ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3966/2010

Asupra contestației

în anulare de față;

Prin Decizia nr. 1069 din 19 martie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost admisă contestația

în anulare formulată de contestatoarea B.G., s-a desființat Decizia penală nr.

653 din 22 februarie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, și s-a fixat termen de judecată a recursului la 16 aprilie 2010.

S-a dispus anularea

formelor de executare ale pedepsei aplicate prin Sentința penală nr. 257 din 4

decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, precum și punerea de îndată în libertate a

contestatoarei dacă nu este arestată în altă cauză.

În esență, s-a

reținut că este incident cazul de contestație prev. de art. 386 alin. (1) lit.

b) C. proc. pen., întrucât datorită stării de boală, a naturii acestei boli,

cât și a faptului că se afla internată în spital, contestatoarea a fost în

imposibilitate de a se prezenta în fața instanței de recurs și de a

încunoștiința instanța despre această împiedicare.

Prin Decizia nr. 2107

din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, a fost

admis recursul inculpatei B.G., casată în parte Sentința penală nr. 257 din 4

decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, și rejudecând s-a dispus schimbarea încadrării juridice

din art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. în

infracțiunea prev. de art. 20 rap. la art. 215 alin. (1), (2), (5) C. pen. cu

aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., text în baza căruia inculpata a fost

condamnată la 6 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art.

64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

S-a făcut aplic. art.

71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

S-au menținut

celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva acestei decizii

a formulat contestație în anulare petentul L.C., invocând cazurile de

contestație prev. de art. 386 lit. a), b), c) și e) C. proc. pen.

În motivarea

contestației s-a susținut în esență că în noul dosar format ca urmare a

desființării în tot a deciziei definitive, instanța era obligată să îl citeze

pe contestator, deoarece se rejudeca întreaga cauză.

De asemenea, instanța

trebuia să procedeze la audierea contestatorului, în calitate de recurent

inculpat, obligație impusă de disp. art. 385

14

alin. (1

1

)

C. proc. pen.

Examinând contestația

formulată, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit art. 387

alin. (1) C. proc. pen. contestația în anulare poate fi făcută de oricare

dintre persoanele care au avut calitatea de părți în cauza soluționată de către

instanța de recurs, adică atât de către recurenți, cât și de către intimați.

În consecință, în

măsura în care o parte nu a declarat recurs ori recursul ce face obiectul

cauzei nu se referă la aceasta, ea nu este îndreptățită să uzeze de contestația

în anulare, întrucât nu a avut nici calitatea de recurent, nici pe aceea de

intimat.

Pe de altă parte,

desființarea deciziei pronunțate de către instanța de recurs, urmare a

admiterii contestației în anulare, se face ținând seama de limitele învestirii,

astfel încât, în măsura în care în cauză au existat mai mulți recurenți și/sau

intimați, hotărârea instanței de recurs va fi desființată doar în parte, cu

referire la recurentul și/sau intimatul care a promovat această cale

extraordinară de atac.

În speță, din actele

dosarului rezultă că, deși prin Decizia penală nr. 653 din 22 februarie 2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, au fost soluționate

recursurile declarate de inculpații B.G. și L.C., împotriva acestei hotărâri a

formulat contestație în anulare doar recurenta inculpată B.G., astfel încât

soluția de desființare a deciziei atacate, urmare a admiterii contestației, nu

putea privi decât situația acestei părți. Această concluzie se impune cu atât

mai mult cu cât motivul de contestație invocat (imposibilitatea de prezentare

și de încunoștințare a instanței de recurs despre această împiedicare) era unul

strict personal și nu putea avea decât efecte limitate.

Este adevărat că

desființarea parțială a deciziei atacate trebuia să se regăsească în mod

corespunzător în dispozitivul hotărârii prin care s-a soluționat contestația,

însă caracterul echivoc al acestuia, consecință a unui mod defectuos de

redactare, nu poate conduce la o altă concluzie în privința limitelor în care

hotărârea pronunțată anterior de către instanța de recurs putea fi desființată.

În aceste condiții,

rejudecarea cauzei de către instanța de recurs trebuia să se circumscrie

exclusiv căii de atac promovate de către inculpata B.G., cadru procesual în

care contradictorialitatea era asigurată prin citarea părții civile, iar nu a

coinculpatului L.C.

Prin urmare, neavând

vreo calitate procesuală în cauza supusă rejudecării, coinculpatul L.C. nu este

îndreptățit să uzeze de calea extraordinară a contestației în anulare împotriva

hotărârii pronunțate de către instanța de recurs în urma rejudecării, situație

în care contestația formulată de către acesta este inadmisibilă și urmează a fi

respinsă.

Văzând și disp. art.

192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca

inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul L.C. împotriva

Deciziei penale nr. 2107 din 28 mai 2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, în Dosarul nr. 2464/1/2010.

Obligă contestatorul la

plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 noiembrie 2010.