea pârâtei

la plata sumelor cuvenite din profitul net realizat pe anii 2006 și 2007,

actualizate la zi conform indicelui de inflație la data plății efective.

Prin cererea precizatoare depusă la

data de 21 decembrie 2009 reclamanții au indicat valoarea capătului doi de

cererea astfel: I.M. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 2.000 lei

reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007; C.M. solicită obligarea

pârâtei la plata sumei de 1.500 lei reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006

și 2007, A.D. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei

reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007, F.A. solicită obligarea

pârâtei la plata sumei de 1500 lei reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006

și 2007 și C.M. solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 1500 lei

reprezentând sume cuvenite pentru anii 2006 și 2007.

Prin sentința

civilă nr. 1059/24 noiembrie 2008 a fost admisă excepția de necompetență a

Tribunalului Vâlcea și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în

favoarea Tribunalului București, secția a VI-a comercială, pe rolul căruia

cauza a fost înregistrată sub nr. 49957/3/2008.

Prin sentința

comercială nr. 1887 din 03 februarie 2009 a fost admisă excepția de

necompetență materială a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a

constatat ivirea conflictului negativ de competență și cauza a fost înaintată

către Înalta Curte de Casație și Justiție care, prin decizia nr. 2505 din data

de 20 octombrie 2009, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea

Tribunalului București, secția a VI-a comercială.

Prin decizia nr. 2505 din Camera de

Consiliu de la data de 20 octombrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția Comercială s-a arătat că litigiul este de natură

comercială, deoarece cererea de chemare în judecată are ca obiect anularea

deciziei nr. 8 a Consiliului de Administrație din data de 2 iulie 2008 cu

consecința obligării pârâtei la plata sumelor convenite din profitul net pentru

anii 2006 și 2007, când reclamanții au avut calitatea de angajați, conform

Contractului Colectiv de Muncă, iar sediul materiei pentru participarea la

beneficii, inclusiv a salariaților se găsește în Legea nr. 31/1990 ca, de

altfel și pentru Consiliul de Administrație, organul cu atribuții în aducerea

la îndeplinire a prevederilor contractuale, astfel că problema dedusă judecății

este una de drept societar.

În urma soluționării conflictului

negativ de competență cauza a fost înregistrată la data de 26 noiembrie 2009 pe

rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială sub nr. 49957/3/2008.

În urma fost admiterii declarației de

abținere a domnului judecător G.B.F. dosarul a fost repartizat aleatoriu și a

fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, sub

nr. 9957.01/3/2008.

Prin

sentința comercială nr. 8491 din 08 septembrie 2010 s-a luat act de

"renunțarea la judecata cererii de către reclamantul C.M. și a fost

respinsă

acțiunea formulată de reclamanții I.M., A.D., F.A. și C.M., ca lipsită de

interes.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții I.M., A.D., F.A. și C.M., înregistrat pe rolul Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, sub nr. 49957.01/3/2008.

Prin decizia comercială nr. 87 din 23

februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a admis

apelul, a desființat sentința comercială nr. 8491 din 08 septembrie 2010 în

ceea ce-i privește pe apelanții-reclamanți și a trimis cauza spre rejudecare

Tribunalului București, secția a VI-a civilă, pe rolul căruia cauza a fost

înregistrată sub nr. 49957.01/3/2008.

Împotriva deciziei comerciale nr. 87

din 23 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București a formulat recurs

SN R. SA, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. 3492/1/2011, care prin decizia nr. 3024

din 7 octombrie 2011 a respins recursul ca nefondat.

La data de 17 februarie 2012

reclamanții I.M., A.D., F.A. și C.M. au depus cerere precizatoare prin care au

arătat că au invocat drept temei al cererii dispozițiile art. 284 C. muncii,

temei pe care înțeleg să-l mențină, precum și prevederile art. 205 pct. 2 din

Contractul Colectiv de Muncă la nivel de societate pentru anii 2006 și 2007.

