ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4237/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4237/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei penale de

față,

În baza actelor și

lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 267 din 10

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în

Dosarul nr. 4549/2/2010 a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de

petentul P.I. împotriva Rezoluției din data de 5 martie 2010 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București.

A fost menținută

rezoluția atacată.

În temeiul dispozițiilor

art. 193 alin. (6) C. proc. pen. a respins cererea petentului de obligare a

intimatului la plata cheltuielilor judiciare reprezentând onorariul avocațial.

În temeiul art. 192

alin. (2) C. proc. pen. a obligat petentul la plata sumei de 100 RON,

cheltuieli judiciare statului.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rezoluția din data

de 5 martie 2010, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a dispus

neînceperea urmăririi penale față de inspectorul principal de poliție C.I.V.

sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de furt, prev. de art. 208 alin. (1) și

(2) C. pen., fals în declarații, prev. de art. 292 C. pen. și sustragere și

distrugere de înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) C. pen., toate cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referindu-se și la disp. art. 228 alin. (1)

și (4) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. c), d) și g) C. proc. pen.

În motivarea rezoluției,

procurorul a reținut că:

La data de 8 iulie 2009

s-a înregistrat la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, plângerea

numitului P.I. în vederea cercetării inspectorului principal C.I.V., din cadrul

D.G.P.M.B - Secția 3 Poliție, Biroul de Investigații Criminale, pentru

săvârșirea infracțiunilor de fals în declarații și furt, prev. de art. 292 C.

pen. și 208 C. pen., constând în aceea că "în jurul datei de 8 septembrie

2004 inspectorul principal de poliție C.I.V. a sustras din arhiva Judecătoriei

Sectorului 1 București Dosarul de urmărire penală nr. 920/P/2003 al Parchetului

de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 București și de asemenea, în cursul

anchetării sale în Dosarul nr. 2027/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București, acesta în data de 8 septembrie 2004, cu ocazia audierii sale de

către polițistul delegat de către procuror pentru efectuarea actelor

premergătoare, ar fi prezentat acestuia din urmă un exemplar contrafăcut al

referatului de terminare a urmăririi penale din data de 9 iulie 2003, întocmit

în dosarul nr. 920/P/2009".

În vederea soluționării

cauzei s-au efectuat următoarele activități: audierea numitului P.I., audierea

inspectorului C.I.V., audierea martorilor indicați de părți, obținerea de copii

de pe actele invocate de persoana vătămată.

În cauză a fost audiat

și numitul C.I.V., care a arătat că nu este adevărat că ar fi sustras Dosarul

nr. 920/P/2003 din arhiva Judecătoriei Sectorului 1 București și nici că ar fi

contrafăcut sau ar fi instigat pe altcineva să contrafacă referatul de

terminare a urmăririi penale din data de 9 iulie 2003, întocmit în Dosarul nr.

920/P/2003, și cu atât mai puțin că l-a sustras pe cel original din arhiva

Judecătoriei Sectorului 1 București. Acesta a arătat că nu-și amintește cu

exactitate împrejurările în care a intrat în posesia respectivului referat de

terminare a urmăririi penale, dar că e posibil să-l fi cerut chiar colegul său

de la Serviciul Cercetări Penale, care l-a întocmit. În ce privește dispariția

Dosarului nr. 920/P/2003, acesta a învederat că își amintește că a mers la

arhiva Judecătoriei Sectorului 1 București pentru a-l consulta, dar arhivarul

de atunci i-a spus că acest dosar nu se mai găsește.

La dosarul cauzei au

fost depuse de către numitul P.I. acte considerate relevante de acesta, în

sensul săvârșirii de către C.I.V. a infracțiunii de furt al Dosarului nr.

920/P/2003, constând în copii ale respectivului referat de terminare a

urmăririi penale (cel aflat la Dosarul 2027/P/2004 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București și cel aflat la urma Dosarului nr. 920/P/2003), din a

căror analiză făcută de numitul P.I. ar rezulta că ar fi niște diferențe care

ar demonstra că numitul C.I.V. ar fi sustras exemplarul referatului din Dosarul

nr. 920/P/2003.

Din analizarea acestor înscrisuri

a rezultat faptul că între cele două acte nu sunt diferențe de conținut, ci

diferențe care țin de modul în care au fost dactilografiate cu mașina de scris

și xerocopiate.

