ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 109/2013

Prin sentința penală nr. 336 din 2

septembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția

I

penală, în Dosarul nr. 5858/2/2012,

s-a respins ca nefondată, plângerea formulată de petentul V.G., împotriva

rezoluției din data de 11 mai 2012, dată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București în Dosarul nr. 386/P/2011 și a rezoluției din 25 iunie 2012 dată

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

A fost obligat petentul la 100 RON cheltuieli

judiciare către stat.

Pentru a pronunța această sentință, s-au

reținut următoarele:

La data de 19 iulie 2012, petentul V.G.

a formulat plângere împotriva rezoluției din 25 iunie 2012 emisă de procurorul general

al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și a rezoluției din 11 mai 2012,

dată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

În

motivarea plângerii, petentul a arătat că soluția de neîncepere

a urmăririi penale dispusă față de executorul judecătoresc Ș.V.D. a fost greșită,

deoarece faptele intimatului întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor

de abuz de încredere, înșelăciune și abuz în serviciu.

Examinându-se plângerea formulată, s-a

constatat că este nefondată.

În

cauză au fost audiați avocatul V.G., precum și executorul

judecătoresc Ș.V.D., și au fost atașate înscrisuri relevante.

Prin rezoluția nr. 386/P/2011 din data

de 11 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de executorul judecătoresc Ș.V.D. sub aspectul infracțiunii

de abuz de încredere, prevăzută de art. 213 C. pen., cu motivarea că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale acesteia și sub aspectul infracțiunilor de înșelăciune,

prev. de art. 215 C. pen. și abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prev.

de art. 246 C. pen., cu motivarea că faptele nu există.

Hotărârea judecătorească ce se dorea a

fi pusă în executare a fost comunicată executorului judecătoresc, așa cum a precizat

chiar petentul V.G., acestea nu a formulat o cerere scrisă prin care să solicite

în mod oficial punerea hotărârii în executare silită, ci a înmânat personal hotărârea

judecătorească executorului-intimat Ș.V.D. în cursul anului 2009, solicitându-i

să o pună în executare.

Intimatul a confirmat că a primit hotărârea

judecătorească, susținând însă că, a constatat că nu are competența să o pună în

executare, ceea ce a și comunicat petentului, iar ulterior a restituit hotărârea

soției petentului la locul de muncă al acesteia.

Nu s-a confirmat, în urma cercetărilor

faptul că Ș.V.D. a refuzat să restituie hotărârea judecătorească ce îi fusese înmânată

ulterior.

Cum, refuzul de a restitui hotărârea în

discuție nu s-a demonstrat nu poate fi vorba de existența infracțiunii prevăzută

de art. 213 C. pen..

De altfel, la momentul respectiv, hotărârea

judecătorească nu putea fi pusă în executare, investirea acesteia cu formulă executorie

făcându-se la o dată ulterioară, respectiv la 08 septembrie 2011, după cum rezultă

din adresa din 03 mai 3012, emisă de Judecătoria Răcari.

Art. 269 alin. (2) C. proc. civ. prevede

că hotărârea investită cu formulă executorie se va da numai părții care a câștigat

sau reprezentantului ei, astfel că este evident că, la momentul solicitării punerii

în executare silită, petentul trebuia să pună la dispoziția executorului judecătoresc

o hotărârea judecătorească investită cu formulă executorie.

Totodată, nu a rezultat din actele premergătoare

împrejurarea că făptuitorul ar fi indus în eroare petentul și nici că a urmărit

să obțină pentru sine sau pentru altul un folos material injust, astfel că soluția

de neîncepere a urmăririi penale dispusă sub aspectul infracțiunii de înșelăciune

este corectă.

În

ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor s-a reținut că, din moment ce executorul judecătoresc nu a fost investit

cu o cerere formulată de punere în executare solită a hotărârii judecătorești, nu

poate fi vorba despre existența acestei infracțiuni.

S-a reținut că soluția nr. 386/P/2011 din

11 mai 2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, precum și cea din

25 iunie 2012, dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București sunt legale și temeinice, motiv pentru care în baza art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. s-a respins plângerea, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

petentul V.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul este inadmisibil.

Prin Legea nr. 202/2010 au fost aduse modificări

C. proc. pen., de natură să contribuie la accelerarea soluționării proceselor, între

acestea regăsindu-se și înlăturarea unor căi de atac, cum este și cazul recursului

declarat împotriva hotărârii pronunțate în procedura reglementată de dispozițiile

art. 278

1

C. proc. pen. (plângerea în fața judecătorului împotriva rezoluțiilor

sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată).

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., modificat prin dispozițiile art. XVIII pct. 39 Legea

nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor

sau ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată este definitivă.

Dispozițiile art. XXIV Legea nr. 202/2010

(dispoziții tranzitorii) prevăd că numai în situația în care hotărârile au fost

pronunțate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a legii, rămân supuse

căilor de atac, motivelor și termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.

Se constată că sentința instanței de fond

a fost pronunțată la data de 5 septembrie 2012, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 202/2010, astfel că devin aplicabile dispozițiile art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., potrivit cărora hotărârile pronunțate de judecător în

procedura prevăzută de dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., este definitivă.

Întrucât

petentul a formulat o cale de atac neprevăzută

de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție, va respinge ca inadmisibil recursul

în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc.

pen., iar în temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat

de petiționarul V.G. împotriva sentinței penale nr. 336 din 05 septembrie 2012 a

Curții de Apel București, secția

I p

enală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 15 ianuarie 2013.