Prin sentința civilă nr. 2933 din 07

martie 2012 Tribunalul București, secția a VI-a civilă,

a respins, ca neîntemeiate, excepțiile

lipsei calității procesuale active și a tardivității formulări cererii invocate

de pârâtă și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, astfel

cum a fost precizată. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de

către pârâtă.

Pentru a

pronunța această sentință, tribunalul a reținut că nu poate analiza cererea în

raport de dispozițiile art. 284 C. muncii având în vedere că prin decizia nr.

2505 din 20 octombrie 2009 din Camera de Consiliu pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția comercială, s-a arătat că litigiul este de natură

comercială.

Pe fond. tribunalul a reținut că

reclamanții au arătat că decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 a Consiliului de

Administrație al pârâtei este lovită de nulitate absolută, deoarece prin

criteriile stabilite prin această decizie au fost înlăturați de la participarea

la profitul net realizat în anii 2006 și 2007.

S-a statuat că potrivit art. 132 din

Legea nr. 31/1990 pot fi atacate hotărârile adunării generale, iar deciziile

consiliului de administrație ar putea fi atacate numai în condițiile art. 114 alin.

(1) din actul normativ menționat, dar în speță nu este vorba de delegarea de

atribuții consiliului de administrație privind mutarea sediului societății,

schimbarea obiectului de activitate al societății sau majorarea capitalului

social.

Pentru motivele expuse, având în

vedere și prevederile art. 1169 C. civ. de la 1864, cum din probatoriul

administrat nu rezultă că ar exista o cauză de nulitate absolută a deciziei

menționate, tribunalul a reținut că este neîntemeiat capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute parțiale a deciziei nr. 8 din 02 iulie 2008.

În ceea ce privește capătul doi al

cererii de chemare, astfel cum a fost precizată, privind obligarea pârâtei la

plata sumelor cuvenite din profitul net realizat pe anii 2006, 2007,

actualizate la zi conform indicelui de inflație la data plății efective,

respectiv 2.000 lei reclamanta I.M. și câte 1.500 lei ceilalți reclamanți,

tribunalul a arătat că prin Hotărârea nr. 14 din 20 iunie 2008 a Acționarului

Unic s-a aprobat: repartizarea profitului net al societății pentru exercițiul

financiar 2007, conform prevederilor O.G. nr. 64/2001, acordarea primelor

reprezentând participarea la profit a salariaților în procent de 10% din profitul

net în sumă totală de 2.869.08,38 lei, astfel: 1.209.612,26 aferent

exercițiului financiar încheiat la data de 31 decembrie 2007 și 1.649.906,12

lei din exercițiile financiare precedente.

Prin art. 8 decizia nr. 8 din 02 iulie

2008 s-a stabilit că repartizarea profitului se va face în urma analizei

efective realizată de Directorul General/ Managerii Zonali împreună cu

Directorii Executivi și șefii compartimentelor de resort, analiză prin care se

vor repartiza sumele de bani, în mod individual având în vedere următoarele

criterii: timpul lucrat efectiv de salariat, aportul adus de salariat și

responsabilitatea funcției.

Prima instanță a reținut că printre

criteriile stabilite în decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 nu se găsește expres

cazul concedierii și plății unor salarii compensatorii, constatând că

neacordarea de către pârâtă a dividendelor reclamanților pentru anii 2006 și

2007 ține de modul de aplicare a criteriilor stabilite prin decizie.

Având în

vedere că s-a stabilit că litigiul este comercial și dispozițiile art. 315 C.

proc. civ., tribunalul a arătat că nu poate analiza dacă prin modul în care

s-au aplicat criteriile stabilite pentru repartizarea dividendelor pentru anii

2006 și 2007 de organele din conducerea societății angajatoare au încălcat

prevederile ari.37 și 38, art. 241 alin. (1) C. muncii și art. 11

alin. (1) din Legea nr. 130/1996 și Contractelor Colective de Muncă pentru anii

2006 și 2007, astfel cum au susținut reclamanții prin răspunsul la întâmpinare

din Dosarul nr. 3363/90/2008 al Tribunalului Vâlcea.