În ce privește presupusa

faptă de sustragere a Dosarului nr. 920/P/2003, din analiza actelor

premergătoare efectuate în cauză a rezultat că aceasta nu se poate reține în

sarcina numitului C.I.V. Simplul fapt că dosarul ar fi dispărut în preajma

datei la care a fost audiat acesta din urmă, nu este o probă în sensul legii

procesual penale și, în condițiile în care alte probe indubitabile nu există,

s-a considerat că autorul acestei dispariții nu este C.I.V., ci poate altă

persoană.

Din actele premergătoare

efectuate în cauză a rezultat faptul că Dosarul nr. 920/P/2003 nu s-a mai regăsit

în arhiva Judecătoriei Sectorului 1 București din cursul lunii septembrie 2004.

Având în vedere această dată, s-a constatat că în cauză a intervenit

prescripția răspunderii penale, potrivit art. 122 lit. d) C. pen.

S-a reținut că numitul

P.I. a solicitat în plângerea sa cercetarea inspectorului principal C.I.V.

pentru săvârșirea infracțiunii de furt prev. de art. 208 C. pen., considerând

că sustragerea Dosarului nr. 920/P/2003 ar putea fi un furt, însă această faptă

trebuie cercetată sub aspectul săvârșirii de sustragere sau distrugere de

înscrisuri prev. de art. 242 alin. (1) C. pen., întrucât este reglementată

expres de acest articol, ca obiect juridic special. Pentru acest motiv s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de inspectorul principal de poliție

C.I.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de furt, prev. de art. 208 C.

pen., fapta descrisă de petentul P.l. în plângerea sa având o altă încadrare

juridică specială, fiind prevăzută de art. 242 alin. (1) C. pen.

Prin plângere s-a mai

solicitat și cercetarea lui C.I.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals

în declarații constând în aceea că acesta, fiind audiat a data de 19 octombrie

2005 în Dosarul nr. 2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, a declarat că "d-l. comisar-șef S.I. i-a solicitat înscrisuri

de la urma dosarului și a reținut că i-a pus la dispoziție copii ale

referatului de terminare a urmăririi penale, respectiv nota de dispoziție a

procurorului, rezoluții prin care s-a respins plângerea privind tergiversarea

cercetărilor", iar această declarație ar fi fost falsă, în condițiile în

care el a sustras dosarul respectiv. Analizând fapta descrisă de petent ca

fiind fals în declarații, s-a constatat că această încadrare juridică nu poate

fi reținută, întrucât declarația dată de o persoană cercetată penal nu se

înscrie printre declarațiile prevăzute de lege în care este obligatorie

declararea adevărului, astfel declarantul suportă consecințele legale. Cu alte

cuvinte, declarația făptuitorului, chiar neadevărată, nu este prevăzută de

legea procesuală penală, Codul de procedură penală sau Codul penal, sub

sancțiunea prevăzută de art. 292 C. pen.

Pentru motivele expuse

anterior s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.I.V., întrucât nu

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații,

prev. de art. 292 C. pen., lipsind situația premisă a formulării unei

declarații conforme adevărului prevăzute de lege sub sancțiunea penală.

Față de cele expuse mai

sus, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de C.I.V., sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor de furt prev. de art. 208 alin. (1) și (2) C. pen.,

fals în declarații prev. de art. 292 C. pen., sustragere și distrugere de

înscrisuri, prev. de art. 242 alin. (1) C. pen.

Împotriva rezoluției,

petentul în cauză a formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 275 - 278 C.

pen., plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

În motivarea plângerii,

petentul a apreciat că rezoluția dată este nelegală și netemeinică deoarece nu

s-au administrat probe care se impuneau în cauză.

Prin Rezoluția din data

de 23 aprilie 2010, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petentul P.I.

împotriva Rezoluției emise la data de 5 martie 2010 în Dosarul nr. 1231/P/2009

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Procedând la verificarea

actelor Dosarului nr. 1231/P/2009, s-a constatat că s-au efectuat cercetări

complete și au fost acoperite aspectele sesizate, soluția dispusă fiind legală

și temeinică.

Rezoluția procurorului

general a fost comunicată petentului la data de 4 mai 2010.

