ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3974/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3974/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

recursului de față;

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 400/R din

8 martie 2012 a Curtea de Apel Timișoara, secția penală, a respins ca

inadmisibil recursul declarat de petentul G.P. împotriva sentinței penale nr.

134 din 15 decembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Caras-Severin.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen. petiționarul a fost obligat la plata cheltuielilor

judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța

această hotărâre curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Prin plângerea

înregistrată la Tribunalul Caras-Severin sub nr. 3651/115/2011, petentul G.P. a

solicitat desființarea ordonanței procurorului din 05 septembrie 2011 pronunțată

în Dosarul nr. 282/P/2011 și a rezoluției prim-procurorului din 17 octombrie 2011

pronunțată în Dosarul nr. 337/II/2/2011, criticându-le pentru netemeinicie și nelegalitate.

În motivarea plângerii,

petentul a învederat faptul că numitul B.R.V. ar fi încercat să-l omoare, însă,

în mod neîntemeiat, procurorul de caz și prim-procurorul au dispus neînceperea urmăririi

penale față de acesta.

Prin sentința

penală nr. 134 din 15 decembrie 2011 Tribunalul Caraș-Severin a respins ca nefondată,

plângerea petentului G.P. și l-a obligat la cheltuieli judiciare față de stat.

S-a reținut că

prin ordonanța din 05 septembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 282/P/2011 s-a

dispus, neînceperea urmăririi penale față de B.R.V., pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 20 raportat la art. 174 C. pen. și declinarea competenței de soluționare

a cauzei la Parchetul de pe lângă Judecătoria Caransebeș, pentru a fi supravegheată

urmărirea penală față de B.R.V. pentru infracțiunea prevăzută de art. 180 alin.

(2) C. pen., această soluție fiind menținută prin rezoluția prim-procurorului Parchetului

de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, din 17 octombrie 2011, prin respingerea plângerii

petentului G.P.

Conform înscrisurilor

de la dosar, s-a reținut că făptuitorul B.R.V. nu poate fi tras la răspundere penală

pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C. pen., întrucât

faptei săvârșită de acesta îi lipsește intenția, iar probatoriul administrat confirmă,

mai degrabă, existența unei intenții de lovire.

Din studiul actelor

și lucrărilor dosarului, tribunalul a reținut că prin ordonanța din 28 aprilie 2011

a Parchetului de pe lângă Judecătoria Caransebeș a fost declinată competența de

soluționare a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin, pentru a

fi efectuate cercetări față de făptuitorul B.R.V. pentru săvârșirea infracțiunii

de tentativă de omor, întrucât acesta, la data de 02 aprilie 2011, a aruncat de

la 6 m înălțime cu țiglă, în corpul părții vătămate G.P., spărgându-i capul.

S-a reținut, în

raport de declarațiile părții vătămate, a făptuitorului și a tatălui acestuia, ale

martorilor P.D. și R.I., precum și înscrisul medical, că prima instanță a apreciat

în mod corect, că ordonanța procurorului, confirmată prin rezoluția prim-procurorului

este legală și temeinică, intenția făptuitorului B.R.V. nefiind dovedită, pe de

o parte, iar pe de altă parte, vătămările suferite de partea vătămată nefiind în

măsură să-i pună în pericol viața pentru a putea fi tras la răspundere penală pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 174 C.

pen.

De asemenea, s-a

apreciat că, în mod corect s-a dispus continuarea cercetărilor sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen., față de același făptuitor,

având în vedere numărul de zile de îngrijiri medicale acordate părții vătămate și

circumstanțele producerii acestora, care urmează să conchidă sau nu existența acestei

fapte.

Împotriva sentinței

penale nr. 134 din 15 decembrie 2011 pronunțate de Tribunalul Caras-Severin a declarat

recurs petentul G.P.

Examinând hotărârea

recurată prin prisma excepției de inadmisibilitate a recursului, Curtea de Apel

Timișoara a apreciat că recursul formulat de către petentul G.P. este inadmisibil,

întrucât acesta a uzat de calea de atac a recursului într-o modalitate nereglementată

de legea procesual penală, recursul formulat de către acesta vizând o hotărâre definitivă,

iar un asemenea demers din punct de vedere procesual, este inadmisibil.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs petiționarul G.P.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor art. 385

14

și art. 385

6

alin.

(3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că este inadmisibil pentru următoarele

considerente:

Dând eficiență

principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, privind

exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, precum și a celui

privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv

exigențelor determinate prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent

al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar,

părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii

procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar

al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor

din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secțiunile I și II C. proc. pen.,

admisibilitatea căilor de atac este condiționată de exercitarea acestora potrivit

dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile

susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac și ierarhia acestora, termenele

de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

Astfel, potrivit

art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului,

exclusiv hotărârile judecătorești nedefinitive, determinate de lege.

Așadar, limitând

calea de atac menționată exclusiv la hotărârile nedefînitive determinate de lege,

C. proc. pen. a stabilit principiul unicității acesteia, în raport de care posibilitatea

legală a declarării mai multor recursuri este exclusă, dreptul la această cale procesuală

stingându-se prin exercitare.

În cauză, se constată

că recurentul a formulat o cerere de recurs împotriva unei hotărâri nesusceptibile

de reformare prin promovarea acestei căi de atac, noul recurs declarat neîntrunind

cerințele textului de lege menționat, încălcând principiul unicității acestei căi

de atac și, ca atare, nefiind admisibil.

Or, recunoașterea

unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală

constituie o încălcare a principiului legalității acestora și, din acest motiv,

apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pentru considerentele

ce preced, Înalta Curte potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.,

va respinge recursul declarat de petiționarul G.P. împotriva deciziei penale

nr. 400/R din 8 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală, ca inadmisibil.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petiționarul G.P. împotriva deciziei penale nr. 400/R din 8

martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

3 decembrie 2012.