Prin cererea de chemare în judecată,

astfel cum a fost precizată, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la

plata sumelor cuvenite din profitul net realizat pentru anii 2006 și 2007, sume

actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, ca o consecință a

constatării nulității decizia nr. 8 din 02 iulie 2008.

Prin decizia Consiliului de

Administrație nr. 7 din 19 iunie 2008 al pârâtei la punctul 8 s-a avizat

favorabil nota de prezentare din 12 iunie 2008 privind criteriile de

distribuție a fondului de participare la profit, iar din această notă rezultă

că „persoanele care au fost disponibilizate nu vor participa la profit

”

.

Reclamanții nu au solicitat însă

constarea nulității deciziei nr. 7 din data de 19 iunie 2008 a Consiliului de

Administrație al pârâtei.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții I.M., A.D., F.A., C.M.

În motivarea apelului, reclamanții au

arătat că hotărârea atacată tratează superficial caracterul și natura acțiunii,

tribunalul reținând, în mod contradictoriu, că printre criteriile stabilite

prin decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 nu se găsește expres cazul concedierii și

plății unor salarii compensatorii, respectiv că nu se poate susține că prin

modul în care s-au stabilit criteriile de distribuire a fondului de participare

la profit repartizat pe profitul net realizat în exercițiul financiar 2007 și

în anii precedenți prin decizia nr. 8 din 02 iulie 2008 s-ar fi cauzat vreo

vătămare reclamanților și nici că decizia ar fi contrară legii sau actului

constitutiv. Totodată, instanța a reținut că pârâta nu a aplicat bine decizia nr.

8.

Apelanții au susținut că din hotărârea

atacată se deduce că pârâta i-a dus în eroare deoarece arată că în decizia nr. 8

nu se specifică ce le-au trimis în adresele din 9 octombrie 2008, rezultând că

prin aceste adrese pârâta i-a înșelat timp de 4 ani.

Au mai învederat apelanții că instanța

trebuie să rețină că pârâta nu s-a apărat cu decizia nr. 7 din 19 iunie 2008 a

Consiliului de Administrație și nici nu Ie-a fost comunicată pentru a lua

cunoștință de ea, fiind simpli angajați la vremea aceea, că instanța a fost

investită să constate nulitatea absolută parțială a deciziei și nicidecum modul

ei de punere în aplicare, deoarece însăși pârâta se apără prin această decizie.

Apelanții au arătat că apelul pune în

discuție lezarea unor drepturi subiective fundamentale ale omului în genere și

anume retribuirea în muncă, astfel că solicită constatarea nulității absolute

parțiale ale tuturor actelor atât anterioare, cât și subsecvente care au stat

la baza lezării drepturilor de foști angajați ai pârâtei.

Intimata a depus întâmpinare prin care

a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, inadmisibil și nemotivat

legal.

Prin decizia

civilă nr. 269 din 12 iunie 2012, Curtea de Apel București, secția a VI-a

civilă,

a respins, ca

nefondat, apelul formulat de reclamanții I.M., A.D., F.A., C.M. împotriva

sentinței civile nr. 2933 din data de 07 martie 2013 pronunțată de Tribunalul

București, secția a VI-a civilă.

Curtea a arătat că în soluționarea

cauzei are în vedere decizia nr. 2505 din 20 octombrie 2009 pronunțată în Camera

de Consiliu de înalta Curte de Casație și Justiție Secția comercială prin care

s-a stabilit în mod irevocabil faptul că litigiul este de natură comercială,

iar problema dedusă judecății este una de drept societar, astfel că în mod

corect prima instanță a reținut că nu poate analiza cererea în raport de

dispozițiile art. 284 C. muncii.

Instanța de apel a statuat că,

criticile apelanților vizând lezarea unor drepturi subiective fundamentale ale

omului în genere și anume retribuirea în muncă, nu pot face obiectul analizei

în prezenta cale de atac, instanța de fond nefăcând o analiză a raporturilor

juridice deduse judecății din

6 perspectiva

dreptului muncii.

Curtea a reținut că solicitarea

apelanților de constatare a nulității absolute parțiale ale tuturor actelor

atât anterioare, cât și subsecvente care au stat la baza lezării drepturilor de

foști angajați ai pârâtei, nu este admisibilă, având în vedere prevederile art.