Împotriva soluției

procurorului general, petentul, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., a formulat plângere, aceasta fiind înregistrată pe

rolul Curții de Apel București, secția I penală, la data de 21 mai 2010, sub

nr. 4549/2/2010.

Petentul a solicitat

desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei procurorului în vederea

începerii urmăririi penale și continuarea cercetărilor față de inspectorul

principal de poliție C.I.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de mărturie

mincinoasă (art. 260 C. pen.), favorizarea infractorului (art. 264 C. pen.) cu

aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și continuarea cercetărilor față de comisarul

șef S.I. sub aspectul săvârșirii faptei de sustragere și distrugere de

înscrisuri (art. 242 C. pen.), apreciindu-se că aceasta este încadrarea corectă

a faptelor reclamate de petent.

În motivarea plângerii,

petentul P.I. a arătat că prin conținutul plângerii înregistrată cu nr. 908 din

6 iulie 2009, care a făcut obiectul Dosarului nr. 1231/P/2009 al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București, a reclamat săvârșirea de către C.I.V. a unor

fapte penale, constând în aceea că afirmațiile acestuia din cuprinsul

declarației pe care a dat-o în calitate de martor la data de 19 octombrie 2005

cu ocazia efectuării cercetărilor față de comisarul-șef S.I. în Dosarul nr.

2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București sunt

mincinoase, nu corespund adevărului, fiind date în scopul favorizării celui

cercetat. Astfel, numitul S.I. era cercetat în Dosarul nr. 2017/P/2005 în

legătură cu îndeplinirea defectuoasă a sarcinilor sale de serviciu ce-i reveneau

ca organ de anchetă delegat de procurorul Parchetului Curții de Apel București

să efectueze cercetarea preliminară în Dosarul nr. 2027/P/2004, care îl viza pe

inspectorul principal C.I.V., acesta din urma fiind organul de poliție ce a

efectuat într-un mod defectuos și în disprețul legii cercetările în Dosarul

penal nr. 920/P/2003 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1 București

cu privire la infracțiunea de furt calificat ce îl viza în mod direct pe

petent, în calitate de parte vătămată.

Mai mult, analizând

succesiunea evenimentelor și conținutul înscrisurilor de care numitul C.I.V. a

înțeles să se folosească în susținerea declarației date succesiv, în fața

organelor de cercetare, mai ales în calitate de martor, petentul a formulat

prin aceeași cerere dedusă judecații, plângere împotriva inspectorului

principal C.I.V. referitor și la modul ilegal în care acesta, conform propriei

declarații susținută în calitate de martor în Dosarul nr. 2017/P/2005 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a intrat în posesia unor

înscrisuri care au fost atașate la Dos. nr. 2027/P/2004 al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București.

Dispariția înscrisurilor

mai sus amintite a fost constatată din Arhiva Judecătoriei Sector 1 București

în aproximativ același interval de timp cu momentul la care C.I.V. a susținut

că le-a pus la dispoziție organului de politie care-l cerceta, dar a evitat să

indice cu exactitate proveniența documentelor de care a dispus și calitatea în

care le-a obținut, căci înainte de 6 septembrie 2004, Dos. nr. 920/P/2003 nu

era într-o fază publică, iar din această dată nu putea să le obțină deoarece el

nu era parte și nici organ de cercetare la acel moment în dosarul respectiv

(dosarul de origine a documentelor).

În acest sens, s-au

reiterat instanței de judecată aspectele esențiale semnalate motivat atât în

cuprinsul plângerii inițiale, adresată Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, cât și dezvoltate în plângerea ulterioară în fața procurorului

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

S-a învederat instanței

că încadrarea juridică greșită dată faptelor reclamate de către petent în

plângerea inițială sau omisiunea încadrării juridice a uneia dintre ele (art.

264 C. pen. - favorizarea infractorului) se datorează lipsei cunoștințelor de

specialitate în domeniul juridic, dar procurorul din cadrul Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel București trebuia să efectueze cercetări asupra faptelor,

astfel cum ele au fost relatate in extenso, acesta având posibilitatea

cognitivă și obligația profesională de a determina încadrarea juridică corectă

a faptelor care constituie obiectul plângerii formulate de către petent, în

virtutea rolului sau activ pe care trebuie să-l manifeste în vederea aflării

adevărului.