294 C. proc. civ., potrivit cărora limitele apelului sunt date de obiectul

cererii de chemare în judecată.

S-a arătat că decizia nr. 7 a

Consiliului de Administrație și decizia nr. 14 a Acționarului Unic și

Criteriile de repartizare a participării salariaților la profit sunt înscrisuri

câștigate cauzei, astfel încât apelanții în mod neîntemeiat invocă

necunoașterea lor.

Instanța de apel a apreciat că nu

există contradicție între considerentele sentinței atacate, atât timp cât

instanța de fond a precizat expres care sunt limitele judecății.

Astfel, instanța de fond a arătat că

nu poate analiza cererea din perspectiva dispozițiilor art. 284 Codul muncii,

precum și faptul că potrivit dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., nu poate

analiza dacă prin modul în care s-au aplicat criteriile stabilite pentru

repartizarea dividendelor pentru anii 2006 și 2007 de organele din conducerea

societății angajatoare au încălcat prevederile art.

37 și 38, art. 241 alin. (1) C. muncii

și art. 11 alin. (1) din Legea nr.

130/1996 și Contractelor Colective de Muncă pentru anii 2006 și 2007.

De asemenea, instanța de fond a mai

arătat faptul că prin raportare la criteriile de distribuire a fondului de

participare la profit stabilite prin decizia nr. 8 și respectiv normele de

drept societar incidente în cauză, nu se poate reține existența vreunui motiv

de nulitate absolută a acestei decizii și faptul că s-a adus vreo vătămare

apelanților.

În consecință, instanța de apel a

apreciat că această motivare nu contravine celei în care prima instanță arată

că neacordarea de către pârâtă a dividendelor apelanților pentru anii 2006 și

2007 ține de modul de aplicare a criteriilor stabilite prin decizie, acesta

fiind raționamentul instanței, care a reținut și un alt argument pentru

menținerea deciziei nr. 8, în afara celui privind constatarea inexistenței

vătămării.

În finalul considerentelor, Curtea a

înlăturat și apărările intimatei privind inadmisibilitatea, precum și apărarea

potrivit căreia apelul este

nemotivat.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamanții

A.D., C.M.,

F.A. și I.M., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7,8 și 9 C. proc. civ.

Recurenții - reclamanți arată că

hotărârea atacată tratează superficial

caracterul

și natura acțiunii, instanța de apel reținând, în mod

contradictoriu, că

„solicitarea apelanților de constatare a nulității absolute parțiale ale

tuturor actelor atât anterioare cât și subsecvente care au stat la baza lezării

drepturilor de foști angajați ai pârâtei, nu este admisibilă, având în vedere

prevederile art. 294 C. proc. civ. Potrivit cărora limitele apelului sunt date

de obiectul cererii de chemare în judecată."

Susțin că limitele apelului sunt date

de obiectul cererii de chemare în judecată conform înscrisurilor depuse de reclamanți

și nu de înscrisurile aduse de pârâtă, respectiv decizia nr. 7 a Consiliului de

Administrație.

Instanța a fost investită să constate

nulitatea absolut parțială a deciziei și nicidecum modul ei de punere în

aplicare, deoarece însăși pârâta se apără prin această decizie. Instanța din

oficiu trebuia să ridice problemele de nulitate absolută parțială legate de

drepturile reclamanților care au fost încălcate.

Arată că recursul formulat pune în

discuție lezarea unor drepturi

subiective

fundamentale ale omului în genere și anume retribuirea în muncă.

Intimata

a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat

și inadmisibil.

Analizând hotărârea recurată în raport

de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurile de

drept invocate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele ce urmează:

Deși, prin recursul declarat,

recurenții reclamanți au invocat și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, vizând tot o

aplicare greșită a legii, astfel că dezvoltarea acestora permite încadrarea lor

în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate împreună cu susținerile

subsumate acestui motiv de recurs, astfel cum au fost formulate de recurenți.

Recurenții au susținut că, prin

considerentele reținute, instanța de apel ar fi denaturat caracterul și natura

acțiunii, în condițiile în care ar fi trebuit să invoce din oficiu problemele

de nulitate absolută parțială a deciziei, legate de drepturile lor care au fost

încălcate.

Potrivit art. 129 alin. 6 C. proc.

civ. „judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse

judecății", dispoziție legală ce se constituie în corolarul activității

judiciare procesual-civile și care susține normativ unul dintre principiile

esențiale ale procesului civil, ce-l particularizează de procesul penal și

anume disponibilitatea procesuală.

Cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanți are ca obiect anularea deciziei nr. 8 a Consiliului de

Administrație din data de 2 iulie 2008 cu consecința obligării pârâtei la plata

sumelor convenite din profitul net pentru anii 2006 și 2007, când reclamanții

au avut calitatea de angajați, conform Contractului Colectiv de Muncă.

Prin decizia nr. 2505 din 20 octombrie

2009 pronunțată de Înalta Curte de Casate și Justiție s-a stabilit în mod

irevocabil faptul că litigiul este de natură comercială, întrucât sediul

materiei pentru participarea la

beneficii,

inclusiv a salariaților se găsește în Legea nr. 31/1990 ca, de altfel și pentru

Consiliul de Administrație, organul cu atribuții în aducerea la îndeplinire a

prevederilor contractuale, astfel că problema dedusă judecății este una de

drept societar.

Ca atare, printr-o hotărâre

judecătorească irevocabilă s-a stabilit natura comercială a cauzei, hotărâre

intrată în puterea de lucru judecat și, în consecință nu mai poate fi pusă în

discuție, indiferent de stadiul procesual în care se invocă.

Instanța de

apel a pronunțat hotărârea recurată cu respectarea deciziei Înaltei Curți,

constatând că prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată conform

acestei decizii.

Astfel, critica recurenților

privitoare la neexaminarea cauzei din perspectiva lezării unor drepturi

subiective fundamentale ale omului și anume retribuirea în muncă este

nefondată, instanța de apel reținând în mod corect că nu se poate face o

analiză a raporturilor juridice deduse judecății din perspectiva dreptului

muncii.

Totodată,

instanța de apel a făcut o aplicare corectă a principiului prevăzut de

dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia „în apel nu se

poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi

”

.

Instanța de apel examinează legalitatea și temeinicia hotărârii apelate în

raport de cadrul procesual și temeiurile de drept fixate în fața primei

instanțe, neputându-se pronunța pentru prima oară în apel asupra unui temei

juridic diferit de cel invocat prin cererea de chemare în judecată. Această

soluție este consecința principiului potrivit căruia, în apel nu se devoluează

decât ceea ce s-a judecat {tantum devolutum quantum iudicati), respectându-se

astfel principiul dublului grad de jurisdicție.

Nu sunt considerate cereri noi

excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare, însă solicitarea

de constatare a nulității absolute parțiale a tuturor actelor atât anterioare,

cât și subsecvente care au stat la baza lezării drepturilor lor de foști

angajați ai pârâtei (în speță, decizia Consiliului de Administrație nr. 7 din 19

iunie 2008 al pârâtei), invocată de reclamanți, în faza căii de atac a

apelului, nu se încadrează în această categorie. Pe acest argument se

întemeiază și inadmisibilitatea invocată de pârâtă prin întâmpinare, nefiind o

excepție procesuală, ci o apărare de fond.

În speță, nu se poate reține existența

unor contradicții, astfel cum susțin recurenții, ci dimpotrivă argumentele

instanței se constituie într-o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de

drept pe baza cărora s-a fundamentat soluția, nefiind incidente în cauză

dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele anterior

reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a interpretat și aplicat

corect legea, hotărârea recurată

fiind

la adăpost de orice critică și sub aspectul instituit de prevederile art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

În consecință, recursul reclamanților A.D.,

C.M., F.A. și I.M. este nefondat, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art.

312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, menținându-se hotărârea atacată, ca

legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții A.D., C.M., F.A. și I.M. împotriva deciziei

civile nr. 269 din 12 iunie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată4n ședință

publică astăzi 13 februarie 2013.