Petentul a arătat că

atât procurorul care a instrumentat plângerea inițială, înregistrată sub nr.

1231/P/2009 la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, cât și

procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care a

respins plângerea formulata de petent împotriva Rezoluției din data de 5 martie

2010, au omis cu ușurință probele esențiale existente la dosarul cauzei, iar pe

de altă parte au neglijat administrarea unor alte probe pertinente, utile și

concludente în aflarea adevărului.

Astfel, s-a ajuns la

situația în care, deși petentul a solicitat în plângerea sa cercetarea

inspectorului C.I.V. pentru săvârșirea infracțiunii de furt, prevăzută de art.

208 C. pen., procurorul a încadrat fapta din punct de vedere juridic în cea

prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., dar a concluzionat în mod

netemeinic și nelegal că asupra faptei de sustragere sau distrugere de

înscrisuri a intervenit prescripția răspunderii penale (deși alin. (3) reținut

de procuror din cuprinsul art. 242 C. pen. prevede că: „Dacă faptele prevăzute

în alin. (1) și (2) sunt săvârșite de un funcționar public în exercițiul

atribuțiilor de serviciu, maximul pedepselor prevăzute în aceste alineate se

majorează cu un an", astfel încât rezultă un maxim de pedeapsă de 6 ani,

situație în care se aplică dispozițiile art. 122 lit. c) C. pen., conform

căruia termenul de prescripție al răspunderii penale este de 8 ani și nu s-a

împlinit, raportat la momentul sustragerii dosarului din arhiva Judecătoriei

Sector 1, luna septembrie 2004.

Mai mult, petentul arată

că printr-o eroare flagrantă procurorul a reținut că „nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii de fals în declarații, prevăzută de

art. 292 C. pen., lipsind situația premisă a formulării unei declarații conforme

adevărului prevăzută de lege sub sancțiunea penala" și că „declarația dată

de o persoană cercetată penal nu se înscrie printre declarațiile prevăzute de

lege în care este obligatorie declararea adevărului", deși semnalase prin

plângerea formulată că inspectorul C.I.V. făcuse declarații mincinoase în

calitate de martor, cu ocazia audierii sale la data de 19 octombrie 2005 în

Dosarul nr. 2017/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în

care era cercetat comisar-șef. S.I.

Petentul apreciază că

este impardonabil modul în care, încercând o motivare forțată a unei soluții

netemeinice și nelegale, procurorul de caz, cât și procurorul general, în

soluționarea plângerii împotriva primei rezoluții, au confundat Dosarul nr.

2027/P/2004 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în care era

cercetat inspectorul principal C.I.V. cu Dos nr. 2017/P/2005 al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel București, în care era cercetat comisarul S.I. și în

care numitul C.I.V. a dat declarația în calitate de martor, și nu de persoană

cercetată penal, astfel cum au reținut procurorii.

Totodată, în virtutea

aceluiași rol activ pe care procurorul l-a manifestat la momentul reîncadrării

juridice a faptelor semnalate de petent, din art. 208 în art. 242 C. pen., în

opinia acestuia acesta trebuia să observe și că faptele relatate în mod concret

și complet, privitor la declarațiile neadevărate ale inspectorului C.I.V. și la

situația premisă în care acestea au fost date, îndeplinesc elementele

constitutive ale unei infracțiuni cu o încadrare juridică distinctă, anume

faptă de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 260 C. pen. și nu fals în

declarații, infracțiune prevăzută de art. 292 C. pen. și indicată de petent din

necunoaștere.

Totuși, pe această

reîncadrare juridică petentul a arătat că procurorul „a avut grijă" să nu

se pronunțe, deși a semnalat-o ulterior și ad literam, precum și în cuprinsul

motivării plângerii formulate la procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București împotriva Rezoluției din 5 martie 2010. Aceeași

inexplicabilă omisiune în motivare a operat și asupra faptelor de favorizare a

infractorului sesizate în plângere și rămase neanalizate de procuror.

Instanța de fond a

apreciat nefondate criticile petentului referitoare la greșita încadrare

juridică dată faptelor de către procuror, întrucât acesta reprezintă atributul

procurorului de caz, în mod exclusiv în considerarea obiectului urmăririi

penale.

De asemenea, s-a

considerat că nu poate fi analizată fapta privindu-l pe comisarul șef S.I.

întrucât obiectul verificărilor îl constituie Rezoluția din 5 martie 2010, care

nu se referă la fapte presupus comise de către această persoană.

Instanța de fond a

apreciat că din conținutul actelor premergătoare efectuate nu rezultă indicii

că intimatul a sustras Dosarul nr. 920/P/2003, astfel încât în mod corect s-a

dispus soluția neînceperii urmăririi penale.

Împotriva acestei

hotărâri, în termen legal, a declarat recurs petentul P.I., apreciind-o ca

fiind netemeinică și nelegală, invocând cazul de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

1

, în sensul că s-a pronunțat o hotărâre fără ca instanța să

aibă la dispoziție obiectul plângerii, respectiv Dosarul nr. 2017/P/2005, în

care se afla declarația inspectorului C.I.V. din 19 octombrie 2005.

De asemenea, în opinia

sa, nu a existat o cercetare judecătorească, motiv pentru care solicită

admiterea plângerii, desființarea rezoluției și trimiterea cauzei procurorului

în vederea începerii urmăririi penale față de inspectorul principal C.I.V.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, examinând recursul declarat prin prisma motivelor invocate și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., îl consideră

nefondat, pentru următoarele considerente:

Începerea urmăririi

penale este condiționată de existența unor temeiuri suficiente care să confirme

că o anumită persoană se face culpabilă de săvârșirea unei infracțiuni. Trebuie

să se constate că nu există vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 C. proc.

pen., în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este

împiedicată.

Instanța constată că

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus o soluție legală și

temeinică, în cauză neexistând date care să justifice începerea urmăririi

penale împotriva inspectorului principal de poliție C.I.V. sub aspectul

săvârșirii infracțiunii de furt prevăzută de art. 208 alin. (1) și (2) C. pen.,

fals în declarații prevăzută de art. 292 C. pen. și sustragere și distrugere de

înscrisuri, prevăzută de art. 242 alin. (1) și (3) C. pen., cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen., în Dosarul nr. 1231/P/2009 al Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București.

Criticile petentului cu

privire la soluția pronunțată de instanța de fond sunt nefondate, în cauză

neexistând o greșită „interpretare a legii”, așa cum susține acesta.

Faptul că instanța de

fond a apreciat că nu se impune atașarea Dosarului 2017/P/2005, motivând

pertinent această solicitare a petentului, nu duce la concluzia unei greșite

soluționări a plângerii petentului, deoarece aceasta s-a făcut în baza actelor

premergătoare efectuate în cauză, instanța răspunzând punctual criticilor

petentului și apreciind, în mod corect, că rezoluția atacată este legală și

temeinică.

În consecință,

respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat

o hotărâre nesupusă niciunuia din cazurile de casare prevăzut în art. 385

9

C. proc. pen.

Pe de altă parte,

plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având rolul unei căi

de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în

judecată.

Acest control privește

exclusiv temeinicia rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, în

condițiile determinate de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța

sesizată cu plângerea menționată nu are temei legal de a se pronunța ca

instanță de control judiciar în cauza penală la soluționarea căreia, într-un

alt dosar, susține că intimatul ar avea o declarație în calitate de martor.

Ca atare, lipsește

plângerii prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen. aptitudinea

declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petent pe această cale

mijlocită, așa încât recursul se constată a fi neîntemeiat și sub acest aspect.

În concluzie,

neadministrându-se probe care se releve o altă situație de fapt și vinovăția

intimatului, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost

sesizată, în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă

procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire

penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia săvârșirii vreunei

infracțiuni de către intimat, așa încât simplele afirmații ale acestuia, în

sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.

208 alin. (1) și (2) C. pen.; art. 292 alin. (1) și art. 242 alin. (1) și (3)

C. pen. nesusținute de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a

duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge recursul, ca nefondat.

Totodată, în baza art.

192 alin. (2) din același cod, recurentul-petent P.I. va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de petentul P.I. împotriva Sentinței penale nr. 267 din 10

septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul-petent

la plata sumei de 100 RON, cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 noiembrie 2010.